Spații culturale nr. 58 (5)

Nicolai TĂICUȚU

echilibru

floarea de salcâm e austeră –
ea nu cere arborelui, pe care-l ornează
şi-i dă sămânţă, nimic mai mult
decât îi cere ghimpele de pe aceeaşi creangă

aici, numai noi facem diferenţa
între frumos/ floarea şi urât/ ghimpele
asemenea între fericire şi durere

echilibrul dintre acestea este dat
de esenţa tare a salcâmului
un amestec armonios
de fulger şi ger


camuflaj

sunt – au mai spus-o și alții
jumătate aer/ jumătate lut

pasărea și peștele îmi strigă:
confunzi zborul cu înotul

osul frunții îmi stă, ca și la alții
când pe osul mâinii/
când pe osul genunchiului
într-o arcuire pe verticală
distinctă, a șirei spinării

și jumătatea de aer
ia locul jumătății de lut
într-o efemeră îmbrăcare a osului
de nu mai știu unde sunt aer
de nu mai știu unde sunt lut

Iulian MOREANU

Insomnie
(continuare din nr. trecut)

A tăcut iar cam un minut. Nu cred că mai fuma. Poate încerca să-și dea seama dacă o ascultasem cu atenție și totul nu fusese decât un gest de complezență din partea mea.
– Domnule Cristian, zise cu un glas moale și recunoscător, ce prevestea o încheiere a discuției, Cristian, consider că am vorbit destul și îți mulțumesc mult pentru că ai avut răbdarea să mă asculți. Crezi că am putea relua această convorbire? Dacă nu cumva pălăvrăgeala mea din seara asta nu te-a plictisit și nu te-a făcut să crezi că ai de-a face cu o nebună.
– Cum poți spune așa ceva? am ripostat. Te-am ascultat cu multă atenție și interes. Vorbim când vrei. Putem stabili încă de acum. Nu vreau totuși să ne luăm la revedere dacă nu-mi spui, nici nu știu cum să mă exprim: unde ești atunci când nu mai exiști?
– Adică, dacă mă decorporalizez, cumva, și mă trezesc prin cine știe ce locuri edenice? Sau dacă nu cumva continui să exist, dar numai ca un spirit, printre cei cunoscuți, pe stradă, oriunde altundeva și pot să văd, să aud și să simt totul, fără a reuși însă să intervin?
– Da, cam așa ceva. Ai prins bine ideea, chiar mai bine decât aș fi putut s-o exprim eu, i-am răspuns, mulțumit că nu fusesem nevoit să spun eu toate astea.
– Ei, bine, nu pot spune cu exactitate, pentru că nici eu nu știu. Habar n-am ce se întâmplă cu mine. Dacă mi se desprinde sufletul de trup, dacă sufăr un fel de teleportare, dacă dispar și fizic, din locul sau de sub ochii celor lângă care mă aflam – deși așa sunt tentată să bănuiesc, cu toate că, în mod curios, nu mi-a spus-o nimeni! Cine știe ce „fenomen” ciudat s-o fi întâmplând și cu aceștia! Nu, nu am idee de nimic din toate astea. Iar când mă… trezesc, nici nu știu cum să spun, din starea asta, mă aflu în aceeași împrejurare, și nu știu dacă lângă mine sunt sau nu aceleași persoane dinainte, după cum nu știu cât anume timp nu am mai… existat.
– Și acum, în acest moment, când vorbim, dacă nu deranjează întrebarea, exiști sau nu? am riscat o întrebare ce ar fi putut părea răutăcioasă.
Nu știu care a fost motivul real, dar nu mi-a mai răspuns. Inițial am crezut că va face o pauză până își va aprinde o nouă țigară, dar nu am auzit nici sunetul scos de aprinderea brichetei și nici al fumului expirat. Și nici măcar respirația nu i-am mai auzit-o. Ba, nici chiar acel son anunțând faptul că celălalt a închis telefonul. Am așteptat câteva secunde, am zis de câteva ori „alo?” și am închis.
