Spații culturale nr. 58 (6)

Ion ROȘIORU

O să-i punem semnul plus

Numele de pe troiţa revopsită-n alb s-au şters:
Până ieri speram că poate voi rămâne printr-un vers!

Casa de la colţul străzii s-a făcut azi noapte scrum:
Oare ce se va alege din poemul meu de-acum?

Scării de la fânărie toţi fuşteii i s-au frânt:
Nu mai cred că o să-mi aflu mântuirea prin cuvânt!

C-o măicuţă-n lumea largă preotul de mir s-a dus:
Doar ca ei iubirii noastre o să-i punem semnul plus!


Te deghizaseşi în undină

Paltonul gri cu platcă verde în plopul galben atârna:
Îmi stăruia-n auz, fierbinte, o voce dulce ca a ta!

Paltonul gri cu platcă verde avea un guler de vizon:
De tine-mi aduceam aminte când o valsasem prin salon!

Paltonul gri cu platcă verde amirosea discret a mosc:
Cum semăna leit cu tine mă-nvrednicisem s-o cunosc!

Paltonul gri cu platcă verde adăpostea în el un şal:
Te deghizaseşi în undină şi singur m-ai lăsat la bal!


În roşul toamnei, Galaadul…

Se-ntoarce-n Arcă porumbiţa cu rămureaua verde-n cioc:
Mă vei urî cu-atât mai crivăţ cu cât te voi iubi mai foc!

Potopul crâncen se înclină în faţa crengii de măslin:
Mă vei urî cu-atât mai sete cu cât te voi iubi mai vin!

Smochinii-n parcul Ghetsemani de rod nefericit se rup:
Mă vei urî cu-atât mai urlet cu cât te voi iubi mai lup!

În roşul toamnei, Galaadu-şi struneşte al sevelor tumult:
Mă vei urî cu-atât mai crâncen cu cât te voi iubi mai mult!


Aud în fiecare noapte

Mansarda verii indiene captează frigul pur din jur:
Aud în fiecare noapte cum bate moartea la tambur!

Fereastra verii indiene dă abitir spre cimitir:
Aud în fiecare noapte cum cântă moartea la clavir!

Balconul verii indiene e şfichiuit pieziş de ploi:
Aud în fiecare noapte cum cântă moartea la oboi!

Salonul verii indiene adună spectrele la bal:
Aud în fiecare noapte cum cântă moartea la ţambal!


Iubirea noastră-i în zadar

Abia aşteaptă focul fila desprinsă lin din calendar:
E poate ziua de pe urmă a verii noastre de Brumar!

Frunzişul plopilor albaştri cu orice clipă e mai rar:
Eşti la biserica grecească. Te-aştept în parcul solitar!

Îşi iscă dansul diabolic un sorb de praf pe trotuar:
Prin gând îmi trece-un vers cu tine tensionat oracular!

Pe faţă-şi trage musulmanca frumoasă vălul de moar:
Tristeţea-mi pare fără capăt. Iubirea noastră-i în zadar!


O să visez mereu

Învins de mări se-ntoarce-n Ithaka Odisseu.
În braţele leoaicei voi fi căzut mereu!

Savana devastată respiră tot mai greu:
În braţele leoaicei mă voi fi-ntors mereu!

Îi ţine morţii trena frumosul paj Morpheu:
În braţele leoaicei voi fi dormit mereu!

Zeiţa vânătorii se scaldă-n eleşteu:
În braţele leoaicei voi fi visat mereu!


Îi vom fi fost lăsaţi zălog

O să astupe de îndată ninsoarea urmele de cai:
Să nu ne pierdem în pădure vom ţine cumpăna de plai!

Spre seară or să urle lupii pe orizontul tot mai vag:
Voi încărca bătrâna puşcă şi nu voi ezita să trag!

Se va ivi târziu cabana lăsată-n grija unui pin:
Intraţi în ea vom face focul şi-n samovar vom fierbe vin!

Prin dreptul unicei ferestre va trece-n zbor un inorog:
Semn că iubirii peste moarte îi vom fi fost lăsaţi zălog!


De nu s-ar fi ivit pescarul

Pe fluviu, spre a-i da prestigiu, se buluceşte ceaţa grea:
Rămân pe mal şi-mi fac iluzii că poate vei ţâşni din ea!

Un lipovean cu barba sură îşi trage barca la edec:
Până dispare în amonte cu ochi-n lacrimi îl petrec!

Se va opri către amiază-n cătunul cu un singur birt:
L-aş omeni de-aş fi acolo cu două jumătăţi de spirt!

Dormind, o lişiţă-i purtată spre anaforu-nvolburat:
De nu s-ar fi ivit pescarul, azi nu te-aş fi mai aşteptat!


