Spații culturale nr. 58 (7)

Mihaela MALEA STROE

Fatalism sau credință?
(continuare)

Trecând la miezul problemei, o întrebare care se impune firesc se referă la diferența dintre fatalism și credință. Ce înseamnă fiecare? În definițiile de dicționar ale celor doi termeni există parțiale suprapuneri, totuși se poate stabili o linie de demarcație destul de fermă. Pentru farmecul limbii, am ales definițiile din Scriban:
fatalízm n., pl. e (d. fatal; fr. -isme). Doctrină filosofică după care toate întîmplările îs hotărîte irevocabil dinainte de o putere unică și supranaturală (Dumnezeŭ). – Fatalizmu e unu din caracterele spirituluĭ musulmanilor, care, cu el, se consolează de cele maĭ marĭ nenorocirĭ. Și Româniĭ îs cam fataliștĭ, după cum se vede din proverbu: Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.[…] (Scriban, 1939); credínță f., pl. e (d. cred). Deplină convingere, opiniune: credință politică, religioasă. Fidelitate: credință în Dumnezeu, credință către (saŭ pentru) stăpîn. Încredere: credință în Dumnezeŭ). Păhăruțu cel dintîĭ pe care-l oferea domnuluĭ paharnicu. […] Simbolu credințeĭ, crezu. (Scriban, 1939)
Dacă termenii ar fi sinonimi, ar însemna, implicit, că milioanele sau miliardele de credincioși de pe mapamond (indiferent de religie) sunt fataliști. Deci, după logica alambicată și în viziunea (postmodernă? și/ sau politiza(n)tă?) a celor care îl învinuiesc pe baciul moldovean de smintirea neamului românesc prin exemplul fatalist pe care îl oferă, toți credincioșii lumii ar fi de blamat ca fataliști și numai adepții materialismului dialectic și istoric sunt demni de laudă. Or, cum nu e vorba de sinonimie, baciul are o credință, fără să fie fatalist. E un fel de credincios genuin, nu în accepțiune dogmatică (balada nu oferă indicii în acest sens), crede într-o instanță superioară, într-o divinitate nenumită sau într-o „rânduială” cosmică, naturală care, fără să-i decidă integral destinul, ca în tragediile antice, fără să-i limiteze liberul-arbitru, poate interveni atunci când traseul lui terestru pare amenințat sau pecetluit.
Atitudinea ciobănașului nu este guvernată de pasivitatea lui „ce-o fi, o fi”, ci de meditativ-reflexivul (semn al înțelepciunii) „de-o fi”, din versul care decodifică înțelesurile subtile: „Și de-o fi să mor”.
Altfel spus, atitudinea lui este determinată de un condițional: dacă instanța superioară, în existența căreia crede, va îngădui sau nu înfăptuirea planului ucigaș al celorlalți doi baci, invidioși, nevolnici sufletește și hrăpăreți.
El discerne (apanajul înțelepților!) între moarte ca posibilitate/ probabilitate (eventuală consecință a complotului de care află de la mioara năzdrăvană, moarte care ar putea, eventual, avea un timp prestabilit și cunoscut: chiar în acea zi, „la apus de soare”) și moarte ca certitudine absolută, ca imanență, ca episod existențial fulgurant (nu și final!) intrinsec condiției umane, episod al cărui minut îi rămâne, ca fiecărui muritor, necunoscut. Funcție de această distincție, baciul are cel puțin două opțiuni:
1. Să dea ascultare sfaturilor mioarei, să cheme câinii, să se pregătească de luptă, să-și apere cu îndârjire viața și avuția, bunurile pământene, să cheltuiască energie pentru a evita moartea plănuită de complotiști, moarte care, oricum, rămâne incertă, în sfera posibilului/ probabilului (nu zăbovesc aici asupra nuanțelor semantice ale celor doi termeni, oricum nu se poate stabili în ce procent moartea posibilă este și probabilă).
2. Să se îngrijească de ceea ce se cuvine în perspectiva (mai apropiată ori mai îndepărtată, dar absolut certă) a morții imanente, căreia este absurd și inutil, așadar total neînțelept, să i te opui, întrucât ar însemna să te opui nu unor dușmani – ei înșiși vulnerabili, muritori, trecători, ci propriei condiții, deja conștientizate și asumate ca atare.