Mă bătea gândul să cred că avusesem de-a face cu o nevropată care în lipsa pisicii ce nu i s-a întors acasă, vrând să se elibereze de cine știe ce himere sau voci care-i asaltează creierii, formează la întâmplare un număr de telefon și-i debitează tot ce-i trece prin cap imprudentului care-i răspunde și apoi acceptă să o asculte. Azi am fost eu, altă dată, cu siguranță altcineva. Oricum, nu fusese deloc neplăcut, aflasem niște lucruri care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Interesant, mi-am zis, să spui că nu exiști în timp ce vorbești…
M-am chinuit iar până să adorm și sunt sigur că ultimul meu gând a fost la Florentina; dacă nu cumva acest nume fusese spus tot așa, la întâmplare, cum fusese format și numărul de telefon. Iar eu, ca un fraier, îmi spusesem, bine intenționat, numele real. Nu că asta, la urma urmei, ar fi fost vreo problemă; apoi, acela s-ar putea să fie chiar numele ei adevărat.
De ce, totuși, întrerupsese convorbirea atât de brusc? Să o fi deranjat ultima mea întrebare? Nu mi s-ar fi părut un motiv serios, pentru că eram pe deplin îndreptățit să pun acea întrebare, din moment ce ea, la rându-i, îmi spunea lucruri pe care nu știu cine ar mai fi fost dispus să le asculte de la început până la sfârșit, fără a-i zice vreo două și a-i închide telefonul în nas. Dar m-a surprins modul în care a ales să termine discuția, în modul acela abrupt. Mi se părea că pur și simplu încetase să vorbească, deși telefonul rămăsese deschis, fără însă a capta vreun zgomot sau sunet măcar, din mediul înconjurător. Bine că nu și-a dezvăluit niscai intenții sinucigașe, că altfel aș fi fost obligat să sun la 112 și cine știe în ce complicații m-aș mai fi trezit implicat.
M-a sunat peste o săptămână, cam pe la aceeași oră ca și data trecută. Mi-a zis bună seara cu o naturalețe dezarmantă, chiar tupeistă, de parcă doar ce vorbiserăm cu o seară în urmă și stabiliserăm să continuăm acum, la această oră înaintată din noapte. Nici măcar un simulacru de scuză, sau două, trei vorbe prin care să încerce să lămurească de ce data trecută se oprise brusc, fără nici un avertisment, fără nici un motiv. Nu se gândea că s-ar fi putut să nu-i mai răspund? Căci nu-i era greu să presupună că-i memorasem numărul de telefon.
Nu am ezitat o clipă să-i răspund. Când i-am văzut numele pe displayul telefonului, m-a străbătut un fior de plăcere pe șira spinării, de parcă urma să asist la seria a doua a unui film pe care o așteptasem înfrigurat, nerăbdător să aflu cât mai repede care era continuarea acțiunii.
– Bună seara, Cristian.
– Sărut mâna.
– Ce faci? m-a întrebat cu o ușoară urmă de șovăială în glas.
Ca în mai toate serile, mă luptam cu insomnia pe care încercam s-o înfrâng citind o carte.
– Ce să fac? i-am răspuns. Am iar insomnie și încerc că citesc o carte, doar-doar mi-o veni somnul.
– Cuuum? s-a mirat.
– Cum adică? m-am mirat la rândul meu.
– Așa… Am impresia că te-am plictisit.
Nu înțelegeam nimic.
– Nu te înțeleg, i-am zis. Nu mai țin minte, dar cred că am spus că te-am ascultat cu multă atenție și interes și că putem relua oricând discuția.
– Cum adică, nu mai ții minte ce ai spus ceva mai devreme? se miră ea, iar deznădejdea din glasul ei era și mai evidentă.
Am tresărit. Ce voia să spună? Cum adică spusesem mai devreme?
