Spații culturale nr. 75 (7)

Scriitorii români despre monahism

Titi DAMIAN

CALISTRAT HOGAȘ, „PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ”

Povestirea Părintele Ghermănuță (Calistrat Hogaș, „Părintele Ghermănuță” în vol. „Pe drumuri de munte”, EPL, București, 1969, p. 245-293, prefața de Constantin Ciopraga) debutează cu o descriere a unui peisaj montan, relatată din perspectiva unui călător hoinar care, obosit, poposește, alături de iapa sa, vestita Pisicuța, într-o mică poiană din mijlocul codrului, trăind voluptuos întâlnirea cu natura. Momentul este și un bun prilej de reflecție, călătorul trăind fericirea de a se afla în inima naturii virgine: „De câte ori, în mijlocul arborilor muți și meditativi nu m-am simțit eu în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi?” La un moment dat, după ce s-au depărtat binișor de popas, mergând cu pas mărunt, domol și meditativ „în solemna încremenire a firii, unde tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul Său”, Pisicuța se opri, „parcă îngrozită de o vedenie fioroasă”, ca trăsnită din mers, fără posibilitatea de a porni mai departe, cu toate îndemnurile ori mângâierile însoțitorului. Într-un final, i-a dat călărețului prin cap să coboare și să-i pună pe cap un prosop, așa că Pisicuța pornește mai departe. Undeva, în mijlocul pustietății codrului, pândindu-l foamea, s-a apucat să caute în desagi, dar constată că nu-i mai rămăseseră decât ceva firimituri. Cum foamea este un bun bucătar, iar el este și un bun botanist, începe să răscolească în memorie denumirile latinești ale tuturor ierburilor comestibile, până descoperă „Oxalis acetosella”, adică „măcrișul iepurelui”.
La un moment dat, Pisicuța dă semne de neliniște mișcând din urechi și „ridicând atent capul din iarba crudă din care se ospăta cu folos”, semn că se apropie vreo ființă omenească. Într-adevăr, apăru pe potecă un călugăr, aflat în trecere, venind de la culesul bureților, tocmai de departe de la Vârful Ciungului. Desigur, cei doi sunt bucuroși de întâlnire, iar călătorul nostru și mai bucuros, pentru că întrezărește o posibilitate de ospăț, observând desagii plini cu bureți ai călugărului. Acesta se dovedește mărinimos și, imediat, „cu amnarul de oțel și cu bucata de cremene pune la cale de un foc cu vreascurile de împrejur, să-i tragem o față de mâncare, de se duce vestea.” Hribii fripți pe jar la foc molcum arătau pe năframa albă-neagră-vânătă a călugărului „ca o turmă de oi obosite, în popas la odihnă pe drumul galben și plin de colb.” Călugărul mai scoate și o pâine „oacheșă, destul de mare, cu gingini stremțuroase pe amândouă părțile”. Călătorul se miră foarte când îl vede că mai scoate din desagi „o sticluță potrivit de mare și plină până pe la jumătate cu ceva galben-roș”. Gustând, constată că-i rachiu călugăresc, făcut după o rețetă numai de-a lor, din ceai rusesc, spirt de cel bun, din vin, zahăr, izmă creață, angelică și coji de portocale, toate puse la dospit pentru câteva zile. Și cum după un așa ospăț este nevoie de apă, călugărul dispare un timp, întorcându-se cu comanacul plin cu apă de izvor. De fapt, comanacul era doar o tingire de tinichea, bun la astfel de nevoi în mijlocul pădurii.
De aici încolo, cei doi au același drum, spre schitul unde-și avea călugărul Ghermănuță chilia și scriitorul se concentrează pe traseul pe care-l urmează în urma părintelui, „mirat de îndemânarea cu care Ghermănuță șerpuia prin desișul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită ușurință urca și cobora”, iar el abia ținându-se după el, până ce în amurg, au ajuns, tocmai când se trăgea clopotul schitului., moment în care părintele se oprește din mers și se roagă: „În extazul secret al unei rugăciuni, ce izvora, în șoapte neauzite și domoale, din buze umilite și păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuță, ca o flacără ușoară se înălța spre treptele Tronului Celui Preaînalt. Ce mare și sublim era părintele Ghermănuță! Ce mic și netrebnic mă găseam eu față cu dânsul!”
Ajung la schit, descalecă în fața chiliei. Părintele are grijă mai întâi de iapa oaspetelui său, Pisicuța, pe care o leagă sub șopron. Între timp, călătorul nostru face inventarul, pe nu mai puțin de două pagini, chiliei lui Ghermănuță. Între timp, acesta pregătește o cină frugală, desigur călugărească, simplă, dar gustoasă: foi de podbal, măsline străvechi, hribi cu untdelemn, oțet și usturoi, nuci, mere și pere uscate, pâine, iar în mijlocul lor, deja obișnuitul șip cu rachiu care „se dovedește a fi dumnezeiesc”. De aici încolo, șipul cu rachiu va fi personajul principal, căci „conținutul se rostui sfârâind în adâncurile bântuite de secetă ale gâtului meu. Șipul trece și în mâna părintelui Ghermănuță care „mai trase și el un gât zdravăn” până ce dispare rachiul. Desigur că părintele aduce alt șip. Descoperă că amândoi au cunoștințe comune în Piatra, pe părintele Ghiță și pe părintele David, prilej de aduceri-aminte și povestiri cu întâmplări care mai de care mai interesante. După un timp, părintele Ghermănuță își ceartă sticla goală: „Na! zise el mai dându-i o tiflă. Păcătoaso și mangosito! Da așa te-am învățat eu să fii?” și mai aduse una, și încă una, până începe să cânte răsturnat pe speteaza scaunului: „Dooooo-gaagaagaa-haahaa-mngheeee-gheee. Striii-gaaa-haaaate-am căăăătrăăăă tiii-ghiiiighii hiiineee…” Călătorul se apucă să-i țină isonul: „Năăăăă…”
Comentariul scriitorului: „Ce mic și netrebnic era părintele Ghermănuță răsturnat în scaun dormind beat!”
Dimineața, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Ghermănuță se trezise de mult, avusese grijă să hrănească Pisicuța. Călătorul nostru își aruncă privirea „peste toată această încremenire strălucită și imensă, ca peste întâile ape ale Creațiunii…”
După cum observă Constantin Ciopraga, „omul uriaș și calul miniatural formează un grup sculptural grotesc: un Don Quijote și o Rosinantă pe fundalul unui Ceahlău vaporos.” Și aici pădurea îi apare lui Hogaș în cele două planuri: pictural, ca expresie a frumuseții, dar și psihologic, ca expresie a libertății. Desigur că desfășurarea evenimentelor va sta în funcție de această întâlnire inopinată. La prima vedere a părintelui Ghermănuță, îi atrage atenția sprinteneala acestuia, slăbănogul călugăr rivalizează în agerime cu vietățile pădurii, de aceea îl și denumește deseori „sprintenul meu călugăr.” Întâlnirea cu părintele Ghermănuță o proiectează în spațiul mitic al pădurii virgine, dar autorul își dirijează cititorul spre modalitățile simple de viață, nu neapărat ascetică, insistând mai degrabă pe situațiile adaptării individului în spații de viață vitrege, cum sunt acelea ale călugărilor din schitul departe de lume. Două sunt ipostazele călugărului asupra cărora se oprește: cea de înălțare din timpul rugăciunii, umbră, pentru câteva clipe, a starețului Zosima, și cea de decădere, adormit de aburii alcoolului. „Călugărul e mai întâi de toate om”, parcă vrea să spună Hogaș, așa cum rostește și Damian Stănoiu. Și Ghermănuță, asemeni călugărilor lui Damian Stănoiu, este adeptul „căii împărătești” promovate de către Pimen cel Mare. Tudor Vianu este de părere că „Hogaș nu aparține naturii. O descoperă cu bucuria cordială a unei regăsiri. Oaspetele mănăstirilor și al schiturilor pierdute în pustietăți, tovarăș al călugărilor, este un adversar al monahismului. Sub înșelătoarea aparență a monahului, el află pe omul naturii înzestrat cu instincte puternice.” (Tudor Vianu, „Arta prozatorilor români” Editura Albatros, 1977, prefață, tabel cronologic și indice de nume de Henri Zalis, p. 272)

