Propoziții pretențioase – Abatiza
Cunoști oamenii în….
Pe Titi l-am întâlnit în ,,abataje”, acolo unde se scoteau din minele clienților aur curat. Pe socru-su frecând piatra prețioasă a Poieniței, desprinsă din pardoseală, tocmit de ,,abatele” Dănuț Huru. Cum să anticipez că amândoi se vor găsi la aceeași adresă pe Dudului, la ditai căsoiul cu etaj? Dând cu ochii ba de unul, ba de altul, îi chestionezi pe rând: ,,Tu și cu nea… neamuri? Că de semănat nici urmă.” Și înainte să mai fac o presupunere, primesc confirmarea: ginere. Titi, cum spusei, își mai făcea vânt prin cârciumi de dragul vremurilor apuse ale lui Geambașu, resuscitate ba pe la Matei, ba prin revizuitul Tess al lui Robert. Șofer de Tir. Avea Geambi priză la ei. Dacă stau să-i număr, se strâng de-un parc industrial. Socru-su mozaicar, printre singurii care stăpâneau și meșteșugul turnării, și pe-al finisării, cerut de mai înstăriții și mai sus-pușii orașului, la care încă abhorez când le reaud numele, chiar dacă nu mulți dintre ei m-au tratat ca pe nimeni. Nici nu mă puteam aștepta la mai mult, nu prezentam niciun interes…. Și ce urmează în meniul întrebărilor? ,,Da’ nu ziceai că pleci pentru câteva luni?” Explicații de întrerupere, de căutare a unui nou angajament. Iar când parlamentările încetează, te apuci de lucru. Refacerea burlanelor, după respoirea fațadei, reparații la jgheaburi și o vopsire a tablei. Bună ziua și ne mai vedem. Unde cu gândul nu gândești.
Și-așa am terminat un cartier întreg, ratând doar câteva ocazii de a-i reduce din umectările de tavan sau stropiri de soclu. Nașul lui Viorel Pruteanu, ce-a tot dat târcoale că ar demonta acoperișul cu țiglă și i-ar pune unul nou – pretenții absurde, un preț extraordinar de mic propus de el, tergiversare și în final aruncare de responsabilitate pe giner-su. Abhorai de atunci cu tot dezgustul din lume relația cu el. Am abdicat și-n fața unor contracte mai bune, la Școala ajutătoare, cam în aceeași situație ca la Cito de anul trecut, cu rânduri întregi smulse. Au mai fost și momente abnorme, desincronizate, nepotrivindu-ne cu proprietarii la data unui răspuns-certitudine: veniți sau nu veniți? Calculați necesarul? Uite că se mai întârzie, se mai uită sau o anumită părere despre posibilul beneficiar nu te îmboldește să-i calci bătătura.
Unele locuri din oraș au daruri speciale, nu se oferă nici moarte tinichigiilor. Neavând în sine o vină, nu-s mai deosebite ca altele, oamenii ce le populează fiind cauza. Le citești zgârcenia, orgoliul impropriu afișat, precum și o pleiadă de infatuări. De aceea cartierului mărginaș 1 Mai, de-a stânga E85-ului, străbătând estul României spre Ștefan-răsare, i-am putut oferi prea-puținul nostru în trei incursiuni, de rangul cunoștințelor întreite. La Mihalcea, via tata, la un cadru militar, înălțat în grad… pe verticală, pe calea ierarhică a fratelui Nae și fără voie la un electrician ce-mi transferase portul mare al 380-ului voltaic în unul mediu în Balta-Albă. Ca să fiu mai specific: Mihalcea, sursa noastră de tablă mai cum nu era la alții, ginere de nea Soare; parcă Neneu îi zicea Naică acelui căpitan militar decis să ne ofere abisuri de la etajul doi al acoperișului; celui cu creion de tensiune nu-i pot pronunța numele, nu i-l știu – doar că se face ca tocmai azi (!) să dau nas în nas cu el pe șoseaua Focșanilor, după doi ani -, chiar dacă se numără printre puținele isprăvi de la angajarea mea în cultură până azi, doar că, fatalmente, are același statut, ca mai toți inși trecuți de 50-60 ani, de socru pentru unul dintre fiii altui client al nostru: prea-înaltul de pe fundătura Brâncoveanu.
