Spații culturale nr. 75 (8)

Gina ZAHARIA

Față în față

N-am să uit episodul în care ghețarii au năvălit în torida liniștii;
au spart oglinda în care se pregătea,
zi de zi,
să-și picteze idealurile
și să pună câțiva bănuți de aur
în mijlocul aeroportului unde se îmbarcau, de obicei, vise îndepărtate.

Nici gărgărița de pe Coloana Infinitului nu mi-a scăpat,
ducea în spate toată agoniseala ei,
de fapt
i-ar fi dăruit-o cerului
dacă nu i-ar fi luat fața
un cerc de foc trimis, în grabă sau nu, de un acrobat,
doar cât să încurce acele ceasornicului
mai mult cu un veac.
Și m-am trezit la o masă de nuc verde-bătrân,
în fața unei străchini de lut
pe care o uitase bunica bunicii mele,
cu amprentele ei
liniștite.

Am urmărit cu atenție fiecare gest
dar, mai ales, privirea-bumerang a curioșilor
din linia întâi; când am aplaudat
mi-a răspuns ecoul. Era obosit și avea colțul ciobit
de palmele mele.
Dincolo de el, o gloată de tăceri se lua la trântă
cu ziua de mâine.

Note pe cer

Cred că e cântecul meu, l-am pierdut într-o seară grăbită,
ultima oară l-am zărit la hotarul dintre anotimpuri,
plecase de acasă ,
dar m-am prefăcut că nu-mi pasă.
Deseori i-am spus că singurătatea are multe fețe.
Probabil nu m-a crezut.
E mare am zis, să-și poarte singur de grijă,
l-am purtat în piept, l-am ferit de șuieratul trenurilor,
de păsări răpitoare, de dezamăgiri și de ape adânci.

Acum cine știe pe unde o fi rătăcind, i-o fi foame,
poate pe drumul cu mere pădurețe sau pierde vremea printre pescari,
întinde rufe la uscat pe arcușuri de vioară,
ori frământă pâine nouă din aluat vechi, apoi o lasă la dospit
pe câmpuri.

Dar mi-au rămas în minte vorbele sale:

Mi-ar plăcea să-mi fac, din mâl, o casă.
Printre nuferi viața-i mai frumoasă!

Măi să fie! Recunosc, am avut privirea cam dură, aproape l-am zgâriat.
Și s-a umplut văzduhul cu petale albe, un fel de note pe cer.
Ce imagine!
Atunci a dispărut pe șevaletul unui pictor impresionist.
Măcar de i-ar spune ceva despre sufletul culorilor,
să-i fie ucenic până la revărsatul zorilor
în ceașca mea
cu un singur bob
de cafea.

Semn din naștere

Când eram copil am pierdut o păpușă. Am plâns-o vreo două veri,
apoi a venit în vis. Era mai înțeleaptă
și mi-a promis că-mi va povesti despre lumea ei,
iar dacă va scăpa vreun amănunt
înseamnă că l-a așezat undeva, poate într-un jurnal pentru mâine,
dar sigur va veni vremea să aflu
despre omul-izvor,
singurul tovarăș de care nu se teme
niciodată.

Poate de aceea m-ai învățat să fotografiez chipuri dragi,
adun în casa de ieri și să le aștept
de trei ori pe zi și o dată în viață,
și da,
mi-a rămas un semn din naștere
în palma pe care ai lăsat-o
la mine.

Aur sălbatic

Iată, fotografia de ceară s-a topit, a mai rămas doar bucata
din care stelele au căzut pe jar.
Jarul e din aur sălbatic, iar toamna și-a agățat trena
între izvoare.
Prin povestea asta trece un tren, îl ador,
mai mare zgomotul decât nimicul dus departe și
invadat de toate culorile vieții!
Câinii latră pe rând,
să umple golul dintre clipe. Morile de vânt au adormit
într-un cântec de leagăn
și nu mai știu dacă ai rămas captiv în sufletul meu
ori m-am ridicat pe vârfuri
să te ghicesc în ferestrele timpului.

Fermecător loc, se aude o voce,
și cineva admiră hârtia ruginită.

O umbră culege frunze de stejar și le aruncă peste umăr.
Știe că merg în urma ei, că le adun cu grijă,
atentă să nu le strivesc sub
gânduri de platină.
Se preface că șuieratul trenului o sperie
și se întreabă
de ce adun petale pentru mâine?!
Toate drumurile îi răspund deodată,
ca un murmur
de flori nemuritoare.