Avertismentul primit de la mioară și faptul că planează, fie și numai ca idee, moartea imediată (azi, „la apus de soare”) funcționează aidoma unui memento mori care declanșează confruntarea, cel puțin mentală și emoțională, cu perspectiva morții certe, reale, de… cândva. În fond, nici nu contează dacă planul agresorilor reușește sau eșuează, contează că s-a produs și s-a statornicit limpezirea lăuntrică, s-a esențializat cunoașterea, s-au stabilit prioritățile și reperele valide, neperisabile, ale traseului existențial. În acest context, păstorul alege să-și facă testamentul – evident, un testament de natură spirituală, adică cel mai important. Gestul vine din firescul lucrurilor, dintr-o „rânduială” atemporală și aspațială a unei întregi umanități normale, armonioase, echilibrate, nu doar a unui neam, așa cum arată și Mircea Platon: „Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor”. (cf. https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-platon-miorita-irozii-si-nerozii/ ).
Spuneam că păstorul are cel puțin două opțiuni și alege liber să-și facă testamentul. Liberul-arbitru funcționează, nu-l refuză nimeni și nu i se refuză nimănui. Cred că Mihai Neamțu (și el, ca mulți, nedumerit și consternat de atitudinea baciului, după cum afirmă într-un articol al cărui ton, recunosc, este civilizat comparativ cu al altora) poate să renunțe la întrebările de amvon politic precum „De ce refuzăm liberul-arbitru?”, „de ce oare acceptarea morții e atât de rapidă (până în punctul în care liberul arbitru pare să fi dispărut)? […] Care e rațiunea pentru care un tânăr înzestrat cu atâtea daruri nu vrea să lupte?”
Sunt eu însămi nedumerită și consternată, dar din alt motiv. Cum se face că, pentru un filosof și teolog (cu doctorat), a rămas total neînțeleasă problematica subtilă a morții și a alegerii libere pe care o face păstorul din baladă? Să deducem că un intelectual, dublu licențiat chiar în domeniu, cum este Mihai Neamțu,… doar se preface că nu înțelege, trădându-și sinele autentic din motive de…politically?!
Încă o dată „nimic nou sub soare”, vorba Ecclesiastului. Compromisuri și incongruențe similare s-au mai văzut pe plaiurile noastre, într-o istorie nu prea îndepărtată, în căutarea, pe-atunci, a unor guri de… paradis bolșevic. Și Sadoveanu a semnat pactul cu diavolul. A trădat „Baltagul”, i-a trădat pe „Frații Jderi” și „Neamul Șoimăreștilor”, a trădat „Țara de dincolo de negură”, și-a trădat talentul, s-a înfrățit cu „Mitrea Cocor”, s-a aliniat la directivele politice ale momentului. Beniuc la fel, și alții… Colocvial spus, „și-au dat cu firma-n cap”, s-au ticăloșit, că mare e, oricând, ispita unui trai îmbelșugat, a puterii de-o clipă și a măririi terestre. În fine, să te trădezi sau nu pe tine însuți, până la urmă ține tot de liberul-arbitru.
Ciobănașul moldovean nu vrea să lupte? Poate că vrea, fără s-o și spună. Pentru cine e atent la indiciile din text, mioara îl avertizează pe baci asupra unei intenții criminale („Vor să mi te-omoare”), nu îi servește o certitudine („O să mi te-omoare”). Iar din clipa rostirii replicii „Și de-o fi să mor”, conjuncția care introduce condiționala își extinde amprenta asupra a tot ce urmează, totul intră sub incidența ipoteticului. Balada rămâne o veritabilă operă modernă, din categoria opera aperta, cu deznodământ necunoscut: nu ni se spune, așadar nu știm dacă ciobanii pizmuitori l-au atacat sau nu pe cel moldovean, nu știm dacă el s-a apărat sau nu, nu știm dacă a fost ucis sau nu. Cel puțin din varianta consacrată a baladei, singura care – fiind cea studiată la școală – face obiectul acestei discuții, nu aflăm concret absolut nimic din ce s-ar mai fi putut întâmpla din momentul rostirii testamentului până „la apus de soare”. Cei care afirmă tendențios că baciul moldovean nu se împotrivește morții și atacatorilor își întemeiază teoria pe speculații, distorsionând interpretarea în sensul dorit de ei: ca să pună în evidență pasivitatea, resemnarea, fatalismul, toate relele epidemice (unii le consideră și „endemice”) care, zic ei, i-au contaminat pe români pornind de la pacientul zero – ciobănașul. N-au auzit, se pare, de „limitele interpretării” stabilite de Umberto Eco. Inventează, speculează, falsifică doar ca să-și atingă scopul incriminatoriu. Aplicând aceeași metodă, a speculației, ne-am putea imagina și că personajul învinovățit de antimioritici întâi și-a făcut testamentul, preventiv, procedând ca orice om cu mintea întreagă într-o astfel de împrejurare, apoi s-a pregătit de luptă și… chiar a biruit. Dacă e să fabulăm pe lângă text, cum fac detractorii baladei, se poate fabula oricât, în ambele sensuri! Oricum, întocmirea testamentului nu presupune, automat, renunțarea la luptă, iar faptul că ciobănașul nu declară că o să lupte nu înseamnă, obligatoriu, că va sta încremenit în așteptarea loviturii fatale. Pur și simplu nu știm ce va face.
