Spații culturale nr. 58 (1)

Mihaela MALEA STROE

Miorița…, pleiada și gașca

Preliminarii

O plimbare prin labirintul de străzi, ulițe și fundături google mi-a oferit deunăzi o descoperire sinistră: există o asociație Anti-Miorița și o petiție (https://www.petitieonline.com/signatures/anti-miorita/start/0) inițiată de (chiar ei se prezintă astfel) „o mână de indivizi”. Indivizii își propun o „misiune” salvatoare de neam: „poporului român i s-a inoculat conceptul de acceptare a Invidiei, Resemnării, Lașității și Sacrificiului. Acest fapt ne aduce un real prejudiciu de mentalitate, evoluție și moralitate. Propunem înlocuirea acestui neajuns cu adevărate valori reformatoare precum Responsabilitate Civică, Curaj, Asumare, Unitate, Respect și Empatie. Campania pe care o desfășurăm are ca obiectiv scoaterea din programa școlară preuniversitară a baladei Miorița și a celorlalte opere care asigură continuitatea și perpetuarea principiilor acesteia”. Sună a (nou) limbaj de lemn? Sună! Dar nu e vina indivizilor că nu înțeleg cum stau lucrurile (au dreptate într-o privință: Miorița este un text mult prea complex pentru a fi studiat în gimnaziu) și nici că, în contradicție (doar demagogică sau patologică deja?) cu ei înșiși, se dezic de „Responsabilitate Civică, Curaj, Asumare” etc… semnând petiția „anonimă” ca eroii caragialieni!
Tot un „curajos”, pitit bine după blog și pseudonim, un anume „pătrățosu”, scria încă din 2007: „Dacă ciobănaşul respectiv ar fi trăit în altă parte a lumii şi cineva i-ar fi atacat turmele, ar fi pus mîna pe sabie sau puşcă. Şi-ar fi apărat «ţara şi nevoile şi neamul», fără să dea în scrînteala de a se apuca să vorbească cu o biată oaie. Violent, dar consecvent! Ciobănaşul? Un smiorcăit fricos, laş, dar verbos nevoie mare!” (https://patratosu.wordpress.com/2007/08/09/miorita-laie-laie-bucalaie/). El însuși „verbos nevoie mare”, „pătrățosul” a pornit nervos și veros în vajnica lui „misiune” anti-mioritică, chiar cu mult înaintea „indivizilor” cu petiția. Ca un dulău ciobănesc căpiat care își confundă rostul: în loc să pună pe goană agresorii, latră, mârâie, își arată colții, dându-se la turmă și la păstorul pașnic. Și instigă subtil la violență, preferând ciobănașului înțelept, unul „violent, dar consecvent!”
Manipulatori (sau să zic noua generație de „culturnici”?) sunt și alții: au ștaif, au „metodă”, sunt vizibili și au pornit războiul cu Miorița (respectiv cu
așa-zisul „fatalism mioritic” inoculat – e teza lor de bază! – în școală) mai de mult. Nu m-am învrednicit atunci să scriu, mulțumindu-mă să atrag elevilor mei atenția asupra nedreptății care i se face baladei și asupra interpretărilor tendențioase, răuvoitoare.
M-am întors, după coliziunea cu asociația antimioriticilor, asupra problemei și am căutat „fatalism mioritic” pe google: peste 15.500 de rezultate într-un sfert de secundă! Am selectat câteva articole și am constatat că, acelora cărora le stă în gât Miorița, li se potrivește-mănușă în (pseudo)argumentările lor o singură definiție a fatalismului: „Fatalismul neagă rolul activ al maselor în istorie, considerînd că intervenția omului în dezvoltarea societății este inutilă, că omul este o marionetă a legilor implacabile ale istoriei”. De ce tocmai această definiție? Întrucât ei acuză că, din pricina baladei, vezi Doamne, poporul român este fatalist, nu „participă”, nu reacționează, nu se implică etc., etc. Definiția fatalismului potrivită perspectivei din care abordează ei „efectele” baladei a apărut în… DLRLC (1955-1957), preluată din „Lupta de clasă” (1953, nr. 9, 118). Pentru cine știe ce era „lupta de clasă” în acei ani, orice comentarii sunt de prisos.
Într-un articol din „Dilema veche”, Ioana Bot perorează, imaginându-și un soi de monolog lăuntric al românilor: „Noi nu ne revoltăm, căci, precum ciobanul din Miorița…, noi nu respingem judecata nedreaptă, atacul dușman, pentru că nici ciobanul din Miorița…; noi nu credem sfaturilor specialiștilor (străini sau cel puțin școliți în străinătate), pentru că și ciobanul din Miorița…”. Modul acesta de abordare este ilar-tendențios. Parcă îi și vedem pe români, în decembrie 89, cugetând îndelung, recitind sau recitând pe îndelete Miorița și întrebându-se: „Să protestăm? Să nu protestăm? Ce-ar face baciul în locul nostru? Hai, totuși, să ieșim în stradă, să ne revoltăm, să nu fim fataliști! Și de-o fi să mor… Asta e! No, hai! Jos comunismul! Jos dictatura!”. Mulți chiar au murit atunci. Precum se vede, pe beneficiarii schimbării i-a lovit amnezia! Și dacă „mioriticii” anticomuniști din 89 au fost deja uitați, cum să ajungă memoria scurtă a antimioriticilor până la aceia care, la începuturile visului bolșevic, au luptat pe viață și pe moarte, în munți, cu același dușman? Sau la aceia care s-au revoltat în noiembrie 87 la Brașov? Sau la alte revolte și lupte grele, din istoria noastră încă și mai îndepărtată?
