Spații culturale nr. 75 (5)

Nicolai TĂICUȚU

adiere

ridic deasupra capului cana cu apă
și-o las să-mi picure peste clipirile ochilor

ploaie grea/ ploaie ușoară
simt peste pleoapă/ simt cum mă spală

la fiecare a treia picătură de apă
ce mi se prelinge pe față
luând o altă formă
adecvată adierii de seară

mă îndemn: nu-ți pierde urma!

lumină

în seară aspră de făurar
în amintirea umbrei nucului
am modelat o nucă

s-a întâmplat să aibă o coajă transparentă
de gheață, prin care se vedea miezul

la un capăt de masă, pe un soclu în miniatură
am așezat nuca – în admirație am văzut
cum, spre dimineață, coaja dispărea
treptat/ miezul nu

din drum

la fântână erau: o salcie, constantin
abăluță și multă tăcere

asta am văzut din depărtare

m-am apropiat și-am văzut clar
cum se înălța umbra fântânii
cum cobora umbra salciei
și între ele, precum o tirizie
umbra lui constantin abăluță
și multă tăcere

eram sub colină, aievea eram
și-am adăstat aici
timp de o clipă

Mirela GRIGORE

dincolo de zid

nici fericirea nu mai e ce-a fost.
filosofia ei e depășită!
prezentul face un alt colaj din fericirea bunicii,
iar duminicile și masa familiei de după slujbă au murit.
dar cine le mai duce dorul?

lacrimile unei tinere curg,
fiindcă nu și-a cumpărat geanta Versace,
un copil plânge pentru că și-a pierdut bunica,
iar, pe o bancă, doi tineri își împart reproșuri.
mulți trăiesc clipa
între o afacere și un portofoliu,
când un cerșetor își donează banii unui orb,
care se simte binecuvântat că e încă în viață.
dar cui îi pasă?!

la umbra zidului plânge cireșul în floare,
iar pe o creangă, doi porumbei își fac noul cuib.
primăverile duc dorul iernilor de altădată,
când nefericiții se plimbă prin Veneția
în căutarea iubirii.
la Madrid s-a anulat meciul,
iar fanii, cățărați pe zid, protestează!
pentru ce se agită?!
întreaga Europă își plânge morții,
iar noi ne spălăm pe mâini!
au dispărut treptat umbrele de pe stradă,
deși nu e încă sfârșitul lumii.
dar tot nu ne pasă!

o mamă caută sănătatea fiului ei la Paris,
dar spitale sunt în carantină.
la morgă e mare agitație,
pentru că nefericirea se cațără pe ziduri.
după o draperie, Iris plânge,
nu mai pleacă în week-end la Roma
și e deprimată.
nea Gheorghe, fericit că e în viață,
aprinde o lumânare.
nu și-a asigurat recolta,
potopul i-a măturat casa,
dar a scăpat cu zile.
și!? cui îi pasă?

nici nefericirea nu mai e ce-a fost!
filosofia ei e depășită…
peste tot miroase a angoasă,
pentru că piața mare s-a închis,
dar mall-urile sunt pline!
prezentul face un alt colaj din vocea rațiunii,
iar morala și cele zece porunci au murit
și sunt îngropate în Zidul Plângerii.

clipa și-a pus mască și joacă un teatru ieftin,
iar noi, spectatorii, privim neputincioși.
facem joc de rol,
apoi trăim emoțiile diferit în urma cortegiului funerar,
care-și duce mortul la groapă, pe contrasens.
nu de-acum. de-astă primăvară!
în curând, toamna va dezgoli copacul iluziilor,
iar foșnetul frunzelor va sucomba pe cărare.
viitorul rătăcește într-o frunză pe alee,
când noi căutăm fericirea dincolo de zid.

pe sensul interzis, un alt anotimp ne va scrie aceeași poveste.
dar cui îi pasă?

reportaj interzis

pe stradă,
doar până la Apus mai vezi câte un trecător.
magia jăratecului se stinge în criogenia facială.
în crepuscul totul arde!
virtutea și credința sunt înghețate în gerul vieții,
care picură, când și când, primăveri în icoana iluziei.
ruga face incantații într-o carte prăfuită de pe un raft,
iar în poarta bisericii
se zbate un lanț ruginit, în bătaia vântului.
nu s-a mai cântat Prohodul!