Notă. Textul „Calistrat Hogaș – Părintele Ghermănuță” este parte a volumului monografic „Damian Stănoiu”, în curs de apariție.

Paul BLAJ

nedoritele XV

între visele nocturne și cele diurne
ploaia
ca o domnișoară cu tocurile rupte
mai aleargă mai calcă apăsat
pe obrajii întrandafirați
ai tuturor domnișoarelor de pension
care oftează
și eu oftez
lumina în cameră e dungată de jaluzele
pervazul cântă
un cântec lung și fără scăpare
ploaia e
un schelet de mașină
după accident
nemișcat și impasibil
ceva în mine o admiră
ea a făcut pace și cu optimiștii și cu mine
are ea ceva ce te leagă de timp
de iubiri triste
de filme vechi când un fluierat sau un
scârțâit de roată
te urmăresc toată viața
ce am realizat noi până acum
este că am descoperit substanțele și împrejurările
care ne fac fericiți
și nu știm că suntem parcuri secate de oameni
fără Dumnezeu

nedoritele VII

iarna poveștile sunt magice
ele pleacă de la sute de bunici
și se agață disperate
de fularele prichindeilor
atunci mâinile noastre devin leagăne purpurii
le balansăm până uităm de unde vin ninsorile
în poligonul alb și trist
toți știm de poligonul alb și trist
în el au intrat acum ciorile
cu urme de gloanțe neinventate
și toate zic crap craniu crai
între noi fie vorba ele slăvesc moartea
și uite așa dragii mei
drumul spre casă e prin poligon
un fel de a zice nu mai merită să te agiți
dacă sunt trageri nu scapi
ajuns aici
prichindeii se strâmbă la mine o secundă
bunicii se strâmbă la mine o secundă
poligonul se strâmbă la mine o secundă
poemule, tu?
eu mai am fix o secundă de trăit