Pentru cei ce gândesc problema Mioriței în termenii Ioanei Bot, se impun câteva întrebări. Balada a fost descoperită pe la mijlocul secolului al XIX-lea. A durat ceva vreme până să pătrundă în manuale, să se generalizeze studierea ei… Cât de iute să fi „tulburat” creierele învățăceilor, așa încât un întreg popor să devină, la unison, fatalist? Au fost românii mai răzvrătiți, năbădăioși, revendicativi înainte de a se studia la școală Miorița și – hopa! – s-au „înmuiat” tocmai de-atunci încoace?!
Ne mai îndeamnă Ioana Bot „Să nu mai vorbim cu oile, așadar.”, neștiind, pesemne, că „pătrățosul” i-a luat-o cu zece ani înainte în ridiculizarea penibilă a acestui așa-zis „obicei”. Coincidență să fie?
Mă întreb când, oare, acești binevoitori în a „corecta” obiceiuri nocive își vor extinde influențele și asupra culturii indice, cerându-le imperativ localnicilor să nu mai vorbească, să nu se mai confeseze copacului „șapte frunze”?
Sau ce-ar fi să exerseze întâi pe stradă, cu stăpânii de câini, pisici, papagali, hamsteri, să le pretindă sarcastic mai întâi acelora să nu le vorbească dragilor animale de companie și-abia apoi, dacă scapă fără sudalme din acest exercițiu, să calce în anistorie, printre simboluri și alegorii?
În aceeași revistă… alt războinic (al luminii crepusculare… de la apus? Sau de la răsărit?): Florin Iaru, cu o miștocăreală de zile mari (și negre) la adresa Mioriței, la adresa „nefericitului cioban abulic” pe care îl teleportează forțat în contemporaneitate („Ca să ajungi ăl mai primul de pe colinele blînde ale lui „deal-vale” trebuie să te zbați, să muncești, să te descurci. Trebuie să ai talent de antreprenor. Unde ați mai văzut antreprenori melancolici și fataliști? Poate doar la psihiatru!”). Dacă ar fi să i se răspundă în aceeași notă… „ludică”, replica ar fi simplă: „cine zice, ăla este!” (nefericit, abulic, melancolic…) Nu și fatalist – că domnul Iaru nu stă cu brațele cruciș așteptând judecata de apoi – îi apucă de brâu și pe cioban, și pe autorul anonim și colectiv, și pe Blaga… și unde nu mi ți-i izbește cu mânie (oops! era cât pe ce să zic „proletară”!) de oiștea carului literar postmodern până la… apus (de soare, desigur).
Ar fi și o variantă mai nobilă, mai elegantă de răspuns (nu doar pentru Iaru). A scris Vianu Mureșan o carte bună intitulată „Autoportrete în oglinzile cărților”. „Autoportrete”, întrucât fiecare cititor se vede, în fond, pe sine în ce și mai cu seamă în cum citește. Se oglindește și se autoportretizează prin hermeneutica lecturii. Altfel spus, citești… după chipul și asemănarea ta.
„Nu recunosc în celebra baladă nimic din lumea noastră.” mai zice Iaru. Ba da, cum să nu??! Sar în ochi asemănările! Aceeași invidie distructivă (ce atâta interes pentru Miorița?!), aceeași țintă a răufăcătorilor (păstorul „mai ortoman”, pașnic și înțelept), aceeași intenție criminală și de jaf, cu diferența că sunt mai mulți păcurari agresori, cu alte bâte la purtător…
În rest, atitudinea unei posterități demolatoare a fost de mult anticipată de Eminescu: „rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege”.
În orice caz, premisa de la care s-a pornit în războiul antiMiorița este falsă… Cei care se plâng de clișee și manipulare nu fac altceva decât să manipuleze (pe cine or putea), instaurând propriile clișee, acestea din urmă, din păcate, anticulturale.