un călugăr
e acuzat de agresiune sexuală,
când două bufnițe își fac cuib în turla bisericii.
n-a mai bătut clopotul de luni de zile!
a căzut îngerul din Eden,
șarpele s-a ascuns în suflet,
dar ne plângem de vreme și ne văităm de vremuri!
Nietzsche proclamă încă moartea lui Dumnezeu,
ne îngropăm valorile ca pe niște hoituri
și adulăm agramatismul din papionul Armani.

școala
s-a închis în cutie,
Zarathustra grăiește omului,
dar nu mai ninge, plouă cu sânge.
focul iubirii pâlpâie în apa mării,
dorurile s-au baricadat în case,
iar creierul proiectează viitorul,
răstignit pe Zidul Chinezesc.

omul
își trăiește anxietatea, cântând oda înstrăinării.
doar ochii mai ies afară pe gaura cheii,
iar pe geam se țes armoniile toamnei.
doi pisoiași se joacă în pat,
pruncul visează,
iar mama oftează.

speranța
zace între meridiane și paralele,
iar Cerul își plânge ruga.
s-a înălțat urâtul în zarea albastră,
pentru că am uitat de copilul din noi.
în verile toride,
corpul a ajuns să fie obiect de cult,
iar noi ne trăim dragostea
între un masaj și o psihoterapie.

dragostea
își uită corpul pereche
fără vreo doză de remușcare
și
își clădește fericirea prin nopți rătăcite
fără resentimente,
apoi se prăbușește în infern.
un cățeluș iubitor își dă ultima suflare,
jelindu-și confratele, care zace într-o baltă de sânge.
cufundată în cotidian,
mulțimea nu vede, nu aude, nu ripostează!
e prea ocupată!

la știrile prânzului se dau ultimele statistici:
se moare prin spitale
din cauze necunoscute,
dar totul e sub control!

reporterul relevă adevărul,
dar este scos din grila de programe,
pentru că scurt metrajul lui este malițios.
altele sunt prioritățile!
este stare de urgență!
după ploaie
nu ieșim afară!
stăm în case și privim curcubeul,
ne luăm pastilele,
ne așezăm chirciți în pat,
nu uităm ce-a fost ,
trăim ce e
și, cu febră, printre frisoane,
visăm încă la ce-a fost odată
și ne întrebăm ce va fi.

revelație

fără tine
viața mea se zbate ca într-o capcană
sângerează în secundele încremenite de așteptare
și își poartă durerea ca pe o icoană
merităm o șansă numai una
dar tu încă o vinzi pe un ceas efemer!

pe lacul irișilor plouă
și tot plouă cu perlele amintirilor
care se pierd în orele sfâșiate de colții regretului

am pus sub lupa lucidității totul
și mi-am smuls sufletul făcut ghem din chinga erorii
atingerea noastră nu avea secrete
dar noi, da!
tu uitai să spui că mă priveai cu alți ochi
eu uitam să spun că mă enerva tabietul tău
nu există însă bărbat perfect și nici femeie perfectă!

în dragoste nu e loc de alunecări
derapajele creează incidente,
iar rupturile numai dureri de cap!

viața mea se zbate ca într-o capcană
dar povestea noastră va scrie un alt început
cel puțin pentru unul din noi
cel mult pentru amândoi
mila în dragoste moare în rutină și naște calvarul
dar
nu-mi voi juca dragostea la ruleta rusească!