De ce falsificatorii au ales să speculeze în sens negativ imaginea ciobănașului mioritic și să-l acuze de influențe nefaste asupra neamului din care se trage n-are rost să ne mai întrebăm, pentru că răspunsul ține de evidență. Au găsit și ei un… acar Păun, care nici măcar nu le poate da personal o replică pe limba și pe înțelesul lor. Ia să fi sălășuit în baladă un cioban vârtos, cu frunte-ngustă, care, aflând de complot, s-ar fi pus mintenaș în fruntea turmei și, în loc să-și facă, blestematul, un testament atât de subtil și de filosofic, ar fi pus mâna pe ciomag și, în pas hotărât, ar fi început să cânte mobilizator „Hai la lupta cea mare! Rob cu rob să ne unim!”… Ce lecție zdravănă de bravură și ce model incendiar ar fi dat el norodului! Și ce norod am fi avut noi acum!!! Întru totul pe placul antimioriticilor… Sau nu?! Păi nu, pentru că primii luați în vizorul bâtei revoltate, neresemnate și nefataliste, care nu cugetă întâi la rânduieli cosmice și la testamente de natură spirituală, ci reacționează rapid și ferm împotriva nedreptății și a dușmanilor, primii trași la răspundere ar fi fost chiar… antimioriticii îmbrăcați, ca lupul moralist, în piei de oaie, cu disprețul și calomniile lor la adresa turmei.
Ar mai fi și alte întrebări pentru ei: toate persoanele (credincioase ori atee, indiferent de situarea lor geografică pe glob, indiferent de neam, rang ori convingeri politice) care își fac testamentul din timp, în virtutea aceluiași „de-o fi să mor” (azi, mâine, peste „n” ani…), sunt fataliste?! Le-o fi smintit și pe acelea tot ciobănașul nostru?! Ori asta e măsura firească, luată de orice persoană lucidă care își conștientizează, înțelept, finitudinea și se preocupă de cui și ce lasă în urmă ca valori (îndeobște materiale, dar nu numai)?
Se pare că, pentru belicoșii supărați cronic pe ciobănaș (unii se războiesc, caraghios, până și cu oaia, pe modelul personajelor din epopeea lui Ion Budai-Deleanu care se bat cu bivolii), sunt greu de înțeles simbolurile, alegoriile, personificările și sugestiile din baladă. Pesemne și mai greu, spre imposibil, le-ar fi să priceapă valențele inițiatice ale experienței morții, subliniate de Petru Ursache în amplul său studiu despre Miorița: „Moartea mai poate fi adevărată și reală când îndeplinește un rost; spre deosebire de moartea banală, comună. Omul ales, eroul tragic, «știe» să moară, experimentând propria-i existență dramatică, în sens inițiatic și în circumstanțe misterice, așa cum i-a fost dat, prin tradiție, și păstorului carpatic” (Miorița – dosarul mitologic al unei capodopere, p. 173). Iar dacă le înțeleg (pentru că nu poți fi literat sau specialist-filolog autentic fără să înțelegi măcar faptul că un text beletristic de valoarea Mioriței merită studiat onest, nu transformat în muniție anticulturală) și, înțelegându-le, totuși se exprimă atât de rudimentar, scopul lor real… este și mai limpede.

Seninătatea în fața morții… clișeu sau realitate?

Chiar dacă se vor zvârcoli din nou în lungi insomnii pseudoculturale cititorii „revoluționari” ai Mioriței, o să revin la ceea ce ei consideră a fi unul dintre clișeele hermeneutice expirate: seninătatea, liniștea, calmul pe care le manifestă ciobănașul în fața morții. Mai propriu spus – în proximitatea morții ca posibilitate și/ sau ca imanență.
De regulă, această seninătate o dobândesc doar înțelepții și bine-credincioșii autentici (oricare ar fi religia lor). Ea nu înseamnă, nici pe departe, resemnare, lașitate sau fatalism. Pesemne, dacă Michelet ar fi avut acces anticipat la descoperirile psihologiei moderne, n-ar mai fi citit Miorița în cheia „resemnării prea ușoare”.