– Tot nu înțeleg, m-am mirat, fără a ști ce să cred. Nu am zis nimic mai devreme, pentru că doar ce ai sunat. Ce am zis legat de atenția și interesul cu care te-am ascultat, am spus acum o săptămână, nu mai devreme.
A tăcut câteva secunde bune și s-a auzit clar sunetul brichetei aprinse. Apoi șuierul ușor al fumului expirat.
– Domnule Cristian… Cristian… Cred că nu ne înțelegem. Nu mai devreme de acum trei, patru minute, după ce mi-am exprimat temerea ca nu cumva să crezi că ai de-a face cu o nebună, ai spus că m-ai ascultat cu atenție și interes, apoi ți-am explicat, am încercat să-ți explic pe scurt, concis, cum e cu momentele acelea în care nu exist… Ideea era că nu am habar ce se întâmplă cu mine în tot acest timp. După care am așteptat să văd, să aud dacă vei spune ceva despre asta. Și nu ai zis. Am tot așteptat…
Mi-am adus aminte instantaneu că, într-adevăr, înainte ca ea să întreruptă conversația, am întrebat-o dacă în acele momente în care vorbea, exista sau nu. După care însă ea a tăcut. Să nu fi auzit cumva întrebarea pe care i-o pusesem, și pe care o crezusem chiar și eu prea „dură”, din moment ce apoi ea nu a mai scos un cuvânt?
– Și dacă ai văzut că nu răspund, ai închis telefonul și ai sunat din nou azi? am întrebat-o, simțind că începe să mi se tulbure judecata.
– Cristian, ce vrei să spui prin azi? Cum adică am sunat azi, dacă te-am așteptat să răspunzi?
Rotițele din creier (dacă există așa ceva) se puseră în mișcare cu o viteză amețitoare, care-mi dădea o cumplită durere de cap. Sigur că nu așteptase atâtea zile. Trebuie să se fi petrecut altceva. Începeam să înțeleg ce se întâmplase, dar ipoteza mea, căci era încă o ipoteză, mi se părea de-a dreptul bizară. Deocamdată o țineam pentru mine, pentru că eram totuși convins că așa ceva nu se putea întâmpla, după cum eram sigur că și ea era absolut convinsă de ce-mi spunea.
– Deci, ca să înțeleg bine, am întrebat-o, simțind cum inima începea să mi se strângă și să se micșoreze, după ce mi-ai explicat cum e cu situația în care nu mai exiști, nu ai mai auzit o întrebare a mea?
– Nu, a răspuns ea scurt.
– Apoi, am continuat, ai așteptat să spun ceva dar, cum nu ai auzit ca eu să fi răspuns, ai rămas în așteptare, corect?
– Da.
– Și de atunci au trecut cam… patru, cinci minute?, am pus întrebarea la care parcă nu aș fi vrut să primesc răspuns sau, oricum, să nu fie cel bănuit de mine.
– Exact.
– Și-atunci, după aceste minute de așteptare, ai hotărât să fii tot tu cea care deschide sau continuă discuția?, că nici nu mai știu cum să-i spun.
– Întocmai, confirmă ea.
– Atunci, am continuat, mai mult decât derutat, de ce ai zis Bună seara, Cristian, ce faci? Că așa te adresezi cuiva cu care nu ai mai vorbit sau pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme, și nu unuia cu care ai conversat și apoi ați făcut o pauză de câteva minute, cu telefoanele deschise.
Raționamentul meu mi se părea impecabil și, în urma lui, lucrurile nu aveau cum să nu se lămurească. Eram tare curios să văd ce va spune și cum va continua – dacă va mai continua acest dialog ce începuse absolut întâmplător sau prin cine știe ce necesară ori întâmplătoare aliniere a planetelor.
– Dacă-ți spun că nu știu de ce ți-am zis așa, mă vei crede? răspunse Florentina, fără a mi se părea prea convinsă de ce spunea.
