Spații culturale nr. 75 (6)

Viorel DODAN

Vine, vine…

E clar! Nu mai avem nici o scăpare! Vine!! Se înmulțesc semnele prevestitoare și nimeni nu pare să le ia în serios! Unul dintre semne e că se aud cântece de guguștiuci și ciripituri de vrăbiuțe pe la geamuri… Al doilea semn și mai evident e că se aud miorlăituri extaziate de pisici în călduri, în căutarea partenerilor de împerechere sau, mai concret, aflate deja în exercițiul procreării rasei pisicești… Soarele se bagă și el în seamă și apare ca băieții de cartier de după ,,blocurile gri”, iar de la geamul meu aud un freamăt surd de muguri care stau să plesnească de verde… Nu știu… o fi prea devreme? E cazul să ne facem planuri de schimbare a bioritmului după noul orar de primăvară? O vorbă din bătrâni spune că ,,Iarna, n-o mănâncă lupchii!”… Dar ce valoare mai au vorbele vechi, în vremurile astea moderne, prefabricate?… Oricum ar fi, tot vine! Primăvara, că despre ea vorbesc! De sub pământul încă amorțit, ghioceii și-au făcut de mult curaj și și-au scos scufiile de la naftalină, semn că acolo, sub zăpadă, pământul era deja cald… Atât cât a mai rămas din naturalețea de odinioară a anotimpurilor, încă e mai poate simți și azi. Nu pot fi de acord cu Topârceanu care spunea că ,,Primăvara asta, totuși, nu-i decât o copie…” Pentru că primăverile nu seamănă unele cu altele. Deși par identice, ele sunt atât de diferite… Da, pe vremea lui, primăverile or fi fost la fel, în acea perioadă contemplativă, rămasă într-o dulce nemișcare ancestrală, când timpul parcă stătea pe loc. Azi, primăverile noastre nu mai sunt așa. Sunt oricum, dar nu contemplative. Nu mai avem timp de contemplare, nu mai avem timp de amănuntele inutile, nu mai avem timp… Ascultăm ciripituri… masterizate, ne extaziem în fața unor flori și peisaje… digitale, dăruim… citate în loc de urări autentice… Primăverile de azi sunt captive între asfalturi și blocuri izolate la maxim de lumea înconjurătoare, ca într-o rezervație. Noi înșine suntem captivii propriilor iluzii, ai propriilor orgolii și egoisme care ne macină precum cariile lemnul… Am reușit, în marea noastră ambiție de a supune natura, să o închidem în spații atent delimitate, numite cu emfază parcuri și ,,spații verzi”… Iar ea, natura, se supune, făcându-și în continuarea lucrarea ei de o eternitate încoace, încăpățânându-se să arunce chiar și în acele petice de pământ rezervate, mereu… mereu… verdele crud al speranței perpetue… Nu încetează să-și trimită primăverile să-și aștearnă verdele vieții peste trupurile și sufletele noastre amorțite nu doar de iarnă ci și de neputința sufletească… Și cum ar putea, ea, primăvara, să ne mai miște, să ne mai intre cu adevărat în suflete, când noi ne-am izolat casele, ferestrele, mințile? Și totuși, ea vine! Implacabilă, imperturbabilă, se întoarce în fiecare an cu speranța nestrămutată că vreodată, va fi văzută, simțită și primită cu acea bucurie sinceră, curată a bucuriei vieții. Cu speranța că, ne va găsi, până la urmă, cu adevărat pregătiți să o primim nu numai deschizând ferestrele caselor cât mai ales pe cele ale sufletului, apreciind cum se cuvine fiecare fir de iarbă, fiecare mugur înfoiat de bucurie, fiecare ciripit vestitor al Ei…. Și pentru că vine mereu și mereu, an de an, de o eternitate încoace, înseamnă că, pe undeva, Ea… sau El, încă mai crede că încă mai suntem… vii.

Ion ROȘIORU

De-ai ști cât sunt de tine vers!

Stă macaraua-ncremenită – cocor de pază fără stol:
De-ai ști ce iarnă mi-e de tine! De-ai ști cât sunt de tine gol!

În piața urbei părăsite un brad imens a fost adus:
De-ai ști ce stepă mi-e de tine! De-ai ști cât sunt de tine rus!