Concret, deși, după dicționar, verbele „a (te) resemna” și „a accepta” par sinonime, din punctul de vedere al psihologiei termenii se diferențiază substanțial. Iar atunci când analizăm o atitudine, un comportament – în speță atitudinea ciobănașului –interesează, desigur, mai mult substratul psihologic. Din această perspectivă, specialiștii în domeniu susțin că „Omul resemnat a renunțat să mai joace un anumit rol, fiind cu atenția orientată spre trecut. […] Când te resemnezi, te supui unei probleme care știi că există, însă consideri că nu mai ai forța necesară pentru a mai face ceva. Emoția predominantă este de tristețe”. Cine acceptă, „are atenția orientată la timpul prezent și vine dintr-o stare de pace. În acest caz, nu ești supus problemelor, ci te armonizezi cu ele, descoperind resurse în interiorul tău. […]. Rămâi prezent și atent la ceea ce se întâmplă în tine și-n jurul tău, iar din acest spațiu, de aici și acum, faci acțiunile necesare”. (Raluca Mureșan, http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/complacere-sau-resemnare-versus-acceptare/)
Baciul moldovean nici nu este trist, nici nu are atenția orientată spre trecut, nici nu consideră că nu mai are forță să acționeze, așadar nu este un resemnat! Starea lui de pace, de seninătate, se explică (iată, inclusiv științific!) prin faptul că s-a „armonizat” cu problema morții imanente (o „problemă” insolubilă comună, de altfel, tuturor viețuitorilor pământeni), a conștientizat-o și acționează în consecință – își face, simplu, firesc, testamentul, fără să dramatizeze, fără să se lamenteze, fără să se revolte, fără întrebări inutile și liber de orice resentimente față de prezumtivii ucigași. Această detașare totală de ceea ce Petru Ursache numește „emoție păguboasă” asigură un triumf de altă natură decât afectiv-biologică: „statutul de om cultural este salvat, umanitatea se poate reorganiza cu chibzuință, în condițiile în care viețuiește și pe care și le asumă curajos” (Miorița – dosarul unei capodopere, p. 125). Totuși, baciul păstrează ceea ce aș numi emoția altruistă, izvorâtă din dragoste și manifestată prin grija de a-și ocroti mama de durerea pierderii fiului, motiv pentru care îi cere mioarei – sub incidența aceluiași condițional /ipotetic „de-o fi să mor” – să-i spună măicuței de nuntă, dar să-i ascundă detaliul stelei căzătoare – indiciul trecerii lui ireversibile din lumea de aici în lumea de dincolo. La asta se adaugă dorința lui de a fi îngropat în apropierea turmei pe care a păstorit-o cu pricepere, cu vrednicie și cu drag („În strunga de oi/ Să fiu tot cu voi”) și a câinilor care l-au slujit cu fidelitate. Deși discuția aici nu se poartă din perspectiva apartenenței la o religie anume, ci din aceea a credinței cumva intrinseci firii umane, simbolistica păstorului care are grijă de turmă este creștină, iar dorința lui de a rămâne în vecinătatea turmei și dincolo de moarte îmi amintește o scurtă notă din Jurnalul fericirii: „«Locul păstorului e lângă turma sa» – cuvinte săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame”.
Despre acceptarea morții vorbește, în alți termeni, și Mircea Eliade: „Cât privește acceptarea morții, doar dintr-o perspectivă raționalistă poate fi considerată ca o probă de pasivitate sau de resemnare. În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existențială mai profundă: «nu te poți apăra împotriva destinului cum nu te aperi împotriva dușmanului»; nu poți decât să impui o nouă semnificație consecințelor ineluctabile ale unui destin gata să se împlinească. Nu este vorba de un «fatalism», pentru că un fatalist nici măcar nu se crede capabil de a schimba semnificația a ceea ce i-a fost predestinat” (cf: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic).
Și iată că explicațiile științifice din domeniul psihologiei se pot întâlni fericit cu semnificațiile relevate prin hermeneutica onestă a textului literar. Împreună combat teoria – cel puțin bizară, dacă nu chiar deșucheată, menită să confuzioneze și să manipuleze „reformator” – conform căreia, chipurile, din cauza modelului comportamental din baladă și ca urmare a faptului că s-a studiat Miorița la școală – poporul român ar fi (devenit) fatalist.
„Acceptarea nu înseamnă să refuzi schimbarea, ci să fii atent și prezent la viața ta și, din această stare de conștiință, să acționezi. Să acționezi, nu să reacționezi la ce ți se întâmplă!” mai spune, în articolul ei, psihologul Raluca Mureșan.
