Spații culturale nr. 58 (4)

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (IV)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem. (Anna Ahmatova)
În traducerea lui Leo BUTNARU


Eduard ASADOV (1923 – 2004)

Mini-glumă

Cel ce are succes
Cam supără lumea, se știe.
Are mulți prieteni acel
Care nu prea poate să scrie.

Deci, iată dilema, zic,
E complicat, oricum o dai:
Sau să scrii poeme minunate
Sau prieteni să ai.


Adolf AVRUSIN (n. 1936)

Nictemer

1. noapte

Pe noapte
orașul își îmbracă pijamaua
cu dungi de ocnaș
trasate de
întuneric și clar-obscuritate.

Se târăște un troleibuz
dibuind cu brațele-i pe sus
în căutarea drumului.

Vântul lovește
în frunte, în față – doborâtor.

Oamenii
grăbesc
spre
casă.


2. ziuă

Zăpada cernută de
pădure
e tupilată la rădăcina tulpinilor.
De altfel
Nu am niciun chef
să plec la Moscova*…
de-ar fi barem să se vopsească asfaltul
în șapte culori…
sau de-ar fi desenat pe vreun satelit
inima
străpunsă de săgeată.


3. în general

Mă înțelepțesc.
Devin consistent.
Tot mai acute-s dorințele,
le ascund tot mai adânc.
_______
*Poetul fiind din Leningrad (pe atunci), dă ușor în vileag inconciliantele orgolii ale celor două capitale ruse care nu se prea… suportă una pe cealaltă.


Vera ANSEROVA (n. 1958)

***

Vreau liniștea fluturelui încă nenăscut.
***

Și doar femeia
venită din
pădurea întunecoasă
ia conștiința
ca pe o banană coaptă
curățând-o de coaja verde a
gândului tău


AYVENGO/ Andrei Stețenko (n. 1971)

***

în microbuz călătoreau
studente de la facultatea de drept

trosneau din chipsuri și ciripeau despre cadavre
expertiză medicală legală
și pistolul „beretta”

uite-așa luându-se cu vorba
au trecut mult de stația la care trebuiau să
coboare

***

cercetător de lume
ochiul privește –
soțul și soția
se ceartă

dar fără sunete
se pare

admiră cerul

***

ar fi trebuit
să spun vreo două cuvinte

dar mie
și trei litere mi-s de ajuns

***

Rusia
seamănă mojicului
din baie

râde
în același timp
rușinându-se

***

incendiul a mistuit magazinul de jucării

micuțul elefant Fedotka ce are
un picior carbonizat
a fost luat acasă de
văduva Liubașa

pe cealaltă lume
toate contează

***

scârțâie portița

cei din casă
trag cu urechea
(nu care cumva li se aduc vești
de la fiu)

pe gardul de șipci stă o coțofană
omul cu arma
privește spre ea
lăsând-o să trăiască

prinde a ninge

***

reflexele umblă
prin casă

și-o caută pe sora
reflecția

***

de aici până aici
se-ntind versurile mele mici

***

pentru că nu-i poți impune nimănui
să nu se autoînșele


Număuita

cartea stă pe tejghea
cineva o fi uitat-o sau pur și simplu

pe-alături trece ea, număuita,
nu uită nimic
se urcă în troleibuz
și ține minte ține minte ține minte

***

adio
adio cititorule

du-te
și-ți câștigă pâinea


Mihail AIZENBERG (n. 1948)

***

Ne tot sperie, dar nouă nu ne este frică
Ne înjură, dar pentru noi nu importă
Ne înțeapă, dar nu ne doare
Ne gonesc, dar noi suntem în largul nostru
Ce fel de oameni am fi noi?
Ce fel de prepelițe am fi noi?
Ar trebui să țipăm și să cădem
Să clănțănim din dinți
Și pentru orice eventualitate
Să ne îngropăm în golul alunecător

***

Iarna – vă amintiți? – Bovary
deschide lista neagră.
Să iei – să nu iei? Ți se spune: ia.
Cu-această confruntare crescui, mă uscai.
Ah, răufăcătoarea! Gândul mereu la ea.
Și nici tu bucurie, nici rușine.
Unde se va spăla? În vânt.
Eu o voi vedea mă voi recunoaște
și în delir nu voi mai deosebi
unde-ar fi primăvara și unde boala de ochi.