Am prins-o!, mi-am zis, și mă întrebam dacă în urma dezvăluirii neputinței sale de a ieși din „încurcătura” asta, voi mai fi dispus să o ascult. Cel mai probabil, nu. Sau poate aș continua, dar cu rezerva și deferența pe care le ai față de cel despre care ești sigur că fabulează. Și pe care-l lași să-și facă jocul, intrând eventual și tu în el.
– Puțin mai explicită poți fi? am întrebat-o. Desigur, poți refuza. Pentru că, la urma urmei, nu ne cunoaștem, deși am convenit să ne tutuim, și apoi poți închide și căuta la întâmplare un alt interlocutor.
– Domnule Cristian… Cristian, am să încerc un plus de amănunte, dar asta nu înseamnă că voi și fi mai explicită. Te rog însă, nu fi ironic… Crede-mă că nu bat câmpii.
M-am simțit efectiv penibil.
Femeia asta începuse să mă fascineze cu povestea ei, și uite că, din neatenție, în urma unei asemenea mici înțepături riscam să pierd ocazia de a avea ca parteneră de discuție o persoană a cărei experiență ar fi fost o mină de aur pentru un scriitor, să zicem. Am tăcut, crezând că în felul acesta ea înțelegea că-mi părea rău și că nu o voi mai contra în nici un fel. Într-adevăr, continuă:
– Ceea ce știu foarte bine este că lucrurile s-au petrecut exact așa cum ți-am spus. Nu am fost nicăieri, și nici nu am simțit că aș fi fost undeva în cele câteva minute pe care tu le numești zile. Sau care pentru tine au fost zile. Am avut tot timpul cu telefonul în mână. Eu așa sunt convinsă. Nici nu mai știu ce să cred… Uneori îmi este teamă. Iar acum, teama este și mai mare, pentru că tu ești într-un fel un martor al momentelor mele de inexistență. Fiindcă dacă tu spui că au trecut câteva zile, asta înseamnă chiar că eu în timpul ăsta am încetat să exist. Da, poate de-aia am și început prin a te saluta. Nu cumva subconștientul meu știa precis că eu… lipsisem, și m-a pus să te salut și să te întreb ce mai faci, așa cum procedezi, cum bine ziceai, atunci când vorbești cu cineva după câteva zile?
Uite cum raționamentul meu se ducea de râpă. Și o dată cu el și mica satisfacție secretă, ca un triumf cu ușor iz detectivistic, cum că reușisem să dezleg misterul acestei femei ciudate care era cu siguranță o psihopată, în mod inexplicabil având voie să umble singură pe stradă. Fusesem pe cale să o judec greșit și iată că mă lămurisem la timp. Mai precis, o credeam necondiționat în tot ce spunea. Da, femeia asta, fără îndoială, chiar trăia o stare despre care nu știam dacă există și eventual cum se numește în literatura de specialitate. Eram convins că nu erau prea confortabile episoadele pe care le trăia, și nici reacția celor față de care ar fi vrut să se mărturisească.
– Florentina, am zis, dar nu ai încercat să vorbești cu cineva de specialitate, știu eu, un psiholog, psihiatru, căruia să-i explici toate astea?
– Ți-am zis că m-am gândit la așa ceva, și nu cred că acum mă verifici. Dar, în ruptul capului nu aș face-o! răspunse ea cu fermitate. De ce aș face-o? Ca să mă trezesc făcută nebună, internată și transformată în legumă?
Efectiv, uitasem că-mi spusese asta.
Avea nu numai o memorie foarte bună, dar dădea dovadă și de o excelentă coordonare și înlănțuire a ideilor și gândurilor. Cum nu a mai zis nimic, am continuat eu, având în minte propriile-mi idei de mai înainte:
– Dar așa, viața nu ți se pare, totuși, un chin?