Sorin CĂLIN

Policioară

Așa frumos stau borcanele pe raftul din cămară. Doar mama știe cum să le rânduiască, le așază ca pe soldați, pe grupe, baterii și regimente într-o încolonare perfectă.
– Tică, iar dai ocol gemuțurilor? Nu știi că până la Crăciun nu deschidem niciunul?
– Da, mamă, doar că, din când în când, îmi place să le privesc culorile.
– Ți-ai făcut bagajul? Mai e doar o oră până la tren, doar nu vrei să-l scapi?
Nu v-am spus. Plec la Sovata, la un curs de calificare. Da, m-am mirat și eu că pentru cursul ăsta de tinichigii auto trebuie să mergi într-o stațiune, dar, dacă interesele întreprinderii o cer, asta e! Directorul în persoană trimisese după mine.
– Tovarășe Tică, știi că la mine ori e da, ori nu! Refuz nu-ncape! Se extinde fabrica și avem nevoie de oameni de-ai noștri, din interior, care să dea exemplu celor tineri, dar și celor bătrâni și, după cum spun și directivele Tovarășului, muncitorul trebuie să se califice și să se răscalifice. Să știe să are, dar și să conducă avioane, să fie artist seara și ziua lăcătuș mecanic. Dumneata chiar ai nevoie exact de locul acesta de muncă. Cred că rutina zilnică e împovărătoare și m-am gândit că n-ar fi rău să te facem tinichigiu auto. De fapt, nici nu e așa mare diferența față de ce faci acum. Tot de mașini te vei ocupa, în loc de ață folosești sârmă, în locul acului, becul autogen. Foarfeci, cretă…. Mâine, deci, la drum! Treci pe la secretară să-ți dea detaliile.
Când ești așa de apreciat, și invidia e mare. Simțeam adeseori privirile colegilor în ceafă și vorbele șoșotite. Eram deja la a șaptea schimbare de meserie în șase ani. Gurile rele începuseră chiar să prindă contur și să se întrebe de ce stăteam de doi ani încoace doar la căldurică, în atelierul de croitorie, pe când ei dârdâiau iarna de frig, făcând cărăușie de metale de la parcul de materiale până la secțiile de debitare. Zvonul se răspândise repede că, în sfârșit, voi fi urnit de pe scaunul cusătorului și, până să ajung la locul meu de muncă, s-au și găsit vreo doi să-și dezvăluie uimirea.
– Ne-am ajuns, mă Tică! Te-au înaintat în grad!
– Celsius! Lucrezi la temperaturi mari!
Însă eu nu m-am supărat niciodată. Făcusem și eu o profesională, lucru mare la timpul ăla. Toți prietenii mei nu apucaseră nici opt clase să termine, iar eu aveam șansa să fiu altfel decât ei, să găsesc un rost ființării mele pe pământ. Tata îmi zicea:
– Învață, mă, o meserie, să n-ajungi ca mine!
Bietul de el, s-a stins acum un an fericit că mă vedea plecând la serviciu la costum și cravată și că în sfârșit unul din neam realizase ceva. Nu trăise degeaba, făcuse om din mine. La angajare, după terminarea studiilor, directorul a fost sincer din start:
– Băiete, diploma ta nu face doi bani! Aici se muncește, iar noi n-avem nevoie de bobinatori. Singurul loc de muncă disponibil este cel de vopsitor. Vei începe cu gardul uzinei, aia va fi proba ta de lucru și-om mai vedea.
De acolo mi se trage și prima poreclă: „Cioară vopsită”. A doua meserie a venit de la sine: săpător de șanțuri și curățător de rigole. Au fost mai blânzi de data aceea, mi-au spus ,,Cerb lopătar”. În al doilea an de muncă, întreprinderea simțea că poate să-și diversifice activitatea și să adauge o nouă secție. Am fost convocat de urgență la ajutorarea zidarilor. Îl aud și acum pe nea Fane:
– Tică, material! Hai că ne prinde anul nou!