În parcul de distracții vântul se dă în leagăn hialin:
De-ai ști ce crâșmă mi-e de tine! De-ai ști cât sunt de tine vin!

Călugărul adună vreascuri să fiarbă ghebe la mitoc:
De-ai ști ce vatră mi-e de tine! De-ai ști cât sunt de tine foc!

Să mă despart de fosta moarte

Voiajul de pe urmă, Doamne, să-mi fie unul clandestin:
Să-mi las iubirile aprinse, să pot la ele să revin;

Să sap în stepă o fântână, să scot din ea ulciorul plin:
Să-mi dăltuiesc în stânci troiță, la ea cu tine să mă-nchin;

Să strâng în crosnă vreascuri, să încropesc un pui de foc:
Să-ți fiu în preajma lui poveste, să fii în jurul meu noroc;

Să mă cobor la râul negru, piroga-n apă s-o răstorn:
Să mă despart de fosta moarte, să-i jur că nu mă mai întorn!

Dorul meu se întețește…

Marea-și etalează-n soare verdele-i de tot imens:
Ochii tăi gândiți de mine îi conferă zilei sens!

Pescărușii și pescarii își dispută-un loc pe dig:
Deși știu că ești departe, simt nevoia să te strig!

Două urme și doar ele pier în zare pe nisip:
Le urmez mental și-mi pare că la capăt te-nfirip!

O sirenă-n largul mării izbucnește a plecare:
Dorul meu se întețește și tăcerea ta mă doare!

Ai visat cândva albastru…

Crivățu-și ascute briciul. Codrul ieri era mai des.
Ai ales credința pură. Jur că nu te-am înțeles!

Ciorile coboară-n stoluri. Bate vântul prin siloz.
Ai sperat cu disperare. Am tradus La vie en rose!

Dricul spintecă nămeții. Bate-un clopot în aul.
N-ai avut de tine grijă. Nu te-am ocrotit destul!

Hornul izbei se înfundă. Trec enoții peste gard.
Ai visat cândva albastru. Am uitat demult să ard!

Mi-au râs în față plopii…

Cu ploaia ziua-ntreagă zăpada s-a tocmit:
Mi-au râs în față plopii. I-am numărat greșit!

Spre seară fulgii gureși de nea au câștigat:
Mi-au râs în față plopii. În van te-am așteptat!

Căzând devreme noaptea a pus de-un pui de ger:
Mi-au râs în față plopii. Am persistat să sper!

Zorii-au uitat să intre cu caii albi în sat:
Mi-au râs în față plopii. Să mor am învățat!

N-aș putea să spun…

N-aș putea să spun, nici mâna dezinvolt în foc s-o bag,
De exiști sau ești himeră, de mimezi sau de ți-s drag!

N-aș putea să spun, vai mie, nici pe Biblie să jur,
De ai ochi apocaliptici, verzi, căprui sau de azur!

N-aș putea să spun nici liber, nici cu spatele la zid,
De-am crezut în zarul sorții ori în jocul tău perfid!

N-aș putea să spun nici teafăr, nici complet hipnotizat,
De-am dorit să-ți cad în mreajă ori m-ai prins deliberat!

Nu mai știu deloc…

Vântul scotocește cerul și stârnește vreme rea:
Nu-mi mai dă demult nădejde cititoarea în cafea!

Frunzele de nuc s-adună în vârtejuri lungi pe drum:
Amintirile cu tine sunt din ce în ce mai fum!

Lăurusca-mbracă zidul vechi în roșu cardinal:
Arnăutul cu un glonte de argint mi-a tras în cal!

La căderea nopții stepa-și trage drumurile-n ea:
Nu mai știu deloc pe care ai fugit din viața mea!