Să te absorb în mine

după Evariste de Parny

Să mâne vântul barca departe de ostrov:
Să te cuprind în braţe, creolă Nahandove!

Să murmure amurgul în draperia mov:
Să te dezmierd frenetic, focoasă Nahandove!

Să cadă fără margini o noapte de istov:
Să te sărut sălbatic, ardentă Nahandove!

Să ocolească timpul fantasticul alcov:
Să te absorb în mine, frumoasă Nahandove!


Pe rugul rugului ce eşti

Pustiul de sub paşi se cere parcurs de vineri până luni:
Frumoasa Nahandove mă arde pe rugul sânilor nebuni!

Vârtejul Ielelor albastre fântânii reci îi dă ocol:
Frumoasa Nahandove mă arde pe rugul dorului creol!

Premonitoriu moartea-şi scapă falanga-n apa de botez:
Frumoasa Nahandove mă arde pe rugul coapselor trapez!

Şeherezada-şi pregăteşte finalul ultimei poveşti:
Frumoasa Nahandove mă arde pe rugul rugului ce eşti!


Mă vrea iubire Dumnezeu

Întregitor de bucurie irumpe-ntâiul curcubeu:
Prin zâmbetul trimis de tine mă vrea iubire Dumnezeu!

Pe Styx poetului doar vâsle de sare i se dau mereu:
Prin toate versurile mele mă vrea iubire Dumnezeu!

Miezul pământului ajunge doar ca vulcan în empireu:
Prin clocotul iubirii tale mă vrea iubire Dumnezeu!

Cu nurii goi singurătatea îşi face-un autodafeu:
Prin rugul meu aprins de tine mă vrea iubire Dumnezeu!


Vasile GHICA

Perdafuri

Aproape fiecare cârciumă are un Socrate al ei.
Tehnica ne-a adus confortul. Dar şi alienarea.
Oricum, poezia rămâne o primăvară a spiritului.
Cultura de astăzi dă semne de sfârşeală. Şi nici civilizaţia nu se simte prea bine.
Uneori, românii au încercat să intre în hora istoriei, când aceasta tocmai se strica.
Mai aproape de fericire au fost întotdeauna nesimţiţii.
Globalizarea de astăzi pare a fi o mai subtilă renaştere a năravurilor coloniale.
Criticul de artă autentic trebuie să fie un admirator. Exigent, şi când e nevoie, chiar cârcotaş.
Un artist de geniu este un diapazon al epocii lui.
Nepricepuţii noştri politicieni ne împing mereu în câte un sens giratoriu fără ieşire.
Cazaciocul şi ceardaşul – două cântece pe care românii le-au dansat, de multe ori, cu lacrimi înnodate în barbă.
Întreabă-te mereu, nu ce a făcut ereditatea din tine, ci viceversa.
Pamfletul este, deseori, răgetul cu care atacatorul încearcă să-şi hipnotizeze potenţiala victimă.

***

Căderea din copaci a marcat, cu siguranţă, prima înălţare a omului.
Se pare că maimuţa ne-a făcut oameni. Iar noi i-am oferit o cuşcă la circ.
Unii greşesc faţă de semeni. Alţii, faţă de specie.
S-ar putea să aflăm, mai târziu, că omul nu este decât un semipreparat.
Ducem pretutindeni pe tălpi aroma pământului natal.
O frunză de vie ar fi fost necesară, poate, şi pentru gură.
Nu toate labele s-au putut transforma în aripi.
După ce ne-am dat jos din copaci, ne-am cam pierdut silueta.
De la Neanderthal încoace, unora nu le-a mai crescut nicio circumvoluţiune.
Flacăra nu se poate conserva. Eternitatea este deci a cenuşii.
Poate că, în tinereţe, şi balenele au fost sirene.
Împădureşte un munte! Şi apoi obrăzniceşte-te să scrii o carte.
Poluarea apei continuă. Ne vom spăla oare pe obraz scuipându-ne unii pe alţii?


Metehne

Nici savanţii nu au reuşit să găsească un medicament mai relaxant decât bârfa.
În curând vom locui pe o planetă nedusă la biserică. Şi nici la bibliotecă.
De multe ori, oamenii au avut voluptatea să scuipe un om, înainte de a-i ridica o statuie.
Există oameni care nu acceptă să-şi bălăcească picioarele decât la izvor.
Ar fi de-a dreptul inuman să li se răpească subalternilor plăcerea de a-şi bârfi şefii.
Se pare că în materie de invidie nu mai avem niciun Everest de cucerit.
Când eşti pe jar, se vor găsi oricând câţiva cunoscuţi care să-ţi întindă o mână de… surcele.
Misoginii susţin că şi lui Scaraoţki tot femeile i-au pus coarne.
Femeile inaccesibile sunt ca merele din vârful pomului. Fiindcă nu ai cum să le culegi, lasă-le, că vor cădea singure.
Există o persistentă tendinţă de a vomita pe fericirea altora.
Suntem atât de păcătoşi şi din vina celor care au populat lumea cu prea multe ispite.
Secretul viciului: ştie să-şi aleagă ambalajul.
Între femeie şi bani a existat întotdeauna o tulburătoare poveste de dragoste.