Au existat, în timp, (declanșate de opinia lui Jules Michelet privind „o trăsătură națională: resemnarea prea ușoară.”), polemici pe tema fatalismului mioritic, în care s-au angrenat cărturari de mare anvergură, polemici din care sau în urma cărora s-au născut eseuri, monografii și studii de ținută academică. Îi amintesc doar pe câțiva: D. Caracostea, Brăiloiu, Blaga, A. Fochi, Eliade, Steinhardt, C. Noica, Petru Ursache… De reținut aici, ca beneficiu cultural, și creațiile beletristice ale unor mari scriitori care au fructificat mituri fundamentale (Sadoveanu, Lucian Blaga, Valeriu Anania). E clar, pentru oricine privește obiectiv, că un text care a suscitat atâta interes prin complexitatea lui nu poate fi redus acum la un fel de rău național, decât dacă „noii” cititori refuză (pentru că așa e trendul și asta e direcția vânturilor politice) să pătrundă esențele. Sau poate nu sunt în stare să le pătrundă? Călinescu însuși este luat în colimator pentru că a desemnat Miorița drept mit fundamental și suspectat că ar fi avut o „agendă subliminală” (Ioana Bot).
De la polemicile rodnice și civilizate, de factură culturală, privind atitudinea fatalistă sau nefatalistă a ciobănașului (nu e cazul să insistăm aici asupra lor), s-a ajuns în prezent la o crispare pătimașă, ranchiunoasă, deloc academică, nici măcar elegantă, ci duhnind de la o poștă a substrat politic: pro și antiMiorița. Nu se urmărește o dezbatere onestă, ci o incriminare fără drept de apel. Oare, brusc, după răzvrătirea masivă și nemioritică din 89, românii au (re?)devenit fataliști de nu mai ies în stradă să dărâme guverne fix când asta s-ar dori? Miorița e de vină?! Sau, după experiența postdecembristă, românii s-au blazat pentru că au ei (multe) alte motive, reale, nu literare, de blazare când vine vorba de guvernele noastre „democratice”? E mai înțelept să-și mai vadă și de rosturile lor zilnice, că, dacă ar fi să fie cum își doresc antimioriticii, și cum ar merita cârmuitorii, ar însemna să protesteze non-stop, guvernare după guvernare… și-atunci să vezi „paralizie” națională!
Ioana Bot inventează o sintagmă care, în pofida sarcasmului și vervei disprețuitoare față de oricine ar gândi altfel decât semnatara, m-a cucerit: „comportamente mioritically corecte” (se subînțelege– comportamente nealiniate celor agreate și promovate oficial, aciuite sub umbrela lui „politically correct” și de-aici încolo e limpede că discursul autoarei vizează nu atât literatura/ cultura, cât o atitudine socio-politică a „mioriticilor” de care ea e deeply nemulțumită). Frustrarea nu vine atât din pricină că norodul mioritc nu (mai) reacționează protestând, cât din pricină că nu reacționează atunci când s-ar dori asta din partea unora sau altora dintre cei aflați sau aspiranți la putere. Nu reacționează conform unei anumite expectative politice a momentului, nu participă la jocurile mlăștinoase ale politicienilor, și-atunci trebuie luat în vizor, etichetat, blamat, ridiculizat, acuzat, dezactivat, resetat… prin mijloace mult mai subtile decât un demodat kalashnikov. O izbândă (mărunțică, dar izbândă) – asociația Anti-Miorița, „mâna de indivizi” care deja s-au lăsat resetați fără să știe lămurit cărui țel servesc.
Am căutat pe google un articol, un eseu – măcar unul! – bine structurat, elegant ca exprimare, semnat de un nume cu o reală rezonanță culturală, care să mă convingă de justețea concluziilor trase de antimioritici, să pot spune, citindu-l, „aferim, jos pălăria!”. N-am găsit nici o analiză consistentă, serioasă, cu argumente de natură etică și estetică „pe text”, care să susțină credibil teza lor. Explicabilă această penurie, întrucât Miorița a devenit, pentru ei, din text complex, un pretext de răfuială cu propriul neam, concretizată în speculații, divagații și însăilări, majoritatea scrise arogant, agresiv sau în bășcălie, cu evidentă ostilitate și nedisimulat dispreț față de susținătorii altor opinii, pe principiul arhicunoscut: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Și toți aceia care vor cu înverșunare să scape definitiv de Miorița au un strămoș comun în Victor Eftimiu*, care declara că el ar scoate balada „din toate cărțile de citire, întrucât cuprinde o monumentală lecție de lașitate, de renunțare”.
Dacă doar atât pricep unii din oferta extrem de bogată a textului, ce poți face?
Pentru a te putea măcar apropia de mituri așa cum se cuvine – cu bun-simț și cu interes, nu cu hodorogeală de buldozer fără frâne și cu circumvoluțiunile gri (cenușii ar fi de bine!) suflecate a încăierare și scandal – este nevoie de o minimă responsabilitate, de o doză de respect și de o – măcar incipientă –maturitate culturală.