***

Repet: și azi mustește încă
lumina albă ca laptele de lupoaică,
și azi lupoaica ce alăptează
se teme-a se-ndepărta prea mult.

Astfel calea nu pare rea, haină,
dacă duce chiar într-acolo, unde, iată-iată,
ca din mari crăpături va năboi
apa moartă.

***

Tu mergi și parcă-ai arunca cu mere.
Eu merg și parcă-aș duce un sac de rogojină cu
cărbuni.
Unde-o fi să ne-ntâlnim la această diferență de
viteză?
Tu, poate, în sus vei galopa, iar eu va fi în jos
s-alunec?


Camelia Manuela SAVA

Numărătoare

număr pașii
ce cad greoi
între mine și tine
zi după zi
număr anii
și frunzele ce ți-au înmulțit ochii, buzele, firele de păr albe
număr gândurile ce se aștern surd și apăsător
făcând cărări între brațele mele și visele tale
numai secundele
numai anotimpurile
mai pot naște o iubire
mă mai pot naște din nou
numai strălucirea unghiilor
numai focul epidermei numai îmbrățișările tale
mă mai pot naște din nou
aici o inimă spune povestea
ce ascunde sângele verde printre rânduri
căutându-te
căutându-mă


Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

toți priveau exaltați
dansul tău de femeie unduitoare
ca pe un șarpe ar fi vrut să te strivească
sau să îți supună trupul calin
îngrozit de ce ai putea cere în plus
Irod bea din sângele Sfântului pahar după pahar
tu îți urmai chemarea
și încercai să îți menții echilibrul
printre atâtea priviri otrăvitoare – ei îl uciseseră înainte
să ceri tu ceva
dansul îi acaparase îi înnebunise cu brațe cu buze cu arome
le intrase în ochi
le intrase în inimă
în timp ce Ioan își aștepta cuminte verdictul:
o tipsie îl va primi la sânul ei ca o mamă după ce tu vei fi sfârșit
mișcările lascive
așa începe:
cu dans…


Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 3

4 februarie 1986

Tot „Îngerul de gips” al lui Breban.
Un gest frivol, animalic, degradant prin el însuși, neconform statutului cuiva, poate fi începutul regăsirii de sine?
Este și un posibil drum spre propria-i dispariție.
„Mia Fabian, îngerul său de gips, îngerul său mortal! Ea, „dulcea, înecăcioasa lui moarte.”

5 februarie 1986

Continuat „Îngerul”.
Artificialitatea în existența doctorului se confirmă începând cu o scenă a lucidității în care revine strigătul interior: „unde dracu sînt eu însumi?” și nu mult după aceea: „de ce mă urmăresc peste tot?”
– marasmul personajului

eu: să mă regăsesc în propriul meu trecut, să extrag de acolo liniile majore care-mi marchează întreaga existență (mediu solicitant).
– o anume neîndemânare verbală creează mari presiuni interioare.

6 februarie 1986

„Îngerul”.
Atâtea imprevizibile în reacțiile și devenirile personajului.
Gradația stărilor sale, de la vidul sufletesc la tumultul înscris în existența sa mărunt cotidiană, compune pagini de suculență dramatică.

7 februarie 1986

Mia Fabian nu este un personaj, ci o metaforă a eliberării de sine. Vis à vis de ea, doctorul Minda este și senin, și vulgar, și animalic, adică își găsește existența adevărată. Există!

8 februarie 1986

„Îngerul”

Pendularea între cele două ipostaze (savantul intangibil șI declasatul fugind după carnal șI frivolitate) umple de viață descrierea. Cu cât este mai surprinzător în reacții, cu atât este mai uman.
Ludmila – un episod lipsit de consistență din cauza caracterului previzibil al reacțiilor sale, constanței și suficienței în atitudini.