Adrian BOTEZ

TOATE REGISTRELE SUNT LA EL

toate registrele sunt la El: poate
să mă şteargă
definitiv – ca şi cum nu m-aş fi
născut – n-aş fi
apărut vreodată – cumva – pe
undeva – sau poate
să m-adauge – aşa – doar de-o
fantezie: „şi eu
pe-acolo”…

… am încetat – de mult – deci – să-mi
mai fac griji cu
rugăciunile: eu le
spun – eu
le-aud – care-i
farmecul?

ia şi
dă – dă şi ia – după chef şi
ureche: nu e rău – nu e
bun – măcar nu-L
„răzgâià-tămâià” – măcar
nu te umili
degeaba: pe-aici s-a cam terminat
treaba

m-am plictisit – mi s-a
urât cu toate eternităţile – şi
cu toţi ştabii ăştia
celeşti…
oricum – El – din veci în veci
face totul cum îi trăsneşte Lui prin
cap: ghiveci

marioneta – niciodată
nu-i întrebată

recunosc – nu-s pios – şi cred că
înţelegeţi de ce nici măcar
radios: de-altminteri – dacă n-ar fi
aşa cum este – ar fi chiar
caraghios…


Geo GALETARU

AICI ȘI ACUM

Mă joc cu aceste cuvinte, o hrană despotică
în amiaza fără soldați. Locuri care tac, conștiințe
care așteaptă onomastici și oglinzi de referință,
noi credem că avem o organizare perfectă,
dar ne lipsește omogenitatea disperării.
Vreau să fac gesturile acelea, suntem în
penumbra catifelei, cu fața spre întâmplarea atroce.
Tu spui că asta nu înseamnă nimic, că
viitorul se sublimează într-o voce care nu iartă:
focuri ce se atrag, animozități schimbătoare.
O libertate și abilitatea de a trece pe lângă lucruri,
sunt multe texte și recomandări în surdină;
dar viața, munții ei inconștienți de acolo,
un anotimp e de-ajuns pentru ceea ce nu se poate.
Nu e necesară această întrebare, ne dispensăm de
rigorile unei meticulozități paradisiace. Aici și
acum, cât magia dorinței e departe de noi,
lumea își creează propria ambianță, respiră și
acesta e curajul de-a inventa adevărul.


NUMAI ÎN PAUZE

Am fost perturbat, am înțeles că
ei trec, dar nu în acest interval. El spune:
un viitor e la mijloc și perfect asigurat,
perfect asimetric din partea care nu se vede.
El simbolizează ceva, el construiește
viciul în simbioza sa: vor fi schimbări,
dar nu pe cât se prevede, contractele vin
mai târziu.
De ce se teme el, originea e singulară,
mașinile parchează și omul mulțumește
pentru tot. Aproape același plan,
o simulare care comprimă aparențele.
Se duc și iarăși sunt spirale
ca niște onomatopee de circumstanță.
Un moment și noi considerăm o superioritate tristă,
cu nori și atavisme ca în marile ambianțe.
Sau cinic. Sau fără entuziasmul tău de prisos.
Gândirea de la margine, se poate și așa,
dar numai în pauze, când nu așteptăm nimic.


POEZIA NU RĂSPUNDE

Cuvintele colorează neputința,
cuvintele aduc împotrivirea
și o îngrădesc cu o
fascinație rece. Ape sub cer
(vreau să trec), cineva trădează și
o noapte în zodia paharelor:
mâinile de ieri și nimeni aici să
anticipeze rezonanța masacrului.
Dar momentul e un gând neterminat,
fisura și semnul călătorului în
aceeași inepuizabilă trenă a curajului.
Eu nu am nimic de spus, substituirea
e clară, doar ei vin pe urmă și șterg
micile fărădelegi ale zilei: hrana
împărțirii la doi, o violentă senectute.
Astfel e o regulă care nu mă cuprinde,
din ce visăm se face o nouă rezervă,
cu care învingem sau nu. Dar poezia
nu răspunde, nici nu salvează
asemenea înfățișări, ea doar repetă
ceea ce e interior și perisabil.