Un greier pune iubirea la dospit,
crede că fericirea se ascunde prin galerii
sau vine ca un fluture în grădina gătită de sărbătoare.
Poate așa se va întregi cea mai frumoasă fotografie
din care am coborât
să adunăm jarul pe care am mers ca doi miri
și nu ne-am temut niciodată
că vom putea pierde
comoara noastră de suflet.

Adrian MUNTEANU

METAMORFOZA DURERII

a sângerat o toamnă care pleacă
din lumea asta veşnic în derută
și-am coborât uimit aceeaşi rută
pe care vremea-n hăuri se îneacă
mă văd bătrân aproape de o sută
apoi bărbat tăiş scoţând din teacă
și tânăr brad căznindu-se să treacă
prin ploi şi vânt urlând de pe redută
adolescent am revăzut prin ceaţă
iubiri tăcute spaime ce mă rup
am coborât avid în dimineaţă
și iată-mă copil cu dinţi de lup
acum când viaţa mi-a trecut prin faţă
mai pot spera să dobândesc un trup

Lucian MĂNĂILESCU

ACORDEONUL DE PAȘTE

Cu o aripă sfâșiată pe umăr,
în pantaloni scurți și desculț,
am fugit spre capătul lumii.

Am fugit de acasă
supărat pe rostogolirea în iarbă
și pe mestecenii din poartă
încărunțiți de grija zilei de mâine.

Pe atunci cărările erau nesfârșite,
cerul un bordei cu acoperișul
căzut într-o rână și bucuria
un cireș amar, în care înfrunzeau vrăbiile.

Fericită putea fi dimineața aceea, dar

m-am făcut iar copil și m-am întors
iar tata mi-a cumpărat, de Paște,
un acordeon, la care cânta,
în fiecare duminică, singurătatea.

COCORUL

Pe tata l-a luat înserarea cu lopata
și l-a făcut negură și ploaie și vânt
de n-a mai încăput pe pământ.
– Tată, întreb pereții nopții de var,
unde ai ascuns zilele din calendar?
Și de ce în casa noastră cântă cucii
și-n grădină mărul ionatan
își face semnul crucii?
El tace foșnind ca un cocor
prin cerul asurzitor și pustiu
și dintr-o dată se face departe
și foarte târziu…

FOTOGRAFIILE PLOII

Sunt cioburi de oglindă în fereastră…

În ele se răsfrâng vârste trăite-n grabă,
vieți de-împrumut și mâini împreunate
cerșind lumina vechilor icoane.

Noi ne jucăm „de-a v-ați ascunselea”
prin gânduri…

Tata-i șoptește mamei:
„Străină a pământului ce ești!”

și în fotografii se face întuneric.

Carolina BALDEA

ULTIMUL SĂRUT AL VERII

Dă-mi, vara mea, sărutul de pe urmă
Ascuns la sânul clipei ce se pierde,
Pe brațe mă adoarme încă-o seară
În patul răcoros de iarbă verde!

Și dacă pleci în zori, condurii-ți pune
Sus pe pervaz, la geamul dinspre stradă
Și-n ei îmi lasă maci și albăstrele,
Prin vălul toamnei, ochii-mi să le vadă!

Cu focul lor, de cald să-mi țină-n iarnă
Când geamul meu sclipește-n flori de ger
Și când îngheață răsuflarea nopții
Să mă-nvelesc cu partea mea de cer!

Deasupra ușii prinde-mi tot seninul
Cu funda dorului de altă vară,
Când voi putea s-alerg desculță-n iarbă
Și să-nverzesc cu ea a doua oară…!

O ALTĂ EVĂ

Doamne, îndrăznesc să-ți cer,
E o rugă nu-i favoare,
Fă-mă iarăși lut și apă
Căci trupul ce-l am mă doare!

Mai creează-mă odată,
Dar mă lasă să-mi aleg
Coasta ce-mi va fi sămânța
Din care-o să mă culeg!

Dă-mi măcar o jumătate
Dacă poți și mai mult nu-i,
Dar să fie, te rog Doamne,
Bucată din coasta ,,lui”!

Ca să-l am mereu în mine
Și să-mi curgă, viu, prin sânge,
Rescriind matricea lumii
Evă, ochi ce nu mai plânge…!