Or, tocmai asta și face baciul: nu doar că nu refuză schimbarea, o înfăptuiește. Având credință în justețea deciziei (oricare ar fi ea) instanței superioare, el acționează și conferă alte semnificații evenimentului, într-o împrejurare în care alții ar re-acționa (asmuțind câinii, punând mâna pe bâtă, lovindu-și agresorii). Părintele Nicolae Steinhardt notează în Jurnalul fericirii (2005, p. 365) tocmai această înfăptuire a schimbării, cu referire întâi la poporul român și abia apoi la baciul moldovean: „Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul). […] Ciobanul săvârșește o transmutație – le grand oeuvre al denigraților alchimiști –, își transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieții, cât și teroarei istoriei. Ordinea referirilor nu este deloc întâmplătoare: doar dintr-un neam deja capabil de transmutații esențiale (de neînchipuit pentru cine a rămas captiv în clișeele– rigide și restrictive – de gândire materialist-dialectică, fie ea și cosmetizată), a putut să sublimeze ciobănașul, nicidecum invers, cum se canonesc să răstălmăcească și să pervertească înțelesurile antimioriticii! Conținutul baladei dovedește asta cu prisosință (desigur, dovada este accesibilă cui știe cu adevărat să citească, în nici un caz analfabeților funcțional produși, mai nou, de învățământul nostru „reformat”), fie și dacă ar fi să (re)discutăm numai taina nunții de proporții cosmice în care este transfigurată/transmutată moartea imanentă. Seninătatea și pacea se înstăpânesc și din aceea că ființează în cugetul ciobănașului credința profundă (străină ateilor marxiști) că moartea „ca dat existențial” (în expresia lui Petru Ursache) nu înseamnă sfârșit, ci deschidere spre alte dimensiuni și (a)percepții.
Apoi, întrucât ideea specificului național (veche, romantică, dar nu total perimată) e adesea invocată în relație cu Miorița și îi enervează foarte tare pe adversarii baladei, îi asigur că liniștea aceasta nu este „specific națională” și le ofer un calmant, o pastilă culturală anti-stress, citându-l pe părintele Nicolae Steinhardt: „liniștea dată creștinului este și ea întemeiată pe cunoaștere, întru nimic mai puțin decât cea dobândită prin budismul indian ori zen” (Jurnalul fericirii, 2005, p. 155).
În aceste condiții, să fii antiMiorița echivalează cu a fi un ins anticultural, înseamnă să fii – conștient sau nu, deliberat sau nu, la comandă sau nu – un fel de descendent jdanovist.
Nimic mai inadecvat și mai eronat decât a-l considera pe ciobănașul moldovean un model moral și comportamental care prejudiciază, contaminează, „paralizează” o nație întreagă, un „formator de opinie” (via manualele școlare) care trebuie exilat, anihilat, exorcizat… etc.
Dimpotrivă, la o lectură atentă, onestă și obiectivă, personajul se relevă ca fiind exemplar prin structura sufletească, prin suma calităților lui, dintre care cea mai de preț este înțelepciunea.
Iar dacă se pune problema să alegi între „comportamentul corect” cerut de general-umana (din păcate rară!) înțelepciune și „comportamentul corect” dictat de invariabil sinuoasa, perfida politică…, dacă nu ești oportunist, carierist, semidoct, politruc, dacă nu te sucești după cum bate tornada politică, adică dacă ești nesmintit în integritatea ființei tale, alegerea este ușoară: e de preferat „mioritically”…, comportamentul mioritic înțelept, cumpătat.
Făcând un bilanț, se vede cu ochiul liber că toți aceia care au prețuit, cercetat și valorificat cum se cuvine balada/mitul sunt o pleiadă (rezistentă, chiar și în vremi de prigoană comunistă, prin cultură). O pleiadă luată acum, ca și în perioada proletcultistă, în răspăr, negată, minimalizată sau voit ignorată de unii…, de o – după limbajul adoptat – „mână” (misionară?) de indivizi asociați, aliniați, supuși cu temenele trendului, dar foarte agresivi cu cine nu le cântă-n strună, o gașcă de „pătrățoși”, rezistentă la cultură. E (și) aici un déjà-vu, déjà connu.
Și, dacă tot se vorbește de manipulare, de agende subliminale, dacă și unii și alții (ne) manipulează, ne rămâne în continuare liberul arbitru: să ne alegem manipulatorii. Eu, personal, aleg pleiada. Cine dorește, poate să aleagă gașca. Fără nici o supărare. Suntem liberi…, nu?