*cf.https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic


Lucian Mănăilescu

Târziul, ca o iubire

Târziu mi-a fost când m-am întors la tine, Patrie,
şi în loc de oameni am găsit canguri şi hipopotami
şi girafe albastre şi păduri căzând fără noimă în cer.
Acum râurile tale curg invers, scurmă tăcerea
şi urcă, învolburate, până se pierd în izvoare.
Credeam că îţi ştiu toate florile şi toţi fluturii,
toţi norii şi toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt
decât stoluri negre de cruci, rotindu-se peste mormintele
pustii ale războaielor mondiale…
Mâna dreaptă a tatălui meu a rămas să se închine
la Cotul Donului, el spunea că nu e o alegere
între a muri pentru Patrie şi a trăi pentru Patrie…
De ce, te întreb, Patrie, totuşi de ce, pământul tău
mă ia în braţe şi mă leagănă, numai la cutremur?


Fascinaţia libertăţii

Negustor de cioburi de lună, cu asta mă ocup, iubito!
Vând prin bâlci sentimente străvechi, cum ar fi
inima de exemplu, sau ochii tăi albaştri – ca cerul
uneori, împodobiţi cu amurguri sclipitoare – alteori
ca două cochilii de scoici ascunzându-şi rănile de sidef…

Mai am un cal de lemn din copilărie,
o păpuşă oarbă, câteva aripi de înger, care mă dor
ori de câte ori se schimbă vremea, o fotografie
cu „eu, tu şi mama”, un viscol de zăpadă
sub frunte şi o mulţime de tristeţi din hârtie creponată.

Nu am nevoie de casă, seara mă culc pe unde apuc,
în cântecul greierilor, în culcuşul ploii de vară
sub salcâmul din copilărie sau, cel mai adesea,
în bordeiul din nori în care s-a ascuns umbra tatei.

Ştiu: „asta nu e viaţă!” – spui tu – şi te încolăceşte
şarpele constrictor al ţevilor şi cântă cucii pe ecranul
cu miracole TV, şi muţi moartea din frigider în mixer.

În timp ce viaţa mea se trăieşte singură, respiră şi e liberă
să mă ucidă!