Nu e greu de presupus cum mi se spunea pe atunci. Mă alintau ,,Anul lui Manole”. M-au cocoțat apoi să tai coroanele copacilor ce amenințau să se prăvale peste acoperișurile atelierelor. Mi-a luat două luni să rașchetez toți plopii de crengile răzlețe. Doar eu, toporișca și fierăstrăul de mână scrutam peste toată suflarea muncitorească. A fost de-ajuns să strige unul ,,- Bă, vezi că-ți cade cașul de la gură!”, ca porecla să-mi fie din acel moment ,,Corbul”. Cu toate că nu e de pus la socoteală, fiindcă o făceam rar în timpul orelor de serviciu, faptul că învățasem să cânt la mandolină de la tata, a făcut ca finalul prestației mele la primul concurs între fabrici să smulgă uralele colegilor veniți să asiste:
– Bravo, bă, bravo, Barbu Lăutaru’!
Chiar și directorul mi-a apreciat calitățile.
– Felicitări, tovarășe! N-am știut ce artist zace în tine. Ca dovadă a aprecierii colectivului nostru, de mâine ai să iei în primire un post de lăcătuș mecanic. Te prezinți la maistrul Căpățână.
Om, nu zic. M-a luat cu binișorul.
– Ticuță, tată, până una alta, la pilă și craițuit. Du-te la Vasile să-ți dea ceva de lucru.
Doi ani am râcâit la fier și la curățat dantelele lăsate în urmă de aparatul autogen de tăiat. Pe atunci am căpătat câteva nume demne de remarcat. Pilici, Polizici și Craițuici, cel de la care s-a ajuns ușor la ,,Croncănici”. Însă norocul nu avea să se oprească acolo, în fața metalelor brute. Mâncam, ca de obicei, la cantină și fiindcă nu reușisem să fac pereche cu nimeni la atelier, stăteam de obicei singur și înfulecam cu poftă ciorba de perișoare și varza călită cu ciolan. Până într-o zi, când o siluetă îndesată, cu gura puțin strâmbă, se așeză în fața mea înjurând de mama focului.
– Pe mă-ta, mă! zvârli cu o uitătură piezișă în dreapta. Să nu stai la masă cu ăștia de la strungărie niciodată. Niște golani!
Așa m-am cunoscut cu nea Duță de la croitorie. Și el era una dintre victimele bășcăliei, ca și mine, doar că el avea ac de cojocul lor. Și chiar la propriu se răzbuna pe cei care nu-și țineau gura ferecată, ,,uitând” bolduri prin salopetele cu care veneau la o reparație. Datorită lui am ajuns să învăț tainele meșteririi de ,,deux pièces” de lucru și halate, huse de birou și lavete. Argumentul cu care și-a susținut cauza a fost câștigător:
– Peste câțiva ani mă pensionez, tovarășe director! N-am cui lăsa pe mână meșteșugul ăsta!
Nici de data aceea, însă, nu s-au lăsat mai prejos și mi-au spus ,,Croitorașul cel urât” și, la o scurtă perioadă, ,,Cioară Gulerată”.
– Ți-ai pus tot, Ticuță? Pijamaua cea nouă, chiloții, cravata bej, pantofii maro?
– Da, mamă! Da’ ce-i în ziarul ăsta?
– Dulceață de afine, am văzut eu că-i făceai cu ochiul. Dar numai de data asta, că odată pleci departe de casă. Să ai grijă pe-acolo!
După o lună de specializare, eram pregătit să înfrunt noile provocări și, bineînțeles, colegii, cei care așteptau cu sufletul la gură întoarcerea mea la obârșii. Și i-am înfruntat. Noua mea îndeletnicire i-a lăsat cu gura căscată pe mulți, îndemânarea mea de a ,,țese” șiruri fine de solzi de pește în pânzele de tablă m-a făcut renumit dincolo de gardul pe care îl înnoisem în primele mele zile de muncă. Mulți mi-au spus de atunci ,,Meștere” sau ,,Poli Tică”.
Adulația colegială însă n-avea să mai dureze decât trei ani după. Revoluția ne-a împrăștiat pe care încotro. De fabrică s-a ales praful, nea Duță a luat calea cimitirului ca și directorul, fie-i țărâna ușoară.
Și azi, după 25 de ani de la deschiderea micului meu atelier particular, încă primesc aceeași întrebare după ce clientul belește ochii la firmă și își spune necazul pentru care mi-a ciocănit în ușă:
– Și… de care faceți meștere, de stânga sau de dreapta?
– De centru! zic. De-aia suntem în buricul târgului.