– Cum să nu? Dar, am reușit să mă obișnuiesc, deși, din când în când, simt nevoia să spun cuiva prin ce trec. De aceea, nici nu-ți dai seama cât de fericită sunt că te-am întâlnit, vorba vine.
Mă frământa din nou întrebarea cum arăta. Ca să-mi pun imaginația la încercare, nu avea rost.
– Dacă te-aș ruga să-mi trimiți o fotografie, te-ai supăra? am întrebat-o. Cred că îmi înțelegi curiozitatea de a te vedea. Deocamdată în poză, apoi, cine știe, poate ne și întâlnim, am licitat eu. Ai avea ceva împotrivă?
– Să ne vedem? se miră.
– Da, de ce nu? ca simple cunoștințe, am continuat, simțind că nu avea nimic împotrivă.
– Nu, nu am nimic împotrivă… Iar în ce privește fotografia, îți trimit imediat una pe WhatsApp, așteaptă să o caut. Să știi că sunt o femeie frumoasă, adăugă.
– Nu mă îndoiesc, am răspuns, oscilând între a crede că era o femeie cu trăsături anoste, anonime, cu fața trădându-i suferința, ca oricărui om chinuit de fantasme, și o femeie frumușică, neieșind prea mult în evidență decât printr-o anumită regularitate a trăsăturilor.
– Ai WhatsApp, nu? m-a întrebat.
– Sigur.
– Bine, o pun imediat.
Din prima secundă în care am primit poza și am mărit-o, am rămas înmărmurit. Mi s-a oprit și respirația. Florentina era de o frumusețe tulburătoare, cum nu mai văzusem până atunci și cum nici nu-mi închipuiam că putea exista. Nici nu putea fi descrisă în cuvinte. Fotografia era făcută având în fundal o mănăstire necunoscută Am contemplat-o câteva secunde bune, întrebându-mă dacă nu cumva fusese descărcată în prealabil de pe un site de fashion, apoi photoshopată, prin adăugarea acelui locaș, ca să dea bine și să releve înclinația spirituală a respectivei.
– Ei, ce zici? m-a scos ea din starea de perplexitate în care căzusem.
– Ce să zic? Ești tulburător de frumoasă. Cum de nu se împiedică bărbații pe stradă când trec pe lângă tine?
Începu să râdă, și chiar și râsul ei avea ceva aparte, de râu de munte care curge susurând asemenea unei melodii interpretate la instrumente necunoscute, misterioase.
– Dacă-ți spun că nu am sesizat prea mult cazuri despre care vorbești, ce zici? mă întrebă după ce se opri din râs.
– Zic că toți ceilalți sunt niște nesimțiți!
Începu iar să râdă.
– Așa-i că nu crezi că eu sunt în poză? întrebă, luându-mă prin surprindere.
Ezitam asupra răspunsului și până la urmă am ales să fiu sincer.
– Ca să fiu corect, mi-a trecut prin minte că s-ar putea să nu fii tu! am zis și mi-am înghițit uriașul nod care nu știu cum îmi apăruse în gât.
Altă repriză de râs; era totuși de bine, însemna că nu se supărase și apreciase sinceritatea mea.
– Dacă vrei, te apelez video și mă și vezi în timp ce-ți vorbesc, zise ea cu o siguranță care mă descurajă complet să spun da.
– Ei, nu-i nevoie, am replicat imediat, fără să gândesc o clipă răspunsul, jenat ca un elev a cărui intenție de a copia este sancționată doar cu o privire sugestivă a profesorului.
Nu a insistat, și cu siguranță că dacă ar mai fi repetat măcar o singură dată invitația, aș fi dat curs propunerii ei. Mai târziu aveam să-mi reproșez că refuzasem ca un idiot să o văd în timp real, cum se zice, și m-am întrebat dacă nu cumva aruncase întrebarea la cacealma, mizând pe reacția mea de tip credul, cum mă dovedisem până atunci.
Am mai vorbit câteva minute, apoi a zis că trebuie să închidă pentru că nu știu ce treabă avea. A zis că va suna în ziua următoare, evident, tot seara.