Dimineți de poezie la Casa Berarilor

Sâmbătă, 21 aprilie 2018, în incinta Casei de Cultură a Sindicatelor din Buzău, la Casa berarilor, a avut loc o nouă ediție a unei întâlniri de suflet dintre scriitorii buzoieni și invitații lor din alte zone geografice. Gazdele întâlnirii au fost, ca de obicei, Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu. Au onorat invitația pentru această frumoasă acțiune scriitorii Iuliana Paloda-Popescu și Florentin Popescu (București), Dumitru Brăneanu, Viorel Savin și Petre Isachi (Bacău) și Silvia Ioana Sofineti (Slobozia). Din Buzău și Râmnicu Sărat au participat scriitorii Mihai M. Macovei, Emil Niculescu, Gheorghe Oncioiu, Nicolae Pogonaru, Tudor Cicu, Teo Cabel, Costel Suditu, Camelia Manuela Sava, Gheorghe Onea (Cislău), Gina Zaharia, Mihaela Roxana Boboc, Laurențiu Belizan, Petruța Niță, Laura Cozma, Lucian Mănăilescu, Valeriu Șușnea (președinte UAP Buzău).
Prima parte a întâlnirii a fost dedicată lansărilor de carte. Despre cartea de versuri „Semnul îngerului” a Iulianei Paloda-Popescu au vorbit Tudor Cicu și Stan Brebenel, care a fost să-și prezinte în câteva cuvinte cartea recent apărută, „Șlefuitorii de cuvinte”.
Următoarea carte prezentată este a scriitorului buzoian Florentin Popescu, „Povestiri din Anul Cocoșului de foc”. Acest lucru este făcut de gazda noastră, Valeria Manta Tăicuțu. Ultima carte prezentată, dar nu cea din urmă, a fost „Colierul de rouă” a lui Mihai M. Macovei. Ea a fost prezentată de trei doamne: Camelia Manuela Sava, Mihaela Roxana Boboc (prefațatoarea cărții) și Irina Mirică, cea care a citit un text scris de Marin Ifrim. A ținut să mai spună câte ceva și Tudor Cicu.
Partea a doua a întâlnirii este dedicată podiumului Poeților. Sunt invitați să citească din propriile realizări toți cei prezenți la eveniment. Cei care nu sunt poeți sau prozatori au fost rugați să-și expună gândurile referitoare la ceea ce se întâmpla în grădina plină de tihnă a Casei de Cultură a Sindicatelor. Valeriu Șușnea a mulțumit pentru invitație și ne-a spus că Galeriile de Artă din Buzău ne vor sta oricând la dispoziție. În calitate de realizator al emisiunii „Clubul artelor” de la postul local TV „Campus”, ne face invitația de a participa la emisiunile sale. Și ceilalți invitați au avut aprecieri măgulitoare referitoare la această întâlnire. Dl. Florentin Popescu și-a exprimat bucuria revederii cu mulți autori buzoieni, unii dintre ei fiindu-i prieteni, având nostalgia evenimentelor de altădată.
Mulțumește tuturor celor care i-au dat cărți și este sincer bucuros de succesele scriitorilor buzoieni. Surpriza a fost deplină când i-a revăzut pe scriitorii băcăuani Dumitru Brăneanu, Viorel Savin și Petre Isachi. Activitatea s-a încheiat, așa cum a început, pe un ton vesel, pe fondul sonor asigurat de o familie de mierle, mai ales atunci când vorbea dl. Florentin Popescu.

Următoarele acțiuni de poezie la „Casa Berarilor” vor avea loc în luna august.

A consemnat Stan BREBENEL


LISTA LUI NICOLAE MANOLESCU sau
„CEI MAI IMPORTANŢI POEŢI ROMÂNI DE ASTĂZI”