SEMNE DE-NTREBARE

Pân’ la a fi, oare-am fost iarbă,
Fir numai, sau rădăcină…?
Pământ negru, abur moale,
Zor, ce zilei i se-nchină…?

Trifoiul mi-a fost vreo palmă,
Frunza asta, răsuflare?
Păpădia ce îmi râde
Mi-a fost cumva ochi din soare?

Creanga asta mi-a fost umăr,
Fructul copt și dulce, pântec?
Roua lacrimi mi-a fost dată,
Visele mi-au fost descântec?

Ciripitul mi-a fost vorbă,
Zborul rândunicii, gândul?
Ziua ce-i urmează nopții
Pașii mei ce-i fac de-a rândul?

Le-am primit pe toate-n mine,
Sunt un tot din fiecare,
Cum, de unde și de ce
Rămân semne de-ntrebare…

PĂSĂRI ÎNVERZITE

Alintă-mă iubite și spune-mi că-s frumoasă,
Cum mi-ai mai spus cândva, era-ntr-o toamnă rece,
Iar păsări călătoare, deodată înverzite,
S-au reîntors în mine și nu mai vor să plece!

Mai spune-mi că-ți sunt înger și demon deodată
Și flacăra din apă, ce-n unda ei persistă,
O unică făptură doar ție hărăzită
Cum alta-n lumea asta, niciunde nu există…!

Și fă-mă să-mi uit anii ce mă-mplinesc de-o viață
Și șterge-mi din privire melancolii cuminți,
Ca să mă simt frumoasă, ca să mă simt femeie,
Când trec pășind desculță prin ochii tăi fierbinți!

Mihaela MALEA STROE

Visul în „stare de urgență”