Adrian BOTEZ

LUMII DOAR PĂRUIALA SE VEDE CĂ-I PRIEŞTE…

nu voi aştri prieteni – ci – doar – un strop de rouă
să vină zâne bune – făcând Fântână nouă…
nu strig – nu vă cutremur – sunt numai o petală
în Colierul Florii – deci – o Lumină-Egală

nu voi nici duşmănia să curgă în bulbuci:
Raze aştept să-mi plouă – curat – de la uluci…
e Sărbătoare-n mine – deci eu vă scriu o Carte
vă-mpărtăşesc şi Slova – de ea toţi s-aveţi parte

ce-i scriitorul – astăzi? – un biet însingurat
şi vrea izbândă bună – pornindu-se pe-arat:
Crist mână – cu blândeţe – trei lebede – pe filă

Timpul îl îmblânzeşte în Cântecul de Milă…
…dar cine-ascultă Cântul? – cine se miruieşte?
lumii doar păruiala se vede că-i prieşte…

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Cât timp pânzele rămân întinse

Într-un număr anterior, țineam să vă conving de faptul că literatura lui John Slocum nu avea cum să nu întâlnească succesul, ba chiar să nască de-a lungul întregului glob vise dintre cele mai îndrăznețe; de altfel, am putea acum considera că autorul, în marea sa aventură, pare să fi străbătut talazurile și să evite în folosul său mirajul vieții, urmând mai degrabă o altă cale, către o lume cu adevărat pură. Nu știu cât de forțat ar putea să pară, însă de cele mai multe ori, această literatură pe care v-o propun – a adâncurilor și (în)depărtărilor marine – se va dovedi că ia forma unui discurs metatextual, interesat de varii forme de libertate. Ei bine, peste mii de kilometri, avea să se nască la Brăila, în 1910, Nicolae Bogza, cel care ne-a rămas în amintire drept Radu Tudoran, autorul al faimosului volum „Toate pânzele sus!” și care pare să-l fi apreciat în chip deosebit pe Slocum. Mult mai puțină lume este familiarizată cu celelalte reușite în proză ale celui în discuție – cu atât mai mult a rămas uitată activitatea sa de lingvist și traducător, cea din urmă postură fiind îmbrățișată în anii comunismului mai curând forțat, din considerente materiale. Sunt convins, numele lui Radu Tudoran ar merita să fie readus în prim planul literaturii noastre, întrucât arhitectura paginilor de proză, cât și rezolvările stilistice, deopotrivă generate de o știință de a pune la lucru imagini kinetice, întâlnesc cunoștințe care își dovedesc viabilitatea în lumea navigatorilor. Aș spune că este nu singurul, dar printre puținii scriitori din literatura de după 1900 care aduce în aceeași formulă realități din arii vag complementare. Probabil că interesul față de literatura de călătorie a fost generat și de faptul că tatăl său, Alexandru Bogza, a activat în marina comercială. Dacă în primii ani tânărul Nicolae mizase pe o activitate în armată, în 1938 va renunța la cariera militară și va debuta cu un reportaj în revista „Lumea românească” condusă de Zaharia Stancu. În paranteză, să luăm act de faptul că tot în această perioadă alege să semneze cu pseudonim, având dorința de a se distanța de fratele său, Geo Bogza. În timp ce propriul frate avea să „alunece” răspunzând presiunilor politice, Nicolae Bogza înțelege să înfiereze, fie și indirect, viziunile extreme (deopotrivă de dreapta și de stânga), poziție care avea să îi aducă destule neplăceri. Într-un interviu publicat după ’90, Radu Tudoran avea să puncteze plin de amărăciune faptul că „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.”