9 februarie 1986

Terminat „Îngerul de gips”
Semnul de întrebare persistă până în final. Nu se știe dacă drumul este găsit, dacă nu cumva personajul se îndreaptă spre o altă noapte. Incertitudinea este și ea un semn al consistenței trăirilor și al scriiturii. Important este să ai cu ce umple spațiul dintre cele două morți posibile („un salt între două morți”)
Romanul se termină metaforic, subtil. Breban poartă semnele distinctive ale prozatorului de marcă.

10 februarie 1986

Eu: uneori personajul trebuie să vadă înaintea sa altceva decât este în realitatea imediată. O imagine întrupată din propria sa stare.

11 februarie 1986

Început „Adolescentul” de Dostoievski.
Stil atât de diferit. Stufos, romanțios. Deocamdată nu mă atrage.
Dolgoruki, un tânăr cu atitudini infantile, neinteresant.
Să fie și aceasta o cale ?

12 februarie 1986

„Adolescentul”

„Toată viața am râvnit la putere. La putere și la singurătate.”
Filozofia puberă, fără acoperire, a aceluiași Dolgoruki.
Dacă ar fi ceva care să impresioneze, ar fi impresia de monumental pe care ți-o dau paginile, nu prin valențele stilului, ci prin aglomerarea amănuntelor cotidiene realiste și prin nesfârșitele paranteze ale personajului-autor, greu de urmărit și mai puțin semnificative.

13 februarie 1986

Continuat „Adolescentul”.
Încep să cred că stilul de care vorbeam este creat deliberat, pentru a face o minuțioasă analiză psihologică a stărilor pubere. Personajul trece prin tot felul de violențe de limbaj și gesturi dramatice, acționând și abia apoi judecând. Judecata este și ea încețoșată.
Impresia de monumental continuă să domine și din punctul de vedere al diversității și intensităților trăirilor.
Trebuie să mă scutur! Am citit altceva până acum.

14 februarie 1986

Continuat „Adolescentul”.
În ciuda vorbăriei, prolixității, neacoperite printr-o tensiune corespunzătoare a scriiturii, rezistă prin analiza unor fațete sociale ascunse: zbuciumul financiar, declanșator al pasiunilor sau dramelor (vezi fata care se spânzură).
Aceleași reacții adolescentine ale lui Dolgoruki care rămâne și impertinent, și nestatornic, și găunos, și sensibil.
O doză însemnată de incertitudine în reacțiile personajului dă totuși consistență și complexitate paginilor.

15 februarie 1986

Continuat Dostoievski.
Dezlănțuire de pasiuni. Fiecare personaj cu care intră în contact Dolgoruki este minat de momente limită și dezvăluiri uluitoare. În conformitate cu nebulozitatea din comportamentul tânărului, și ceilalți apar în diverse ipostaze, de preferință opuse primei impresii pe care o lasă.
Se pare că există la autor știința creșterii de tensiune; nu de la frază la frază, ci pe secvențe mai mari, poate de la capitol la capitol. De reținut în acest sens cât de greoi a început. La mijlocul romanului șocurile vin mai des mizând însă, în continuare, pe gesturi romantice.
Realism este în creionarea mediilor sociale și uneori în violența detaliilor.

16 februarie 1986

Continuat „Adolescentul”
O altă caracteristică a acestor pagini, cam forțate prin tumultuoasa îngrămădire de momente și situații limită, este oscilația caracterologică a personajelor principale. Despre stările extreme (seninătate-violență) ale lui Dolgoruki am mai vorbit. Prin filtrul impresiilor sale așa apar și ceilalți: Versilov, tatăl său, Liza, sora care așteaptă un copil, celelalte două apariții feminine pendulând, de la pagină la pagină, între stări angelice și machiavelism.
Este o încărcătură faptică apăsătoare. Nu e de mirare, în acest caz, că autorul nu se preocupă de adâncirea unor stări interioare, că, deși vorbește mereu de ele, personajele par doar schițate, dilatând monstruos personajul central prin viscerele căruia trec toate stările celorlalți, lăsând urme, determinând reacții, cataclisme cât pentru o viață întreagă.