Pandemie nemaipomenită de gripă nemaiîntâlnită! Și, mai rău, pandemie de panică! Stare de urgență. Ordonanțe în trombă. Carantine. Izolare. Declarații de deplasare. Degringoladă. Confuzie. Derută.
Școli, biserici, biblioteci, frizerii, restaurante, teatre, muzee, magazine de fițe, cabinete stomatologice… închise! Străzi pustii. Unii sunt disperați că, ooff, nu mai pot merge la fitness și la club. Alții – că au dat faliment sau au rămas șomeri. Psihoze. Depresii. Provizii uriașe de alimente (pentru cine-și permite cheltuiala), că flutură la orizont imaginea holografică a foametei intra și post pandemice. Jandarmi. Echipaje de poliție. Amenzi cu rost și amenzi fără rost. Patrule cu mitraliere. Blindate defilând ostentativ pe străzi – să ia samă afurisitul de virus, să-i intre bine mințile-n capul lui cu basma de proteină că e-n cătarea armei și, dacă mișcă în front, o să fie ciuruit de gloanțe, cât îi el de mic și de invizibil! Ori credea cineva că-s pregătite mitralierele să tragă în oameni?! Nuuu! Nici blindatele. S-au îngrozit cetățenii degeaba. S-au lăsat timorați de o impresie greșită. Nu ei sunt vizați și vânați. Parada de forță e strict ca să se sperie virusul. Uite, până și cu clanurile rivale care – ștergându-se la partea dorsală a anatomiei lor cu ordonanțele de guvern și militare – se războiesc între ele cu bâte și săbii, poliția se poartă delicat. Cu mănuși. Nu face (ab)uz de arme.
Înțelepțire tardivă: medicii și cercetătorii ar fi meritat (la trecut!) mai multă atenție și răsplată decât starletele siliconate. Asta da revelație pe capul decidenților și „distribuitorilor” de bani de pretutindeni! Numai de n-ar uita până mâine! Ce altă boleșniță ar trebui să-i pălească zdravăn în creștet pe indivizii ăștia „decidenți” ca să le pice odată fisa că și dascălii ar merita mai multă prețuire?! Că ei pregătesc viitorii medici și cercetători.
Un italian, revoltat pe bună dreptate, tranșează lucrurile: „I-ați plătit pe fotbaliști cu un milion de euro pe lună, iar pe cercetători cu 1300. Acum să vă vindece Ronaldo!” Revolta asta nu e numai a lui. E transfrontalieră.
„Fonfii și flecarii” autohtoni, „stăpânii astei nații”, au și ei parte de o revelație – hoopaa! – n-avem destui medici și asistenți! Păi dacă i-au tot „exportat”… de unde?! Umblă vorba că, postdecembrist, peste 20 de mii de medici români și-au luat lumea-n cap de „binele” de-acasă și, cu pricepere și dăruire, servesc altor patrii. Și, vaaaiii!!! N-avem nici destule spitale!!! Păi nu, că, nu demult, au socotit pe degete (adică digital) că-i costă mai puțin să închidă parte din cele existente decât să le modernizeze.
În presă – șuvoi de informații care se bat cap în cap. Unii susțin un protocol de tratament, alții altul… Unii că virusul rezistă 7 ore pe carton, alții că 7 zile. Unii că e virus natural. Alții că e produs de laborator. E bâjbâială generală. Cum să mai dibui „cuvântul ce exprimă adevărul”?
Granițe închise. Zboruri anulate. Categorie exceptată de la restricții – culegătorii de sparanghel. Culegători fără frontiere. Se pot mișca liber de colo-colo, pe oriunde are nevoie de ei băbătia UE. Ce pandemie, dom’le?! Asta-i curat (s)paranghelie!
În toată nebunia pandemică, omenirea nu și-a pierdut, totuși, simțul umorului. Pe internet circulă din belșug glume „de sezon”. Una din multe: „Nu credeam să trăiesc ziua în care tot globul face pușcărie deodată”.
Suntem milioane de Iona închiși în burta chitului, somați să rămânem acolo. De fapt, să stea fiecare în chitul lui, personal. Nu cumva să-i spintece burta încercând să iasă la lumină! Ca Iona ăla, pescarul de nori, „omul nemaipomenit de singur” din piesa lui Sorescu.
Stai acasă! Păstrează distanța! Spală-te pe mâini!
Spală-te pe mâini! Păstrează distanța! Stai acasă!
Stai acasă! Spală-te pe mâini! Păstrează distanța!
Poartă mască! Dacă nu ai măști „profi”, confecționează-ți la domiciliu unele din hârtie, din baticuri, din ce vrei tu. Treacă-meargă! Orice improvizație e mai bună decât nimic!
Poartă mască! Păstrează distanța!
De câte ori am auzit sau citit asta, obsesiv, tiranic de-a dreptul, în ultimele 50-60 de zile? Cred că nici computerul n-ar putea ține socoteala. O să ne zărghim cu toții de-atâta stat în casă izolați. Fericiți acum cei care au curte și grădină!
„Lumea nu va mai fi la fel!”, se prezice. Va apărea hotarul – înainte și după coronavirus. Avant et après.