Bibliografie selectivă:
Bot, Ioana, A vorbi cu oile, astăzi, în „Dilema veche”, nr. 686, 13-19 aprilie 2
Fatalismul mioritic, https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic
Platon, M.:
Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii
Iaru, Florin, Miorița aroganților, în „Dilema veche”, nr. 686, 13-19 aprilie 2017
Mureșan, Raluca, http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/complacere-sau-resemnare-versus-acceptare/
Mureșan, Vianu, Autoportrete în oglinzile cărților, Ed. Eikon, Buc., 2016
Neamțu, Mihai, Miorița. De ce refuzăm liberul-arbitru?https://mihailneamtu.org/2016/11/28/miorita-de-ce-refuzam-liberul-arbitru/
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005
Ursache, Petru, Miorița – Dosarul mitologic al unei capodopere, ediție revăzută de autor, Ed. Eikon, Buc., 2015


Jean Mihail POTERAȘU

VEŞNIC CĂLĂTOR

Mă gândesc uneori… Dacă tot îmi ții inima atât de strâns între unghiile tale lungi, de ce nu îmi faci un serviciu să o și rupi într-o zi? Așa ar putea curge din ea petalele tale pe care le-am strâns în tot acest timp. Și uite așa, fără să clipesc, mi-aș întinde aripile și aș zbura în cădere către brațele tale care nu mă vor prinde. Chiar dacă știu asta, tot în ochii tăi mă voi căuta. Iar gândul meu se va mula pe tine în continuare, chiar dacă nu ești acolo să mă prinzi. Într-o glumă fără înțeles, din umbra ta mă voi renaște, pentru că tot acolo am pierit, iar tu vei râde chiar dacă nu vei ști precis de ce. Inel al sufletului, de te-ai mări și tu la fel ca el, poate nu ai mai strânge așa de tare. Mângâierea nopții îți este memento la geamul meu, iar soarele-mi zâmbește la fel de amețitor și departe ca tine. Părinții tăi nu te-au învățat să faci curat pe unde treci? Unde se nășteau râsetele înainte, acum plouă cu frunzele galbene ale părerilor de rău, iar de-aș îmbrățișa întreaga lume într-o clipă, locul tău tot nu l-ar umple. Uite așa cânt la amintiri în dormitorul gândurilor mele, cu ușa bine închisă, să nu mă audă vecinii. Și tu ești mereu acolo, dar curios rămâi în spate, te simt întruna, dar nu te găsesc când mă întorc, deoarece te întorci odată cu mine. Oare ești o parte din mine deja, sau doar ai pus stăpânire pe camera ce ți-am dat-o cu chirie în inima mea?…
Îți mai amintești?… Eu îmi amintesc mereu. M-am lipsit să-ți mai dau un nume… Ai schimbat mai multe. Mai multe pentru că niciodată nu ai rămas, altfel ar fi fost unul singur. Mi-aș dori uneori să-l pot schimba și pe al meu în felul acela, însă tot eu am rămas, tot aici. Ca și cum aș aștepta un autobuz după orele de circulație. Ca și cum aș căuta soarele pe un cer unde domnește luna. Ca și cum, dacă aș închide ochii și aș întinde mâna, te-aș găsi undeva… Și mi-ar fi teamă să deschid iarăși ochii, să nu dispari încă o dată. Iar dacă ar fi doar un vis, întreaga mea viață ar părea un vis pentru acele clipe pe care le-am căutat atât. Pentru ce aș mai deschide ochii înapoi?… Nu exiști de fapt decât în mine, acolo unde te-am găsit și de unde nu am putut niciodată să te scot, oricât aș fi vrut. Fruntea mea nu se reazemă de pieptul tău, degetele tale nu sunt în părul meu… Ai putea și tu măcar să te ascunzi mai des! Știi, am obosit foarte mult să te caut, mi-e mai ușor să pretind că nu exiști. Ai putea să-mi dăruiești un vis din care să nu mă mai trezesc niciodată… Pentru ce m-aș mai trezi? Oricum nu am mare lucru de pierdut, în comparație.
Știi tu cât mă urăsc uneori pentru toate nopțile acelea în care sunt doar eu și perna, în care patul este rece, nu se aude respirația nimănui lângă mine, nu-mi îngrop fața în părul nimănui, nu mă ține nimeni în brațe, pentru toate acele dimineți în care nu pot să cumpăr zâmbete cu flori, cafea și mic dejun, pentru toate acele zile în care nu am la cine să fug spre casă murind de nerăbdare să fim iar împreună… Pentru toate acele seri în care ascult muzică și îmi doresc enorm să vorbesc cu cineva.