După calitatea listelor de poeți pe care le întocmește în ultimul timp, domnul Manolescu ne spune că nu prea mai este la curent cu poezia care se scrie, cu starea poeziei noastre. Listele sale sunt parțial ciobite valoric, sunt mai mult listele unei funcții care este și trebuie sprijinită de către cei aleși, decât liste motivate critic.
„21 dintre cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile (s.n.) selectați de către importantul critic literar Nicolae Manolescu, vor susține un recital poetic”, vineri, 11 mai 2018, ora 17, la Muzeul Unirii din Iași, ne înștiințează comunicatul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, (9 mai 2018).
„«Lista lui Manolescu» cuprinde următorii poeți: Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Leo Butnaru, Mircea Dinescu, Horia Gârbea, Mircea Bârsilă, Ion Cocora, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Vasile Dan, Grigore Chiper, Gellu Dorian, Călin Vlasie, Emil Brumaru, Adi Cristi, Nichita Danilov, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Varujan Vosganian.”
Poeții listați de domnul Nicolae Manolescu au participat la GALA POEZIEI ROMÂNE CONTEMPORANE, organizată de USR la Iași, în perioada 10-12 mai 2018.
După cum se vede, „importantul critic literar NICOLAE MANOLESCU” (după cum precizează comunicatul), stabilește în continuare cine este și cine nu este „poet important” în România de astăzi și, ca atare, îi invită pe poeți la marea manifestare organizată de Uniune. Dar să urmărim ce fel de poeți cuprinde „Lista lui Manolescu”:
– poeți din staful lui Manolescu (Consiliul Director), cei care îi asigură lui eternitatea administrativă;
– șefi de filiale ale Uniunii;
– editori care i-au publicat cărțile;
– poeți care organizează concursuri sau alte evenimente literare puse sub egida Uniunii, deci sub egida lui Manolescu însuși;
– conducători și redactori de reviste care apar sub sigla Uniunii;
– milionari, demni de clasamentele revistei Forbes;
– câțiva lăudaci de profesie;
– câțiva rătăciți cuminți, cărora, dacă au cârtit împotriva conducerii Uniunii, le-a fost astupată repede gura cu o nenorocită de indemnizație de merit de 4300 lei (majorată de la 2700 de lei) sau cu un important premiu pentru poezie.
Numai lume bună. Oricum, liniuțele de mai sus ne arată ce criterii de selecție pare să aibă „importantul critic literar Nicolae Manolescu”. Unii ar putea crede că nu poți să fii un „poet important” dacă nu ești fie din Consiliul Director, fie vreun șef de filială, fie unul care organizează, sub egida USR, mari concursuri/ evenimente literare, fie un conducător sau redactor de revistă editată sub sigla Uniunii, fie vreun înavuțit sau milionar, fie un lăudac de profesie sau un lăudac la început de drum.
În „Lista lui Manolescu” se află, desigur, și câțiva poeți, foarte puțini, care nu îndeplinesc aceste criterii… Cum or fi scăpat? Unul dintre selectați este chiar nou-nouț, însă el a făcut eforturi disperate să fie aici. Și iată că a reușit.
În „Lista lui Manolescu” se mai află poeți care au luat Marele Premiu Național pentru Poezie „Mihai Eminescu”, premiu instrumentat tot de marele critic. Dar lista nu îi cuprinde pe toți poeții care au luat acest mare premiu, unii, mulți dintre ei, rămânând în afara listei. De ce unii premiați da, iar alții nu, de vreme ce ei sunt legitimați deopotrivă de cel mai mare premiu pentru poezie care se acordă în România? Adică ei nu pot fi socotiți printre „cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile”, cum sunt socotiți cei din listă?
Oricum, poeții care dețin Mare Premiu Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” și în același timp nu au fost incluși în listă, par să fie mai puțin importanți decât poeții care nu posedă acest premiu, dar se află în listă… Se pare că cineva cântărește cu două măsuri.
Mai observăm că din „Lista lui Manolescu” lipsește cel mai important scriitor român decretat de critic – Mircea Cărtărescu –, levantinul căruia i s-au oferit până acum mai toate marile premii pentru poezie ce i se puteau acorda. Să-l fi omis criticul care nu l-a omis niciodată? Să-l fi refuzat poetul după ce criticul i-a făcut surcele Solenoidul? Cine știe, căci încurcate sunt căile „Listei lui Manolescu”.
Acești „poeți importanți” selectați „din toate generațiile” sunt, de fapt, din generațiile de peste 60 de ani… Printre acești poeți importanți nu se află, după cum văd, nici un poet tânăr și nicio poetă, iar asta înseamnă că nici poeții mai tineri de 60 de ani, nici poetele mature nu se pot număra printre „cei mai importanţi poeţi români de astăzi din toate generațiile”. Ce-or fi avut de spus oare poetele Nora Iuga, Magda Cârneci, Aura Christi, Ioana Nicolae, Mariana Codruț, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Grete Tartler, Valeria Manta Tăicuțu, Liliana Ursu, Simona Grația Dima, Elena Ștefoi, Denisa Comănescu, Daniela Crăsnaru, Ioana Diaconescu, Angela Furtună, Marta Petreu, marea poetă Ana Blandiana, Ioana Ieronim, la citirea „Listei lui Manolescu”? Ce vor fi având de spus poeții tineri sau poeții maturi – Daniel Corbu, Corneliu Antoniu, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe și câți alții?
După calitatea listelor de poeți pe care le întocmește în ultimul timp, domnul Manolescu ne spune că nu prea mai este la curent cu poezia care se scrie, cu starea poeziei noastre. Listele sale sunt parțial ciobite valoric, sunt mai mult listele unei funcții care este și trebuie sprijinită de către cei aleși, decât liste motivate critic.

Nicolae VASILEANU

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share