Cum era lumea înainte, încă știm. Cum o să fie după? Încă nu ne putem imagina. Poate că virusul o să dispară, poate se va găsi leac, poate vom învăța să conviețuim cu el, poate vom deveni imuni… Poate. Calendarul istoriei va consemna schimbarea? Cum? Înaintea erei noastre, (era noastră), după era noastră? „Era noastră” va fi un „ceva” în paranteză? O paranteză deschisă de Iisus, întru duhul iubirii, credinței și speranței, al Legii celei Nouă, Lege pe care mai mult am terfelit-o decât ne-am însușit-o, apoi închisă (paranteza) de un virus ridicat artificial, cu exces de zel, la rang de „reper”? Va fi era nouă mai bună? Sau mai rea? Orwelliană?
Pe măsură ce crește numărul oficial (nu neapărat real) de contaminați, ni se promite „relaxarea” restricțiilor. Cine a stat cuminte în casă de când erau sub 500 de cazuri confirmate în toată țara, în curând, când vor fi spre 14 mii de cazuri… poate ieși liniștit pe stradă! Se ridică treptat interdicțiile. Vom scăpa de izolare.
Dar de obsesia pericolului nevăzut vom scăpa? De obsesia măștii și a distanțării? De „virusul” din minte și din suflet? Vom scăpa de teamă, de neîncredere, de îndoială, de suspiciune?… Pentru că, dincolo de boala trupului, isprava de pomină a virusului ăstuia e lucrătura lui asupra ființei. Într-asta a avut ajutoare berechet: mesajele, știrile, interpretările, statisticile, sfaturile și previziunile… mai toate contradictorii, imaginile apocaliptice (deh, astea fac reiting!), de planetă sărită de pe orbită și intrată în vrie, care au circulat și încă circulă abundent odată cu el. Mai contagioase și mai agresive decât molima în sine.
Virusul ăsta începe să semene cu agenții de securitate de pe vremuri. Nevăzuți, neauziți, dar de temut. Nu știai când, cum, de unde sau de ce te trezeai cu ei la poartă. Și era de rău! Dacă nu te gratulau direct cu un glonț în ceafă, sigur te „carantinau” pe undeva, te trimiteau la „izolator”, să nu-i contaminezi și pe alții cu „delictul tău de gândire”. După ce s-au instalat temeinic în mase frica, neîncrederea, îndoiala, suspiciunea, nici n-a mai fost nevoie de prea mulți „viruși” cu trese și epoleți. Frica singură făcea treabă cât zece securiști. Are tâlcul ei și vorba aia cu „frica păzește bostănăria”.
Societate divizată: la tineri a prins repede rădăcini panica, la cei vârstnici mai greu, că ei au mai trecut prin crize, prin „ordonanțe militare”, prin „stări de urgență”, s-au ales cu niscaiva anticorpi. Sunt ceva mai „căliți”, mai rezistenți la inocularea spaimei, mai calmi, iar asta îi nedumirește și îi înverșunează pe tinerii care, asmuțiți cu sârg și de mass-media, și de rețelele de socializare, au ajuns să vadă în seniori un fel de dușmani, un pericol social mai grozav decât pandemia. Nu toți cei tineri, firește, dar destul de mulți, confundă calmul omului trecut prin ale vieții cu inconștiența.
În visul meu de ieri noapte lucrurile stăteau cu totul altfel.
Se făcea că era o zi superbă de septembrie, pandemia nu trecuse de tot, virusul mai stătea la pândă, dar școala începea. Firesc. Nu pe platforme virtuale, la distanță. Curtea școlii, imensă și însorită, se umpluse de adolescenți fără măști care, de neoprit, se îmbrățișau, se sărutau, își strângeau mâinile în salut, țopăiau în grup, se hârjoneau, se strigau unii pe alții, într-o explozie de euforie a revederii pe viu după atâta distanțare și izolare. De peste tot se auzeau râsete și chiote de bucurie. Bucuria putinței de a te apropia de celălalt. Lecuiți de smart-uri, de prietenii virtuale, de sms-uri, de video-chat-uri și, mai cu seamă, eliberați de orice urmă de frică.
Temători, în visul meu, erau doar câțiva adulți, diriginții și directoarea, care, cu măștile pe figură, încercau să-i tempereze pe copii, să-i țină la distanță „legală” pe unii de alții, îi mustrau că nu poartă măști și că sunt inconștienți, că pericolul încă e acolo, dă târcoale nevăzut.
Priveam tabloul ăsta viu dintr-un colț al curții și mă molipsisem de veselia copiilor, veselia aceea în stare pură, despre care se spune că e semnul duhului creștin, chiar dacă purtătorul lui se declară ateu, sau agnostic, sau…
Când m-am trezit, soarele dimineții privea printre nori mestecenii înverziți din parcul de lângă bloc și tufele de liliac abia înflorit. Se-auzeau triluri de mierle, ciripit mărunt de vrăbii, țipete de pescăruși aciuiți aici, la munte, de doar câțiva ani și, pentru prima dată în peste trei decenii de când locuiesc în zona asta, un cântec de privighetoare. Pe aleea care traversează parcul… o fată și un băiat aleargă unul spre altul, fără măști, se întâmpină veseli, se îmbrățișează strâns și se sărută cu foc. Ce dor le-a fost! O clipă am impresia că îndrăgostiții au ieșit pe poarta școlii din visul meu, au descins de-acolo și s-au oprit în parc. Îmi vin instantaneu în minte versurile lui Macedonski: „Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”. Acum chiar că e literatură devenită realitate.