Ionel NECULA

Noica și refuzul soclului

Multă vreme, decenii la rând, în anii odioasei dictaturi comuniste, diaspora românească, mai cu seamă cea din Franța, căuta și în România un dizident cu notorietate, cu autoritate cărturărească recunoscută și cu trecere în lumea liberă. În Rusia sovietică devenise foarte vocal neobositul om de știință Andrei Saharov, mai apoi Soljenițân, în Polonia se remarcase Lech Walesa și sindicatul Solidaritatea pe care îl crease din capul locului ca pe o organizație contestatară, în Jugoslavia Milovan Djilas, în Ungaria, protestatarii se manifestau fățiș și destul de vocal în exil, numai România rămăsese fără un dizident cu notorietate, un purtător de drapel în spatele căruia să se încoloneze numeroșii nemulțumiți de care era plină țara.
A fost România o țară conformistă și lipsită de reacții curajoase și riscante la adresa regimului totalitar? Nici vorbă, Doina Cornea, Paul Goma, Mihai Botez și încă mulți alții au dat dovadă de o cutezanță incredibilă prin reacțiile lor publice privind felul discreționar cum perechea prezidențială hotăra destinul României, numai că ele nu s-au articulat într-o mișcare de masă și n-au generat o acțiune cu audiență și cu prelungiri în straturile sociale, care să le confere susținere și să producă îngrijorare la vârf. Adevărat este că și securitatea românească a fost mult mai odioasă și mai de temut decât suratele ei din celelalte țări comuniste. Consuma, e drept, o halcă generoasă din anemicul buget național, dar râvna cu care descoperea dușmani ai poporului peste tot trebuia compensată.
Situația devenise iritantă și stânjenitoare. Mai ales diaspora românească era deseori ridiculizată pentru inerția și lipsa de reacție a celor din țară la toate nesăbuințele perechii prezidențiale. Toată atenția era îndreptată spre Noica – singurul care putea să-și asume rolul unui Saharov valah – și filosoful a înțeles din capul locului intențiile celor din exil. Fiecare nouă descindere în Occident a filosofului era așteptată cu alte nădejdi reînnoite și întâmpinată cu alte îndemnuri și provocări. Nu știu când voi ajunge și cât voi sta prin preajma voastră, îi scria Sandei Stolojan la 8 iunie 1982, înainte de ultimul salt în necunoscutul gândului propriu. A veni la Paris, comentează translatoarea de la Palatul Quai d’Orsay, ar însemna să se expună celor ce ar vrea să-l convingă să-și asume rolul pe care l-a respins până acum: să coboare în arenă, să facă un gest istoric tip Saharov. (…) Dinu Noica consideră că are alte obligații față de cultura română și față de el însuși (Nori peste balcoane, Editura Humanitas, București, 1996, p. 134).
Se-nțelege că fiecare nouă descindere în Paris și fiecare nouă întâlnire cu prietenii săi înstrăinați însemna alte discuții și alte încercări de a-l convinge c-a venit vremea unui gest eroic. De fapt, lucrurile fusese clarificate încă din 1972, când Noica i-a primit pe toți – chemați și nechemați – în salonul verișoarei sale, căsătorită la Paris și, înainte de a i se adresa întrebări, a cerut un răgaz de jumătate de oră să se explice. Momentul, altfel bine regizat, n-a mai fost o întâlnire prietenească, ci un fel de ședință solemnă. Ce le-a spus celor prezenți în acest cuvânt prefațatoriu? Transcriem din jurnalul Monicăi Lovinescu: Intrarea lui Noica (în sală, ad.n.), ar fi putut destinde atmosfera. Dimpotrivă, a solemnizat-o. O scurtă îmbrățișare mai curând schițată, și apoi direct la catedră. Eram cu toții oameni maturi, dar ne-am purtat imediat ca la școală. Ne-a invitat să ne așezăm. Am făcut-o. Ne-a rugat să ascultăm jumătate de oră, să ne spună ce are de spus, apoi fiecare vom dispune de 5 minute pentru a ne exprima rezervele pe care e bine să le notăm pe carnet ca să fim siguri că rămânem la obiect. Ne-am scos carnetele și pregătit stilourile. Un rest de luciditate m-a făcut să descopăr nu fără uluire că situația îmi convenea, de la Universitate nu mai cunoscusem acest tip de emoție. Noica mă întinerea deci considerabil, lăsându-mi senzația că în fața lui nu poți fi decât student, ucenic sau discipol. Mă și pregăteam, blând, să devin așa ceva. Noica ne-a mulțumit pentru gestul de acum 10 ani (este vorba de tentativa celor din exil de a cumpăra libertatea lui Noica și scoaterea lui din țară. Acțiunea urma să fie intermediată de cel care era supranumit Șacalul și care mai făcuse astfel de intervenții pe lângă guvernele altor țări comuniste, evident, în schimbul unor mari sume de bani. Suma pretinsă pentru cumpărarea lui Noica era enormă, dar a fost strânsă până la urmă, prin contribuția substanțială a lui Ion Rațiu, Mircea Eliade, a Ieruncilor și a altor binevoitori din cadrul exilului românesc. Despre această tentativă, eșuată în cele din urmă, vorbește și Ion Rațiu în jurnalul său, publicat postum de fiul său la Editura Corint în 2016). Noica aflase de această tentativă, dar, cum a urmat o lungă perioadă de detenție, n-a avut nici o ocazie să mulțumească celor implicați). Dar – a adăugat el – dintr-o corectitudine liminară trebuia să ne ajute a-l coborî de pe statuia pe care i-o ridicasem. În acest sens a și scris articolele pro-marxiste din Glasul patriei, ca să nu ne facem din el un idol.
Nu credea în altă rezistență, mai precizează Monica Lovinescu, decât prin cultură. De fapt, dăinuire și nu rezistență. Dăinuire prin cultură. (La apa Vavilonului, vol. 2, p. 186). Faptul că regimul îl lăsa să-și scrie și să-și publice lucrările i se părea suficient. Învățase din detenție că trebuie să se declare mulțumit cu cât i de oferea. Rațiunea era simplă și până la un punct corectă. Regimurile trec, se primenesc, dar cultura rămâne, traversează veacurile și se fixează-n veșnicie. Dar cultura vizată de Noica era total diferită de surogatul proletcultist impus de noul regim comunist.