A sunat fix după două săptămâni. Nu și-a cerut scuze, nu a îndrugat un motiv cât de mic pentru acea lungă întârziere și m-a întrebat direct dacă mai țineam minte ce-mi spusese când vorbiserăm prima dată și dacă o crezusem. Am răspuns afirmativ la ambele întrebări și atunci a zis dacă vreau să aflu neapărat ceva despre ea. Am întrebat-o dacă are copii.
– Cred că ți-am mai zis că mi-a și fost frică să dau naștere unui copil pentru ca nu cumva să-mi moștenească „boala”, sau ce-o fi. Și asta cu atât mai mult cu cât iubesc foarte mult copiii. După divorț, chiar m-am gândit să înfiez unul, o fetiță, dar am renunțat, pentru că mai toți cunoscuții mi-au zis că înfierea unui copil este o mare loterie, la care dacă pierzi, ești distrus pe viață.
Am întrebat-o apoi dacă în acest moment are pe cineva, un prieten.
– Cam indiscretă întrebare, Cristian, mi-a zis și am auzit-o râzând.
– Nu mă înțelege greșit… Voiam să continui întrebându-te dacă, în cazul că ai pe cineva, i-ai mărturisit și lui ce mi-ai spus mie despre inexistența ta.
– Ești foarte abil, te-ai scos imediat, zise ea continuând să râdă. Da, am pe cineva, însă nu i-am spus nimic.
– Și dacă…
– Și dacă se întâmplă să am momentele alea? intui continuarea întrebării.
– Da.
– Ei bine, în cazul ăsta, mi-a părut bine și la revedere.
Vorbeam deja ca doi vechi prieteni care nu se mai văzuseră și nu mai vorbiseră de multă vreme. Florentina își aprindea din când în când o țigară și părea dispusă să-mi răspundă la orice întrebare. Curios mi se părea faptul că nu părea interesată de nimic legat de viața mea. Am încercat de câteva ori să-i sugerez să mă întrebe ceva, dar demersul meu voalat nu a avut nici un succes. Florentina părea pusă exclusiv pe confesiuni, ca și cum își găsise psihologul mult căutat și dorit, care să o asculte, și căruia să-i spună nu doar ce avea ea pe suflet, ci și tot ce acesta dorea să afle. Asta în timp ce mie, deși eram încurajat, îmi era destul de greu să găsesc acele întrebări relevante pentru a putea înțelege situația ei. Dacă acestea existau cumva.
Mi se părea total nepotrivit ca doar eu să întreb, iar ea să dea imediat răspunsul, de parcă o supuneam unui interogatoriu care avea și nu prea o țintă precisă. Iar ca să încep s-o întreb eu, de pildă, ce muzică preferă, ce cărți citește, dacă se uită la filme ori ce alte pasiuni are, era la fel de aiurea, dacă nu cumva deplasat de tot.
Aveam impresia că discuția trena, ori poate nu eram eu prea dispus în seara aceea. Parcă a simțit că ceva nu era în regulă cu mine, pentru că la un moment dat mi-a zis:
– Am impresia că nu ești în apele tale.
– Am avut o zi mai grea, am zis, dar asta nu…
Eram gata să fac o gafă; noroc că m-am oprit la timp și am încercat să mă redresez:
– Să știi că treaba asta cu inexistența ta chiar mă interesează foarte mult, deși poate nu am fost suficient de convingător.
Cred că-mi izbutise. Reușisem să las fraza anterioară suspendată și, totodată, reveneam la motivul telefonului ei și discuția anterioară. Nu știu de ce, dar parcă am văzut-o că se înviorează.
– Mulțumesc mult, Cristian, sunt convinsă că ești sincer. Și uite, pentru că data trecută nu ai vrut să mă vezi pe un apel video, ți-aș propune să ne vedem în oraș. Ce zici?