O RADIOGRAFIE PURĂ

Pentru orice. Și cuvântul
e un corp solid sau lichid sau
inimitabil
în aceste perenități zgomotoase.
Să sari peste amănunte, să sacrifici
răspunsurile omniprezente, argumentele
deteriorate. Astfel se justifică
saltul în iminența silabei, care distruge
patosul și resemnările grăbite.
O radiografie pură
dincolo de lucruri, dincolo
de așezările devotate și strălucitoare.
Vom spune un adevăr
pentru ceea ce a fost,
pentru apogeul acestei retrageri trufașe.
Vom cultiva
această insurgență a tăcerii.


NUMAI PE NEAȘTEPTATE

Spune-mi:
când vin micile obstacole,
istoria e puternică, oferă vocile care plâng
și o discuție permite ridicări bruște,
ca și când am exista în
descrierile care nu se văd,
apropie-te! ocazia ne pune pe gânduri,
nu e suficientă o silabă așteptată de sus,
din materii albastre, cu ingerințe rare,
dar aici e totul, chiar dacă intact sau nu.
Perfect și fără alte nominalizări în glumă,
astfel ca o pregătire în aceleași spații,
ca o despărțire sau
gramatica are un viitor violaceu?
Un dezastru din ceea ce încă rămâne,
aceste prerogative împart și consolează,
fiți liniștiți: depărtări și ape lucide
în locul centimetrilor din crima produsă.
Dar numai pe neașteptate. Și la apogeu
văzând fervorile rupte cu o durere impenetrabilă,
glazura unui gest, să punem punct.
El zice că nu mai înțelege nimic,
axiomele îl obosesc, se lasă o seară intraductibilă.


CĂTRE CEEA CE ESTE

Aducem
așa cum am spus
și
un pahar se lovește,
până aici cicatricile tac.
Dispunem fără simplități abstracte,
asta e,
supunerea se realizează în iarnă
și astfel sunt emoțiile, descrierile
exacte.
Dar nu avem nevoie,
lovitura se simte în ape, de sus,
un vertij colorat.
Am inventat am văzut anticiparea,
căutăm explicații și
conturul ne părăsește.
Vigilența se măsoară, dar
nu contează. Locul se duce
către ceea ce este.


ȘI TIMPUL

Și acum
e o libertate pentru toți, trăiești și
simțurile tale vociferează.
Ți-ai delimitat vagele reminiscențe,
opțiunile care vor fi detalii pentru un trecut
de care nu te mai poți dispensa.
Mergi înainte și cheamă puterea care nu se întoarce,
un manuscris apatic va decide în locul tău.
Am vorbit despre împăcare și nu știam
cine legitimează cu adevărat teama, impostura, patul călduț.
Sau aceste lucruri își pierd importanța
într-un viitor viciat de iluzii?
Da,
e o libertate pentru toți,
deși te-ai împotrivit, nu ai de ales,
diseminezi răspunderea
și timpul
e vocea care nu te mai surprinde.


VIAȚA O FICȚIUNE

Pentru că
eu sunt cel care vorbește
și ce se spune nu se aude.
Cât să rămâi în regnul acesta confuz,
în interiorul definițiilor care concentrează
o simbolistică a uzurpării, semnul
unei metamorfoze spectaculoase.
Corpul care ascultă, limbajul fratern
din incinta acestei organizări, un ochi atent
la insurmontabilele capcane ale iernii;
am înțeles că nu te poți vindeca,
limitele ajută fără să deschidă trape
în alfabetul negru al dimineții,
dar ceea ce cade în afară
e mai mult decât o supunere tardivă.
Viața: o ficțiune
care te însoțește.


AȘA CREDEAM

Da, să începem,
el apasă încet, aduce descrieri în
pauzele imaculate: un cerc și
dispersările de ieri. De atunci?
Ceea ce se produce e atât,
nu în argint sau calcar stă patosul dimineții,
oricât am încerca, oricât de partea cealaltă.
Pentru retrageri avem o mână de semințe,
o mână puternică ar însemna ceva,
să celebrăm destinul translucid.
Sau negru, fără foc și limite,
așa credeam în timpurile care nu se vindecă.
Da, vom răspunde mai rar
și nu vom urî cicatricile.


VA FI CUM A FOST

Am ajuns
și cândva va fi cum a fost,
dar nu începeți, nu începeți.
Oricum acolo e un experiment,
și visul, trecerile în penumbre
subțiri, cineva e acasă.
Un pas mai departe
și riscul de-a fi printre ei,
nevăzuți, nenumiți. Doar ei.
Un corp se va umple de umbre
și cândva va fi cum a fost,
dar nu începeți, oh, nu începeți.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share