Așa era Noica și așa a rămas în conștiința celor care l-au cunoscut și i-au stat prin apropiere. Extrăgea dintr-un lucru sau dintr-un fapt de viață doar partea pozitivă și făcea abstracție totală de ceea ce conținea o nuanță respingătoare de oroare, de negativ. Chiar noul regim era privit dintr-o perspectivă generoasă și, în timp ce mulți din generația lui încercau o rezistență în munți, el căuta punțile prin care s-ar putea conecta la imperativele lui. În răspunsul său la scrisoarea lui Cioran, publicată în N.R.F. – scrisoare confiscată de securitate la percheziție și folosită în rechizitoriu, scrisoare rămasă necunoscută până la revoluția din decembrie, își exprima deschis dorința de a colabora cu noul regim. Tu știi, îi răspundea scepticului, că suntem câțiva ce se refuză în principiu ideii de colaborare, dar chiar și noi am ajuns la gândul că se poate perfect colabora cu marxismul, și anume în chip marxist, de pe poziții contradictorii. Am și sugerat acest fel de colaborare, dar n-a fost încă acceptat (Istorie și utopie, Humanitas, 1992, p. 156).
Cum să-l accepte? Marxismul nu era o doctrină filosofică asemeni celorlalte viziuni cunoscute în istorie, ci o dogmă infailibilă și definitivă, în care nu trebuia schimbată nici măcar o literă, decât cu riscul de a fi considerat deviaționist. În timpul detenției, i s-a oferit posibilitatea să citească 17 volume din seria completă a operelor lui Marx și Engels. Ce ai face dacă ai fi liber? – l-a întrebat colonelul anchetator în timpul când se pregătea eliberarea tuturor deținuților politici. Mi-a trecut o clipă prin minte să spun: Aș citi al 18-lea volum din Marx și Engels, dar m-am temut să nu mă considere provocator. Oricum, deschiderea sa generoasă față de partea pozitivă a lucrurilor n-a fost așa de puternică încât să accepte propunerea de a deveni colaborator și agent al securității, iar dacă a scris Rugați-vă pentru fratele Alexandru a făcut-o tot din perspectiva convingerii pozitive, că identitatea poporului rus, cu mujicii, cu evlavia lui pravoslavnică și cu supușenia lui față de tătucul din fruntea statului merită și un cuvânt de apreciere. Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără a risca să participi la schingiuirea victimei, se întreabă Monica Lovinescu în aceeași pagină în care consemnează întâlnirea cu Noica.
Există, firește o explicație. Fratele Alexandru evocat de Noica nu este kaghebistul feroce, tiranul sau torționarul în fața căruia tremură întreaga ființă, ci un fel de Zosima cu înțelegere pentru om și pentru o viață în duhovnicie și pietate. Că în același cadru de viață coexistă călăul și sfântul este o bizarerie pe care numai un slav cu sângele-n clocot și cu reacții imprevizibile poate s-o manifeste și s-o înțeleagă.
Cioran nu i-a tradus în franceză și nu i-a publicat răspunsul, cum îl rugase Noica, de teamă să nu-i producă necazuri din partea autorităților. Abia târziu, după ce trecuse vifornița, a dat peste scrisoare și-a inserat în jurnalul său intermitent aceste rânduri: am găsit în chip miraculos scrisoarea din 57 către C, o scrisoare de care aproape că și uitasem. Îmi amintesc că o trimisesem lui C. atunci ca s-o publice în N.R.F. ca răspuns la a sa – sperând că o va traduce el, cu extraordinara sa franceză – dar mi-a scris că n-o publică spre a nu-mi face rău. Încheia scrisoarea spunând je te dis une chose: tu es quelqu`un. Îmi amintesc că mi-a făcut plăcere; dar în 1972, când l-am revăzut, am uitat să-l întreb dacă mai are scrisoarea. O recitesc acum, îmi amintesc de tot ce investisem sufletește în ea, de tot ce s-a întâmplat din cauza ei, de tot ce a urmat – și-mi spun: du-te dracului de viață că frumoasă mai ești! Este tot un mod de a extrage grăuntele de frumos dintr-o situație hidoasă și, la limită, tragică.