Dar intenția prezentului material nu este de a contura un portret literar, cât mai degrabă de a semnala faptul că într-o conjunctură mai atentă cu propriile-i valori, un nume precum cel al lui Radu Tudoran nu ar fi stat pe rafturile din spate; cât despre „Toate pânzele sus!” – ce ar fi de spus? Având încă de la apariție un succes nebun, lumea „de dinainte” a fost totuși mult mai atentă la procesul receptării, intuind că aventurile Speranței ar putea întâlni alte modalități de exprimare. În fine, la aproape o săptămână de la fatidicul cutremur din martie, Studioul Cinematografic Român, sub egida TVR – sper să nu greșesc! – a propus premiera a douăsprezece episoade în regia lui Mircea Mureșan. Evident, publicul a fost prea puțin interesată să sesizeze la acel moment incompatibilitățile dintre roman și film, difuzarea peliculei fiind așteptată „ritualic”, mai ales pentru că oferea bucuria unei guri de oxigen. Visul personajului se așeza perfect peste dorința de libertate a sutelor de mii de români care intraseră în această ludică postură a călătorului neîngrădit, a celui care găsise formula de a submina autoritatea vigilentă a aparatului de opresiune și de a trece „dincolo de graniță”, într-un drum deloc ipotetic al prefigurărilor camaraderești. Peste ani, poate și mai evident, „Toate pânzele sus!” a devenit un fenomen… pentru cine avea ochi să îl perceapă! Un fenomen discutat și apreciat la justa valoare mai degrabă în segmente de nișă, precum cel al împătimiților de benzi desenate ori al internauților. Dacă Pompiliu Dumitrescu găsise o formulă grafică excelentă, peste ani, plecând de la realitățile romanului, Puiu Manu, maestru recunoscut al benzii desenate, propune în trei rânduri (anii 1958, 1972 – vorbim de 40000 de exemplare vândute și 2010 – o variantă complet nouă, mult îmbunătățită dar tipărită în tiraj… „confidențial”) o dezvoltare grafică mai amplă, acum trecută – cum altfel? – spre uitare.
De la prima lectură a romanului am avut credința că Anton Lupan este un alter ego bine croit după așteptările lui Radu Tudoran. Și unul și altul scrutează depărtările, sunt într-o așteptare ce nu mai ia sfârșit, așezând note disparate într-același cânt al speranței: „Dar, așa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu ocheanul la țărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe băștinași, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat de bine cunoscut, deși naviga prima oară pe aici; îl avea în minte de atâta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca și când le-ar fi văzut el, aievea, și nu de mulți ani, ci abia ieri. Și în acest peisaj cunoscut, el căuta, cu inima zvâcnind, un semn lăsat de prietenul său”. Anton Lupan știe despre ce vorbește pentru că Radu Tudoran însuși înțelesese limba apelor nemărginite.
Simt că mai trebuie spus ceva: proza lui Radu Tudoran este extrem de sinceră, este directă, pleacă din suflet. Oare cine mai știe astăzi că Nicolae Bogza încercase de timpuriu să construiască prin propriile forțe, într-un simplu garaj, o ambarcațiune ce ar fi fost menită să îl poarte „peste mări și țări”? Sau, altfel, câți cunoaștem ce deznodământ stupid a cunoscut goeleta din varianta ecranizată? Cu ce răspunsuri am putea veni? „Nu ne fu dat”?