Propunerea ei îmi venea ca o mănușă. Era un mod elegant și nesperat de a încheia discuția din seara asta, care tot lâncezea, apoi aveam ocazia să văd dacă ea chiar era frumusețea din fotografia pe care mi-o trimisese, și nu fusese, așa cum îmi trecuse prin minte, o cacealma, atunci când îmi propusese apelul video. Deși acum mă gândeam că, dacă poza nu era a ei, nu ar fi admis în nici un caz să ne vedem, cu atât mai mult cu cât această propunere venea tot din partea ei. Am hotărât să ne vedem în ziua următoare, iar ca loc de întâlnire am ales banca de lângă bustul unui clasic al literaturii române, din imediata apropiere a liceului. A singurului liceu din oraș. Am căzut de acord și asupra orei, ne-am spus la revedere, și ea a fost cea care a închis prima telefonul.
Nu am reușit să închid un ochi până dimineața. Mi-am făcut tot felul de gânduri legat de întâlnirea de a doua zi. Mă întrebam iar dacă Florentina va semăna cu poza trimisă prin telefon, dacă vom relua în parte discuțiile, încercam să-mi închipui cum ar putea fi îmbrăcată, dacă va accepta invitația la un restaurant și multe, multe altele, neuitând să fac tot felul de presupuneri despre ce fel de așteptări avea de la mine, și pe care nu mi-ar fi fost greu să le intuiesc din purtarea ei.
Dimineața a venit ca o mare izbăvire. Doar după ce mi-am terminat toaleta, mi-am dat seama că era o zi de sâmbătă. O zi liberă, așadar, pe care o aveam întreagă, la dispoziția ei. Chiar îmi părea rău că nu conveniserăm să ne întâlnim mai devreme, și nu undeva după prânz – ce oră stupidă! Nici nu mai știam care dintre noi o propusese. Până să ies din casă, am mâncat două sanvișuri, am băut două cești de cafea și am mers de câteva ori la baie ca să mă privesc în oglindă din toate unghiurile posibile, pentru a vedea dacă eram aranjat cum trebuie. Mai că eram gata să mă mai bărbieresc încă o dată, având impresia că, între timp, de când mă răsesem și până acum, barba îmi crescuse la loc.
Am cumpărat de la florăria de la colțul blocului un buchet de cinci trandafiri albi și m-am îndreptat cu pași tremurați către locul întâlnirii. Cred că arătam mai rău decât un adolescent rușinos și stângaci aflat la prima întâlnire. Nu mai aveam deloc salivă în gură și-mi era teamă să nu mă întâlnesc cu vreun cunoscut care să mă întrebe ce era cu mine pus la patru ace și cu un buchet de flori în mână. Din fericire, nu am întâlnit pe nimeni dintre aceștia. Ba parcă și strada era cam pustie, oricum erau foarte puțini trecători, deși era o zi frumoasă, însorită și numai bună de plimbare.
Am ochit de la depărtare banca pe care trebuia să ne întâlnim și am simțit că iau foc. Pe ea erau așezați doi îndrăgostiți care se țineau în brațe și se tot alintau de ziceai că nu se mai văzuseră de câțiva ani. M-a apucat disperarea. Ăștia, dacă s-au încins, nu se dezlipesc prea repede de bancă, mi-am zis. Dacă nu ar fi fost niște adolescenți, cu siguranță că nu ar fi întârziat prea mult pe acolo, luând rapid drumul hotelului. Dar ăștia doi se excitau ca proștii unul pe celălalt și nu păreau a avea de gând să plece prea repede de acolo. Circumstanțele îmi erau total defavorabile. Apoi, abia acum îmi dădeam seama, nu stabiliserăm nici un element de recunoaștere, decât faptul că o voi aștepta pe banca aia. Cât de idiot putusem fi!