Dan MOVILEANU

SINGUR ÎNTR-UN ORAȘ

Am urcat pe o stradă pietruită în spirală
ca o cărare de munte.
Toate casele erau de piatră fără uși, fără ferestre,
pustii și oarbe, aveau garduri de piatră
cu porți de piatră.
Nimeni înaintea mea, nimeni în spatele meu.
Cerul era pustiu și părea de piatră.
Câteva umbre de vulturi se roteau deasupra mea,
păreau și ele de piatră.
Nimeni înaintea mea, nimeni în spatele meu.
Am strigat disperat, ca și cum ai lovi două pietre :
„Elie, elie, lama…!”
Mi-a răspuns ecoul ca un râs universal de piatră.
Oamenii de piatră au ieșit din stâlpii de piatră, mă
arătau cu degetele ca pe o sperietoare,
râsul lor era un scrâșnet de piatră.
Nimeni în urma mea. Nimeni înaintea mea.
Disperat am strigat din nou:
„Elie, elie, lama sabachtami!”

LECȚIA DESPRE BÂLBÂIALĂ

Am depus mărturie, cât am fost consemnat la d.o. ,
s-a dovedit apoi că n-aveam nici o legătură cu lucrurile acelea deocheate,
cu bâlbâielile universale,
aveau nevoie de dovezi palpabile
„voi explica” le-am spus „pe înțelesul tuturor, în fața unui juriu,
rolul meu în acest angrenaj de cârpe gripate,
într-un mic tratat de seismologie diurnă”,
cuvintele mele sunt rememorări ale zilei de 15 februarie,
în urechi îmi intrau toate șoaptele insinuante,
ca niște sulițe urcau scărița,
loveau nicovala și zgomotul lor se impregna semiologic pe creier,
de-acolo porneau în tăcere pe câmp
până la refuz, ca o apă prin care pluteau șobolani de câmp,
cămile și dromaderi,
prin clepsidră curgeau ca boabe de nisip,
lent, mă deplasam de la o stare la alta, căutam în gând sau
visam tărâmul făgăduinței
„te voi duce acolo, și-ți vei lumina fața, îți voi arăta calea, și-ți vei lumina fața”,
„aceasta nu este dezordinea mea”, îți spuneam printre gratii,
mă deplasam pe o șină de cale ferată,
nu-mi controlam mersul, nici sentimentele
ținta era precis calculată la capătul acestui drum care nu se întrezărea nici în vis,
trebuia să ajung acolo din scorbura mea,
m-au îmbrăcat în haine noi, eram un altul,
intrasem în rândul lumii,
aveam funcția de instalator sanitar abulic, teluric,
tresăream prin somn,
gura mea cu un căluș de verbe murmura un „ergo sum”
doi brancardieri mă ajutau să mă deplasez prin subsoluri, printre jaloane,
„îți vom scoate toți fluturii din păr”, îmi șopteau la răspântii
așteptam să se schimbe semaforul, a apărut ea din neant,
mi-a cercetat fața hirsută, mi-a cercetat ochii orbi,
mi-a cercetat pieptul coșcovit de metafore metalice,
mi-a ciocănit fruntea cu un instrument de măsurat disperarea,
mi-a zâmbit printre lacrimi,
toate teoriile mele au devenit contradictorii, s-au lovit de semnul de circulație,
pe care scria cu vopsea fosforescentă „cogito, cogito!”
cineva în halat alb mi-a dat o pană de cocostârc
„scrie în acest caiet de o sută de ori despre mesajul primit de la zei,
până vei învăța lecția despre bâlbâială!”
(d.o – domiciliu obligatoriu)