Sulina, apoi peisaje maritime

Cred în continuare că Eugen Botez ar fi putut să constituie o provocare pentru literatura română. Din păcate, numele său nu mai este astăzi rostit decât în treacăt și poate paradoxal, printr-o aulă universitară. Desigur, în chip artificial, Jean Bart – cu al său „Jurnal de bord” – era plasat în fruntea listelor lecturilor suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Totuși, câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși ar putea fi subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. Provocare a destinului în fața unui scriitor de certă factură realistă – pare să fi avut nenorocul unor grile de lectură în contra timpului său! În 1933, avea să-i apară la Editura „Adevărul” volumul „Europolis”. În doar șase ani romanul cunoaște trei ediții, însă aura-i avea imediat să pălească.
În calitatea de prefațator al unei ediții din 2010, Paul Cernat considera că „Europolis rămâne un foarte frumos roman de epocă despre efemeritate, iluzie și eșec, un roman în care mozaicul lumii levantine de la gurile Dunării servește drept fundal social și efigie identitară”. Pornind tocmai din acest punct, „Europolisul” lui Jean Bart prezintă mai mult interes decât multe alte romane ce au intrat „în canon”. Jean Bart ne propune până într-un punct povestea credibilă a unui quest în definirea propriei identități, o construcție care își asumă libertăți în parte admise. E parcă vocea ce în chip cu totul neașteptat se autoinstituie în semn al alterității. Chiar dacă nu este un roman scris exclusiv în manieră romantică, „Europolisul” admite câteva simetrii și antiteze, precum și un registru melodramatic presărat cu bijuterii lexicale. În aceste date ne este prezentat un colț al Europei, mai precis Sulina – oraș eminamente portuar, care naște, amenință să dispară și renaște în ritmul tranzacțiilor din port. Peisajul maritim e divers, cosmopolit, un alt chip al Turnului Babel: își are propriile lui legi pe care, uneori, nici membrii societății nu le pot pricepe. Din punct de vedere socio-politic e o bizarerie: „Pe vremea când Turcia nu putea și Rusia nu voia să întrețină gura Dunării deschisă navigației, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca Marile Puteri să-și poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grâul românesc, de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunării, moștenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepție fără precedent, unică pe glob.”, din punct de vedere administrativ – o afacere pe teren nisipos: „Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunării. Pe aici iese grâul și intră aur. […] Orașul acesta, creat prin nevoile navigației – fără industrie, fără agricultură-, e condamnat să fie șters de pe harta țărei îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunării. Până atunci, vremelnica așezare omenească crește și scade după barometrul recoltei anuale”. Una peste alta, e spațiul unde individul își poate rosti crezul, chiar dacă totul pare bântuit de același vanitas vanitatum: „Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrățită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuți și inflamabili, frecau zi și noapte între degetele lor nervoase cărțile de joc înnegrite și soioase. Turcii, lazii și curzii din Anatolia își sorbeau cafelele, tăcuți și gravi. Românii, cu țuicile dinainte, veșnic răzvrătiți, croiau planuri de luptă și greve. Armenii palizi, tatuați de praful de cărbune, ședeau muți în fața paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dădeau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare”. Toate aceste destine ce se întrepătrund, chipuri ce își fac apariția în scenă pentru a o părăsi de îndată sunt mecanismele romanești ale unui puzzle-frescă „miniatural”. Aici, în dreptul Sulinei, Orientul se întâlnește cu Occidentul. Luxul celui dintâi se îmbină ciudat într-o primă fază cu pragmatismul celuilalt, pentru ca mai apoi să sucombe în spațiul unei utopii denunțate prin artificii ironice.
Romanul are în chip evident un caracter cinematografic (producția lui Thomas Ciulei prezintă doar o legătură vagă) dar ar putea fi la fel de bine destinat reprezentării scenice. Desigur, lecturat doar la nivelul evenimențialului, „Europolisul” lui Jean Bart nu are un caracter polifonic. Galeria personajelor e destul de largă iar trăsăturile lor sunt punctate direct, de autor. Destinele iau întorsături ciudate: Penelopa Marulis, descendenta unei familii strălucite ajunge să se sinucidă, Angelo Deliu – tipul amorezului/ junelui prim își consumă viața fără nicio motivație reală, Nicola Marulis, americanul așteptat să investească, se dovedește un infractor de rând, fără a fi putut schimba datele identitare ale unui oraș, după cum cu toții s-ar fi așteptat. Evantia, fiica acestuia, mulatră și implicit o apariție insolită, se îndrăgostește de tânărul ofițer Neagu – posibil alter-ego al autorului. Ceilalți completează această societate surprinsă în cadrele unui „excelent roman regional” (Șerban Cioculescu). Eșecurile personajelor nu sunt însemnele unei neputințe auctoriale ori ale unor scheme melodramatice depășite. Câteva note în parte misogine vorbesc despre mentalitățile timpului: „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competența despre cai, iepe și harmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai ușor la mediu tocmai pentru că nu are individualitate”. Dincolo de toate, consider că absurdul și grotescul sunt la voia autorului care are știința de a deschide la nesfârșit posibilitățile/ palierele de interpretare. „Europolis” e o carte de actualitate ce nu-și va fi consumat însă toate surprizele și care îndeamnă la (re)lectură.