Norocul meu era că venisem cu mult timp înainte de ora întâlnirii, tocmai ca să am suficient timp pentru a mi se risipi emoțiile care mă copleșiseră și încă mă stăpâneau de seara trecută. Am dat un ocol larg zonei și nu am scăpat o secundă din ochi banca pe care cei doi îndrăgostiți continuau să se giugiulească fără să aibă habar de zbuciumul meu.
Când i-am văzut pe cei doi că s-au ridicat de pe bancă și au pornit-o cu pași leneși și împleticiți spre habar n-am ce destinație, am simți că-mi cresc aripi.
Mi-am îndreptat privirea spre cer, mulțumind în gând providenței, așa cum nu mai făcusem niciodată până atunci și am luat-o zorit spre bancă, dar mai iute decât mine a fost un bețiv nu știu de unde apărut, care ținea în mână un pet de bere din care nu se vedea bine cât mai era. M-am așezat lângă el, plin de draci. Se părea că nu mă văzuse și nici nu mă simțise. Ori eu, ori o frunză adusă de vânt, tot aia.
Mi-am stors creierii ce să fac și, până la urmă, exasperat, i-am spus că aș avea nevoie să mă lase singur, pentru că am întâlnire cu o gagică (bineînțeles că i-am făcut și cu ochiul, într-un fel care voia să spună mai multe) și pentru asta mă ofer să-i dau 100 de lei, cu care să-și cumpere ce vrea, fac cinste. M-a privit cu ochii săi injectați și lipsiți de orice expresie, a luat banii și s-a ridicat fără nici o vorbă de pe bancă.
Am așteptat-o pe Florentina mai bine de o oră. În tot acest timp, de neînțeles, nu a trecut nimeni pe stradă. O așa liniște și singurătate în oraș erau de-a dreptul nefirești. La început m-am bucurat, pentru că nu am fi fost deranjați de nici un zgomot ori vreo privire indiscretă, însă, pe măsură ce timpul trecea, iar ea nu-și făcea apariția, deveneam tot mai neliniștit și nemulțumit de ușurința cu care mă lăsasem prins în acest joc cu o necunoscută ale cărei mărturisiri mi se păreau acum tot mai neverosimile și rezultat al unei minți bolnave. Mă uitam jenat la trandafiri și vedeam cum se ofileau, încetul cu încetul, de parcă trecuseră ore de când îi cumpărasem și îi ținusem în cel mai torid soare.
După două ore m-am ridicat și am plecat, lăsând florile pe bancă.
Ajuns acasă, va trebui să mă gândesc serios la tot ce trăisem și mai mult ca sigur că nu-i voi mai răspunde femeii, în cazul în care va mai suna.
– Cristian, nu vrei să te întorci? am auzit în spate o voce cunoscută, ce venea dinspre banca pe care așteptasem până atunci.
Era vocea ei. A Florentinei. Ceea ce însă era imposibil, pentru că nu avusese cum să ajungă în acel loc fără să o fi văzut. Am fost tentat să cred că ceea ce auzisem fusese într-un fel o voce din mintea mea.
– Îmi cer iertare, însă abia acum am reușit să ajung. Nu poți să scuzi această mare întârziere? Apoi, florile nu au nici o vină.
A fost – florile – cuvântul care m-a făcut să mă întorc.
Pe bancă nu era nimeni.


Nicolae BRATU

Rondelul papagalului

E-atât de liber: zburdă între gratii…
E liber să aleagă… claustrarea;
De-i trist, singur îşi intră-n graţii,
Zărindu-se-n oglindă îl ia mirarea.

Frumos ca una dintre graţii,
Dar frumuseţea i-a adus ,,pieirea”;
E-atât de liber: zburdă între gratii…
E liber să aleagă… claustrarea

Cu triluri îşi alungă dorul
Şi, în cuvinte, de-ar putea, ar spune
Că-n lumea sa avut-a vremuri bune
Şi-n somn îl încălzeşte Ecuatorul…
E-atât de liber: zburdă între gratii…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share