Veșnic călător… Te-ai simțit vreodată așa? Ca și cum scopul meu nu este de a ajunge undeva, ci de a fi permanent în mișcare. Chiar și atunci când obosesc. Vântul alunecă pe lângă mine ca un prieten discret și îmi mângâie tâmpla precum mâna ta. Călător între tine și tu, fug de tine în căutarea ta. Mi-aș dori enorm să mi te șterg din minte și din suflet, aproape la fel de mult cât te doresc pe tine.
Când ai văzut ultima oară o stea căzătoare? Curba aceea ușoară, parcă ar fi cu părere de rău… Când te gândești că totul se rezumă la atracție! Parcă nu mă pot abține să filosofez, ce este mai bine, să ai locul tău pe cer sau să devii o parte a ceea ce te-a atras? Ai putea până la urmă să vii și tu spre mine… Eu am venit spre tine de atâtea ori, încât m-am rătăcit. Am luat-o în atâtea direcții greșite, încât acum stau pe loc și privesc în jur la toate acele drumuri care nu știu unde duc.
Cuvintele s-au împotmolit la fel ca sufletul meu, ce simt este prea obscur să îi pot da un nume sau să-i ghicesc o formă. Dar ceva este cert, golul acela întunecat în care cad în căutarea ta. Mai bine nu te mai caut… Dar dacă de data asta te găsesc? Te rog frumos, părăsește-mă cum se cuvine, jumătățile de măsură mă ucid încet. De-ai dispărea complet din sufletul meu, ar fi aproape la fel de frumos ca și dacă ai fi mereu lângă mine.
Cred că asta este singurul lucru pe care nici un om nu-l poate ucide, jumătate din sufletul său.

SUFLETUL ESTE O CULOARE

Sufletul este o poezie, ale cărei versuri sunt precum valurile oceanului, uneori se sparg furioase când întâlnesc țărmul, alteori îl sărută cu delicatețe, îl mângâie și îl alintă înainte să se retragă ușor ca să-i facă loc. Sufletul este o poezie, ale cărei versuri uneori plâng și dor până la ultima picătură sau clipă, alteori sunt pline și dau pe dinafară de împlinire și bucurie. Sufletul este o poezie…
Sufletul este precum o cafea, ai nevoie de el ca să-ți începi ziua și cu el îți cumperi încă puțină viață care să te împingă înainte încă o dată. Sufletul este o cafea, ai nevoie de amar ca să știi să apreciezi dulcele, la fel cum ai nevoie de dulce ca să-ți uiți amarul. Sufletul este o cafea…
Sufletul este un cântec, cu el poți să plângi și să lași să curgă din tine lucrurile acelea pe care nu le poți numi, însă le simți cu toată puterea și care te apasă din ce în ce, încât te întrebi cât mai poți duce. Sufletul este un cântec, cu el poți să strigi până nu mai ai glas, să zbori ținându-te de el, să-ți traduci tăcerile prin el, fără înflorituri sau perdele. Sufletul este un cântec…
Sufletul este dragoste, prin el poți să uzi cu lacrimile tale cea mai frumoasă floare și să te rogi să crească ascunsă acolo, în tine. Sufletul este dragoste, căldura lui nu te lasă să uiți în brațele cui ai pășit în lumea asta și sprijinit de cine ai devenit tu. Sufletul este dragoste…
Sufletul este o culoare, poate fi superb și dacă este negru, chiar dacă nu toți sunt în stare să înțeleagă asta sau nu au trăi destul încât să-și poată traduce ce văd. Sufletul este o culoare, iar oamenii poartă în ei mai multe culori decât cunosc, uneori nu sunt în stare multă vreme să-și recunoască propria lor culoare și o viață întreagă o acoperă cu straturi după straturi ale altor culori, în care nu se regăsesc. Sufletul este o culoare…
Caut un suflet pe care îl știu prea bine, deși aici și acum nu-l cunosc, este ca și cum a existat dintotdeauna în memoria mea, cu care am împărțit nenumărate vieți, iar acum mi se pare mai mult decât nedrept să nu fie lângă mine. Cineva care nu știu cum arată sau cum se numește, însă-i știu versurile, gustul, culoarea și mai știu că mă caută pe mine, chiar dacă nu mă cunoaște, știe doar că exist, simte asta, așa a simțit mereu, dinainte chiar să înțeleagă ce se întâmplă. Nu știu când sau dacă îl voi găsi în viața asta, poate în următoarea. Știu doar că, atunci când ne vom întâlni, timpul nu va mai exista, deoarece nemurirea nu se referă, cum crede lumea, la o durată fără sfârșit, ci la ceva ce există dincolo de granițele informației sau de tiparele timpului. Iar eu știu că există cineva care-mi va clădi cu sufletul său o treaptă care să mă înalțe, și care va găsi în sufletul meu acea treaptă pe care să se sprijine în urcarea sa. Împreună vom urca o scară fără sfârșit, nu către Rai, cum ar crede alții, ci spre un loc al nostru, pentru că Raiul și Iadul nu sunt în afara vieții, cum cred oamenii, ci este exact invers, doar în neființă nu mai există, pentru că le purtăm în noi în fiecare zi a existenței, fără să realizăm în timp ce rătăcim în căutarea lor că au fost aici tot timpul, iar ce căutam noi de fapt sunt cheile cu care să le încuiem sau să le descuiem.