Vasile GHICA

Aforismele mele (2)

Tot în palme poate fi ghicită și biografia țăranului.
*
Mă tem că rațiunea este în căutarea altei specii.
*
Numai înțelepții au acces la bucuria generată de fleacuri.
*
Toți savanții lumii s-au împotmolit, când au încercat să explice cum a mijit organicul din anorganic.
*
Misiunea filozofilor e să înmulțească întrebările lumii.
*
Filozofii nu se pot ridica la puritatea și vibrația rugăciunilor bolborosite în biserică de babele evlavioase.
*
Internetul – acest Turn Babel al comunicării interumane de astăzi.
*
Este necesară o revrăjire a lumii. Misterele vechi s-au cam ramolit.
*
Don Quijote a împins iluzia în mitologie.
*
Încearcă să decodezi eternitatea clipei !
*
Nereușind să ne înjghebăm un paradis terestru, am rămas cu o incurabilă nostalgie după cel din care am fost alungați.
*
Metafizica ia sub frământata ei cupolă marile întrebări, fără răspuns, ale lumii.
*
Uneori, din impozanta metropolă, timpul reține doar necropola.
*
Proștii sunt blindați de certitudini, iar înțelepții de îndoieli.
*
Trebuie să fii prea bogat sufletește pentru a râvni la „desfrâul” singurătății.
*
Cât de simplu era pe vremea lui Hamlet ! El trebuia să răspundă doar la două întrebări: A fi sau a nu fi ?
*
Uneori îmi vine să sparg oglinda, ca să nu-mi dau palme.
*
Animalele știu mai bine decât oamenii când nu mai trebuie să-și țină odraslele în cârcă.

Miruna MUREȘANU

toate ferestrele zilei fiind năpădite de iederă
le decupez febril dintr-un exces de zel aproape

prin ochiul ultimei zodii pusă la grea încercare

Aquarius părând cum un murmur solemn
al unei singurătăți la hotarul cu porunca dintâi

dintr-un motiv al fragilității cuvintelor
ființa mea cea de duh veghează lumina

un somn al neputinței părând cum laitmotiv
al deșertăciunii prin care timpul curge cu ochii
închiși

într-o clepsidră-mbătrânită-a nerostirii

pe care-o deslușesc în privirea demodată a lumii

legănată de cuvintele care demult nu mai sunt
decât parabole neclare-ale frigului

pe care le rescriu dintr-un exces de zel aproape
cu mâinile goale-ale lacrimii

încât nu mai pot rămâne niciodată la fel
sub ferestrele zilei năpădite de iederă

printre ceremonii ale vântului a cărui atingere
seamănă cu un țipăt aspru de corb

care traversează orb vremea și vremurile

încât numai singurătatea poate vorbi în locul meu
când ființa mea cea de duh veghează lumina

până la capăt unde mă așteaptă smerit Dumnezeu

ascuns în cuvintele mele care de mult nu mai sunt
decât parabole neclare-ale timpului
pe care le rescriu dintr-un exces de zel aproape