Maria CALLEYA

TIMP CUNOSCUT

Știi și tu că ne vom regăsi
aici acolo într-un punct unic
din grămada de stele ce se
rotesc fără contenire
nici lava încinsă
n-ar îmbrățișa inima pietrei
nu e târziu și nu e devreme
e singurul timp cunoscut
adus de vânt poate
din miazănoapte
luciul frunzei mă asigură
că n-am pierdut nimic
că nu ne vom pierde

ROZA FĂRĂ MOARTE

Rămâne mereu o distanță
o străbați cu pași ușori
apoi vine în ajutor gândul
lângă mare sau
direct
în inima muntelui
Ariel și puterile lui nevăzute
o licoare ce îmbunează furtuna
scurgându-se lent
așa înflorește roza fără moarte
din tălpi
un mic impuls
zbori

LOCUL

Culorile zilelor noastre tot mai reci
adăugăm noi puțin roz puțin violet
cu ochii pironiți pe verde
începem să murim cu gândul
la altă primăvară
pândim un zâmbet
în travestiul silit
pe alocuri câte un rictus
nu e treabă ușoară
să-ți accepți condiția
este însă salutar să o faci
te așezi mai bine în locul cuvenit

AERUL ACESTA

O zburătoare nu-mi dă pace
mă cercetează mă veghează
o alung vine iară
o solie ce insistă să se așeze
în tot locul
îndurăm împreună asaltul cerului
albastrul se întunecă
ne cufundăm în el
împărăție unduioasă
ce se izbește la nesfârșit
de malul înspumat
uite o scoică uite o perlă
așa se înfățișează ades hohotul mării
gustați aerul acesta
născător de viață

CUMPĂNĂ

Câteva secrete stau ascunse în cifre
doi și cu trei nu se împacă
suma lor însă indică o cumpănă sau un miez
cifra zilei adunată e douăzeci
e de bine e de rău
e de trecut
precum toate trec

Diana TRANDAFIR

POEME

***
dincolo de supraviețuirea autoimpusă
soarele se desface în galben și liber
o mică glorie
ce nu seamănă cu nimic altceva

mai ușoară decât un gând
mai disipată
decât un pas de furnică

în urmă
caleașca îndoielii
cară grămezi mari de fructe

femeie așezată la gura sobei
îmbrățișez somnul
precum pasărea care vrea să străbată
cu trupul său mic
vămile cerului
închipuindu-l biserică

***

îți tot arunci umbra
ca pe un șarpe veninos de pe trup
parcă ai începe
să-ți botezi pielea

ar putea fi un blestem
însă nu e decât
colecția de melancolii
ce te bat pe un umăr

se cere un stomac bun
pentru digerat solzii aspri
și tu nu găsești prea multă liniște
în propria temniță
pe la ferestre
pietrele murmură versuri cu rimă

ce nebunie
fără umbră și fără gând
lași
să fie

***
subțire la pleoape
și-a întins pe masă trăirile
ca pe niște cărți ponosite de joc
a lăsat să se împrăștie-n jur
câteva fumuri contrafăcute
a înfășurat un pled în jurul tălpilor
și a tras colțurile timpul
înapoia inimii
(acesta era un loc plin de praf)

apoi a urmărit cu privirea
viermele de pe zid
ce tocmai îi devora în porții mici
fericirea

***

îți privești trupul
ca pe un cristal cu o sută de fețe
sau ca pe un copac cu o sută de frunze
astfel încât
el să nu mai poată răni

știi că mai târziu
nu acum
poate în dimineața următoare
vei pune pașii între paranteze
vei schimba caii cenușii cu cei albi
vei accepta incertitudinea
fără să îți pese prea mult

puntea îți alunecă de sub picioare
ceara se topește
scara se rupe
pasărea cu aripi mari
nu mai poate zbura

îndoiala spulberă și ultima ipoteză
în acest timp
în această lume
nu ar putea fi
în alt fel

***
stau în vârful patului
înconjurată de pescăruși
cu aripi de o transparență ciudată
casa mea se află aproape de mare
de aceea ea apune
apare
dispare
după cum saltă luna

picioarele sunt blocate
nimic nu s-a clintit
nimic nu s-a schimbat
de când m-am agățat de balonul cu heliu
în care
oamenii respiră fără efort

pe fereastră pot vedea
câmpurile aurii ale valurilor
forța vântului
trântește cu zgomot larg ușile

atunci când adorm
casa mea e o arcă

în pereții ei oasele celor vii
se topesc