17 februarie 1986

Continuat „A”.
Prea puține lucruri noi de semnalat.
Odată cu partea a III-a, romanul devine cam liniar. După dezlănțuiri temperamentale, ce s-ar mai putea spune? Introducerea unui nou personaj, adevăratul soț al mamei lui Dolgoruki, deplasează interesul spre înțelepciunea populară, spre cumpătare și acumulări de rațiune ale personajului povestitor.
Interesant portretul bătrânului, foarte viu și substanțial, deși e prins în puține pagini.

18 februarie 1986

Continuat „Adolescentul”
Totul se succede cu o viteză căutată, neverosimilă. Această lume de nobili scăpătați, roasă de propriile-i inadvertențe și mizerii, pare să se apropie vertiginos către un destin implacabil. O frază din încheiere îmi dă dreptate: „este vorba de nenumăratele familii din vechea nobilime rusă care, mânate de o forță nestăvilită, se transformă de pe o zi pe alta în familii întâmplătoare, contopindu-se cu acestea în dezordinea și haosul general”.
O singură figură luminoasă: mama, care va trăi o veșnică neîmplinire tocmai prin lipsa de atitudine, prin statutul de victimă perpetuă.

19 februarie 1986

Continuat „A”.
Versilov: dedublarea sentimentelor și a voinței. Este o latură a dezvoltării epice foarte interesantă. Își iubește femeia, dar păstrează dorul de evadare și trece prin pasiuni periodice (se vorbește despre alter ego-ul său ce îl aduce în pragul nebuniei).
O interesantă încercare de lămurire, în final, a oportunității, adevărului și eficienței unei opere de artă în contemporaneitate. Se lansează ideea că scriitura nu beneficiază de distanța necesară, dar că poate să-și încorporeze trăsături autentice.
În cazul acestui roman, ideea se confirmă: este o lucrare care poate servi drept material pentru o viitoare frescă a unei epoci haotice dinaintea unor mari schimbări și mutații de amplitudine.

20 februarie 1986

Continuat „A”.
Întrebarea poate cea mai importantă a metodologiei livrești a lui Dostoievski: „ăsta e adevărul, dar este oare tot adevărul?”
Imperfecțiuni de construcție:
– îngrămădirea practică a mai multor romane într-unul singur (poate fi și o calitate?)
– extinderea dată extazului poetic și spațiul restrâns, viciat și lipsit de suflu, al mijloacelor artistice.
– divorțul dintre „poet” și „artist” în favoarea primului.
– analism prea complicat.
(Ion Ianoși, epilog)

Început „Orgolii” de Augustin Buzura
„în comparație cu alții am suferit, poate, mai puțin, dar ar fi greu de spus dacă am și simțit la fel de puțin”.

21 februarie 1986

Continuat „Orgolii”.
O scriitură mult mai densă. Nu prea îți lasă momente de respiro. Întrucât înșiruirea de fapte este relativ măruntă, fără momente limită, se dovedește că Buzura țintește spre o tensiune a nuanțelor.

Pentru mine: hipermodestia din copilărie. Înaintarea lentă, dureroasă, printre oameni care nu aveau timpul și disponibilitatea să vadă pașii ezitanți, ci voiau doar finalul de drum.
Adolescență întârziată.

22 februarie 1986

Continuat „Orgolii”.
Doctorul Cristian, între orgoliul personal, în carte aflat abia la începutul desfășurării sale, și orgoliul de a spune ceea ce consideră a fi drept, de a acționa în urma impulsurilor majore, de a se debarasa de măruntele fricțiuni, inevitabil prezente în jurul unei personalități. Latura aceasta, dezvoltată mult la început, este urmărită cu minuție de autor.
În fond, existența ambelor forme de orgoliu este posibil să genereze anularea reciprocă sau includerea eroului în pasta sufocantă a unor mari și destabilizatoare drame personale.

23 februarie 1986

Pentru mine: poate că efuziunea sentimentală necenzurată duce la moartea stilului.
Rămâi romantic în sensibilitate.
Ca și la actor, supralicitarea pe sentiment duce la îngroșări, la o mască în spatele căreia nu se mai văd trăsăturile, gesturile mărunte dar pline de culoare și adevăr (și Stanislavski zicea asta).

24 februarie 1986

1827 – Goethe – weltliteratur – nucleul viitorului concept de literatură universală

(Va urma)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share