sub ferestrele zilei năpădite de noapte

când prin ușile-nchise trece doar vântul
poate-i devreme să caut un răspuns

poate-i târziu să aflu că timpul
pare că uită-n poemul meu un fior metafizic

purtându-mi încă o vreme absența
prin umbra luminii căzută demult

în scrumul insomniei prin care ascult

mironosițele cum cer să împartă așteptarea cu mine

undeva între pământ și-ntre cer

acolo unde înnoadă rugăciunile lumii de același
mister

prin liniștea care se țese cuminte împrejur

sub fardul înserării prin care curge-ntruna timpul

prin care e târziu când bate vântul
exersând cu mine un joc imprecis

împărțindu-mi la zidul rece al nopții câte un vis

sau povara unor bucurii nenăscute

desprinse de imaginația ultimei morți
care nu va fi spus niciodată totul

repetând doar primeniri ale vieții (mele) trecute

prin versete citite cu voce tare-n oglinzi
pe care nu va fi avut curajul să le uite

prin același fior de la apa Vavilonului

acolo unde am șezut am așteptat și am plâns
și unde nu am putut spune totul nicicând

prin jocul epifanic al vindecării de sine

repetând în absență rugăciunea luminii

atunci când nu mai pot fugi pe nicăieri
o clipă-ngroapă în miresme timpul

și-n miezul ei aproape fără glas

fac un popas într-o fotografie veche
alb-negru-n care parcă nu mă plictiseam
copil fiind pe urma bucuriei

a cărei umbră mă-nvelește-n ce-a rămas
când mă ro(s)tesc din întâmplare-n jurul nimănui

născând cuvinte care-aproape fug de mine

pentru că nu mai am acum cui să le spun

și-n prelungirea unei clipe goale mă adun
privind cum viața parcă se împuținează
în lumea plină de oglinzi care-o visează

încât o clipă-ngroapă în miresme timpul

din care nu mai pot fugi pe nicăieri

doar în fotografia-n care parcă așteptam

o liniște arhaică aproape fără glas

să mă-nvelească-n timpul care a rămas

contopit cu surdina unor acorduri străvechi
un orologiu rescrie imperceptibil zadarul

în fiecare poveste dintr-o altă poveste
al cărei scenariu hrănește abisul

printr-un punct de vedere statornic al visului
care vânează lumina sub pleoapele casei

vibrând clandestin în neliniștea umbrei

înveșmântată în rochia mea veche de nuntă

care-mi trăiește povestea dintr-o altă poveste
cum printr-un fel de solipsism paradoxal

prizonier unui timp care nu se întoarce
decât prin raza de crin sfâșiată-n oglindă

al cărei scenariu hrănește abisul
printr-o harpă a inimii cum (un) punct de vedere
al visului din povestea țesută
de rochia mea veche de nuntă

care foșnind ia forma ascuțită-a absenței

prin țipătul lacom al vântului
contopit cu surdina unor acorduri străvechi

sub un arcuș pieziș de depărtare

cum printr-un intermezzo al unui duh de carne
care locuiește cu mine același zadar

prin arta revelației dintr-o altă oglindă
în care mă privesc din ce în ce mai rar

(vibrând clandestin în neliniștea umbrei
țesută din rochia mea veche de nuntă)

cum printr-un fel de solipsism paradoxal

privind în ochi parcă altă istorie
calc tot mai încet un întuneric obosit

(unde nu mai crește aproape nimic)

de care spânzură cântecul unor păsări căzute

pe care vântul le trece prin creierul meu tot mai plin
de dileme
precum un basorelief în care timpul se umple de
semne

și unde totul pare învins de un singur ecou
al unui duh absent ghemuit într-o candelă

la o tăcere distanță de-o ultimă spovedanie
a luminii prin care nimeni nu se întoarce

în praful ruinelor unui veac complicat

pe care încerc să-l privesc cu luare-aminte în ochi
prin luciferic târziul care destramă

(cum într-un preambul la uitare)

ziua de mâine care poate va fi o simplă convenție

(printr-o subtilă implicare a timpului)

între singurătatea spovedaniei mele de azi
și-un fior sângeriu pe care lumina îl lasă în urmă

la un orizont care se naște întruna din sine

și privește înapoi fără nicio dorință

prin luciferic târziul plin de păsări căzute
(printr-o subtilă implicare a timpului)

încât ziua de mâine poate rămâne o simplă convenție

la o tristețe distanță de ultima mea spovedanie

și de foarte bunele vieții intenții

(din volumul în pregătire, „Aproapele meu Dumnezeu”)