Pe trotuar trec cinci tineri (doi cu mască, trei fără), pe trotinete. Un golden retriever puiandru, simpatic, aleargă jucăuș pe lângă ei. Au spintecat și ei burta chitului și au ieșit.
Poate că lumea n-o să se schimbe radical. Poate că n-o să se închidă paranteza aceea… după „era noastră”. Cel puțin nu acum și nu din cauza acestui virus.
Mă retrag de la fereastra chitului personal și deschid televizorul. Pe ecran tronează un anunț… de interes public. Zice să ne informăm exclusiv din sursele oficiale. Serios? Dacă m-aș fi născut ieri, poate aș crede gogorița că numai sursele oficiale spun adevărul gol-goluț. Dar m-am născut alaltăieri și am mai auzit vrăjeli de-astea. Și am citit și basmul ăla cu „împăratul e gol!”.
Intru pe internet. Văd titluri de știri. Nu-i nevoie să citesc știrile că e limpede: nici n-a atins pandemia apogeul, necum să dea semne de stingere, că deja s-a reactivat dihonia între partide, deja au reînceput politicienii să se acuze și să se spurce între ei, exact ca înainte… Poleiala grijii lor calpe pentru cetățeni s-a tocit repede și se arată vederii noastre arama grijii lor pentru viitoarele fotolii și ciolane. Că vin, călare pe mătură, alegerile. De astea nu se prinde virusul nici cu superglue și nu le oprește nicio nenorocire. Dimpotrivă: nenorocirea omenirii poate deveni, pentru șmecherii care abia așteaptă să profite de ea, un prețios capital electoral. Și robinet de bani. Dovadă că acolo, în lumea politicienilor, alta decât a noastră, năravurile din fire n-au lecuire! Nu se schimbă.
Mă cuprinde greața sartriană, închid computerul și ies pe balcon.
În parc – altă priveliște. „Un bătrân și o bătrână, două jucării stricate” se îndreaptă încetișor, sprijiniți în bastoane, cu pași mărunți și nesiguri, spre o bancă. Fără să se țină de mână ca semenii lor din poezia lui Minulescu. Nu sunt un cuplu, sunt doar vecini de-o veșnicie în insulele lor de singurătate. N-au măști. N-au frică. Se-așază domol la vorbă. Dar păstrează distanța. Habar n-au ei că nu-i voie de fel, când e ordonanță de urgență, să stai pe bancă în parc. Dacă șed așa, departe unul de altul, dacă respectă „distanțarea”…, o fi voie. De ce să nu fie?! Ca să se audă între ei, vorbesc tare.
– Știi ce-am auzit, vecine? Că boala asta o pornit de la un șarpe veninos, care o mușcat un liliac în China și ăia or mâncat liliacu’ și de-acolo…
– Nu, vecină, zâce că s-o dat cu ceva gaze infectate de la un laborator unde fac vaccinuri. Vor să scape de noi, ăștia bătrânii.
– No, nu cred că-i așa. Dacă dădeau cu gaze cum să ne-aleagă? Că gazu’ nu știe dacă ești tânăr ori bătrân. Îi virus de la liliac, îți spui io. Da’ s-o spus la televizor că, dacă te speli pe mânuri cu săpun 20 de minute și dai clanțele cu spirt, nu-i așa periculos.
– Nuuu! Spirtu’ nu-i bun. Am auzât io când o zâs la televizor unu care-i ministru sau ceva. Unu’ mare. O zâs că trebe clor, nu spirt… Apăi spirtu’ s-o și scumpit de numa’. N-ai înțăles bine, vecină: până numeri la 20 te dai cu săpun, nu 20 de minute…
– No, dară! Că atâta mă dădeam io și înainte de pacoste… Ce? Ăștia cred că nu ne spălăm destul? Bine că nu să ia din aer, așa or zâs, că nu să ia…
– Ba să ia, tot ei or zâs că să ia… de-aia să ne punem măști.
– Da’ io am asmă, nu suport mască, mă sufoc. Or zâs să-și pună numa’ ăi bolnavi, să nu treacă de la ei când strănută. La noi nu-i musai. Te mai dor genunchii?
– Mă dor mai rău de când trăbe să stau atâta în casă. M-am dat cu gel de-ăla… Ioi! Amu, de când ies la soare cu țârâita, mă dor și șalele, vai de neamu’ meu!
– No, fii pe pace, omule! Maica mea, fie iertată, avea o vorbă: aia că nu mor caii când vor cânii. Mai e și-un Dumnezeu acolo sus. La El îi răboju’ vieții noaste și a neamurilor lumii! zice vecina, închinându-se pios.
Tăcere. Până și bulevardul din apropiere e tăcut. Arar mai trece câte o mașină. Înainte era puhoi de mașini. Țipete de claxoane, gaze de eșapament, scrâșnete de frâne, înjurături, grabă mare. Acum e liniște.
Pe deasupra bătrâneilor zboară gingaș, în spirale și bucle întretăiate, doi fluturi albi. Or fi îngerii lor păzitori.
Mă întorc în burta chitului. Și scriu. Despre visul în stare de urgență. Visul anulării distanței, izolării, fricii, suspiciunii. Visul revenirii la bucuria îmbrățișării aproapelui cu nefățarnică dragoste.