TREN DE NOAPTE

Iar în tren, iar pe drum, iar noapte, iar melancolic… Muzica îngână încet pe fundal… „Noaptea e-n balans, o invit la dans, ce dacă… Râde-un trecător că încerc să zbor. Și dacă”…
Câteodată îți poți descoperi adevărata față, cea pe care o negi sau refuzi să o recunoști, acolo unde te simți mai bine. Da, eu mă simt mai bine în tren noaptea, anonim și neînsemnat, decât la mine acasă. Poate așa este și sufletul meu, călător, în trecere prin multe gări, fără să fi găsit încă una în care să se oprească definitiv. Poate că noapte este și în sufletul meu… Și nu în sensul rău al cuvântului. Ci rătăcesc căutând ceva, fără să știu exact ce. Căutând pacea mea interioară, într-o formă pe care nu o cunosc încă. Poate că, atunci când noaptea mă învăluie în catifeaua ei protectoare, mă simt și eu în sfârșit undeva, protejat, într-un loc al meu. Chiar dacă sunt cinstit cu mine însumi, asta nu înseamnă că pot găsi răspunsuri la toate întrebările. De pildă, de curând simt ceva care îmi trezește ecouri mai vechi… Și refuz să recunosc, deoarece știu prea bine ce este. Nu vreau! Nu. Este doar o iluzie, iar eu sunt acel tren care nu a găsit stația în care să se oprească. În tren nu te întreabă nimeni unde te duci, de ce, cât durează, ce o să faci după aceea. Pentru o vreme, ai senzația că ai evadat din viață, nu ai obligații, nevoi, agendă bine stabilită, nu mai ești un sclav al societății, acel pervers rol în care poți să faci absolut ce vrei, dar ești silit indirect să faci ce fac toți ceilalți dacă vrei să trăiești. Poți pretinde pentru o vreme că mergi în ce direcție visezi, poți pretinde pentru o vreme că ești altcineva, cine ți-ai dori să fii, poți nega pentru o vreme cine ești și faptul că destinația este una singură, fie că îți place, fie că nu. Înconjurat de necunoscuți, poți visa că vei cunoaște pe cineva… Cineva care va întinde o mână cu care-ţi va atinge inima înainte să te sperii și să fugi sau să refuzi și să te dai la o parte. Cineva care cu un zâmbet va sparge în miliarde de cioburi universul tău aparent indestructibil. O persoană a cărei voce îți va vindeca toate rănile inimii. O persoană care… Dar gara se apropie, locul unde tu trebuie să te dai jos din tren și să te lepezi de visele frumoase pentru a îmbrățișa înapoi coșmarul pe care trebuie să-l trăiești. Libertatea ta înlănțuită… Îmi doresc enorm ca într-o zi să greșesc gara…
Nu-i critic pe cei ce mă înconjoară, mă critic pe mine însumi. Probabil că pot mai mult, poate încă mai pot alege, dar îmi lipsește determinarea. Sincer, simt că lipsește acea persoană care să-mi motiveze acțiunile și să dea un sens la tot ce fac. Premiul de la linia de sosire, pentru care să simt că merită să mă zbat mai mult, și mai mult, tot mai mult. Cineva care să mă facă iar să zbor, cu care să mă ridic tot mai sus, să las în urmă prejudecățile, ranchiuna, invidia, intrigile, cineva cu care să mă ridic deasupra societății, părerilor, sfaturilor, cineva cu care să ating acel loc deasupra norilor, unde nu ne încurcă nimeni și nu încurcăm pe nimeni, cineva care din toată infinitatea universului găsește cel mai bun loc alături mie. Cineva care să facă tot și toate să se piardă în urmă în ceață, întrucât această persoană le face pe toate celelalte să pară fără importanță. Cineva care să mă facă iar întreg.
Și trenul gonește în noapte… La fel și mintea mea, la fel și inima mea… Trenul va ajunge undeva, dar eu?…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share