FÂNTÂNA
Prietenului D. MIRODONE

A venit într-o dimineață,
când norii se retrăgeau spre somn,
cu fața arsă de sete, cu mâini de pe care se prelingea o pulbere fină de nisip și var,
cu ochii din care țâșneau flăcări.
Respira greu ca un cal de curse : „să mergem, mi-a zis, să căutăm un loc bun, un loc adevărat, să săpăm o fântână! Cei ce execută această lucrare vor avea în veci porția personală de apă!” Câteva voci ne-au încurajat din complezență, alte voci din convingere mistică.
Cineva s-a simțit îndreptățit să ne dirijeze: „acolo să nu săpați, ne-a spus, acolo a plouat un secol și e prea multă apă sălcie,
acolo s-a înecat cândva un înger gri și nu veți găsi decât oase îngerești,
acolo a dormit noapte de noapte bețivul satului și locul miroase a viță de vie,
acolo pauperul poet Ehcilub și-a scris epitaful,
acolo doarme profund un monstru antic,
acolo s-a înălțat la cer o mireasă de rouă,
pe-acolo n-au trecut niciodată profeții, nici magii, nici măcar un fachir
acolo lutul miroase a îndoială și a petrol,
acolo țin sfat nocturn arlechinii și paiațele,
acolo e prea multă rugină,
acolo nu trăiesc nici oameni, nici animale, nici copaci, nici flori,
acolo e osuarul satului, n-ar fi indicat să tulburați liniștea morților
și oricum lucrarea aceasta e inutilă,
sunt prea multe fântâni pe pământ și în cer care miros puternic a praf de pușcă de culoare roșie.”

PLANTEZ ÎNCĂ BUSTURI DE LUT

L-am văzut pe cel care de multe ori
m-a aruncat în apă cum era înalt
cât ușa nu eram sigur că era el
sau fantoma lui căzută în adorație

mi-am amintit de un pasaj o pericopă
dintr-o frumoasă carte cu aripi
în loc de copertă
o teorie cu fața pe revers
în care se vorbea despre sacrificiul de sine
iubirea celui de departe
nimeni nu asculta

mi-a spus că a făcut pe placul
celor care-l aplaudau de pe scaunele
cele mai înalte cu un singur picior
deși credea că face binele
el era amator de sibile trimotoare
cu șapte sâni și patru capete hexagonale
că într-un pelerinaj de șapte ani
în grota yoghinilor a găsit
un pact cu fluturii cap-de-mort
eu nu-l semnasem
din postura mea de vânător
cu geantă verde vipușcă neagră
și papile gustative anacronice
nu-mi va divulga secretul fabricării
psihozelor la ovipare
că nu vrea să-și brăzdeze fața
cu lama plugului de seară
când ies camioane și trireme
cu fete la plimbarea obișnuită
prin aerul acela teuton
cu busuioc pe umeri

mai bine să vorbim de spaimele
sofiștilor pe pleoape
să le reașezăm nevrozele pe scânduri
până la cele mai adânci straturi
ale pietrei de răzuit hematii

vom exersa trasul cu arcul
având ținte umbrele unor metale
grele de la ultimul
ospăț al alchimiștilor

de pe un zid înalt cât casa
bunicul Charles ne trimitea
bilete cu încurajări sportive
a înțeles că voi pleca
să plantez busturi de lut
dovada coborârii noastre de pe schele
din treaptă-n treaptă
până la marginea pădurii scufundate

nu voi mai cânta la harpă
pentru minotaurul din vârful stejarului
cu prozeliți iconoclaști

vântul mă lovea în frunte
cu miraculoase obiecte
de pe scările templului
să dorm pe-un pod
peste prăpăstii.