Propoziții pretențioase – Abageri
Mă aventurez înc-un rând. Să aflu și tainele celor șapte….
Am trecut direct la al doilea cuvânt pentru titlu, o versiune cu ,,ștaif” pentru abagiii de toate zilele trecute, azi meserie trecută la cele veșnice pentru om, la cele tehnice pentru mașini. Eram gata de abandon, speriat că n-am dat gata niciun sfert din cele ale tablei și din alte isprăvi, dar mult mai mult din cauza paginilor, numărate cu abacele unei posibile tipăriri la 400.
În 7 Noiembrie au rămas puține. Două case. Pe ultima stradă, nicăieri altundeva decât la Husein și pe paralela Micșunelelor: Dudului.
Husein – personaj la fel de celebru ca oricare muzicant râmnicean. Cine nu-l știa, nu era acceptat în tagmă. Dintr-un singur motiv: n-a trecut pe la restaurantul Poienița, nu știe să cânte. El abilita apoi talentul, după o cântărire în doi timpi și trei melodii: Inimă de păcură, Doamne dă-mi puțin noroc și Europa lui Santana. Pentru novici erau partituri abisale, o notă dacă lipsea din spectrul auditiv, primeau un deget arătător ivit odată cu musculatura antebrațului, învelită în granit, tresăriri de abdomen și trei vorbe: ,,Flăcău, mai învață!” La astfel de jurizare din public abdicau destui, dacă nu a doua zi, a treia plecau cu coada între picioare, fiindcă urma ,,Băieți, lăsați-vă!”, declamat la peste decibelii stațiilor de amplificare ale formației în toată adunarea crâșmei, fără nicio jenă. Ori parlamenta cu șeful Poieniței, cum obișnuia deseori la un șpriț sau pur și simplu, în calitate de soț al Manuelei, ospătăriță și șefă de sală pe tură: ,,Unde-ai găsit țiganii ăștia?” Pentru Huru era suficientă îndoiala lui Husenu (versiune nominală), chema pe atamanul trupei și ,,pensiona” intrusul neagreat, abolind nemulțumirile ,,consumatorilor”. Iar cine nu primea botezul, într-adevăr, nu era de rangul celor ce încununaseră scena de restaurant cu succes: cel puțin Sticlă, cel puțin Dorin Oprișănescu, Sile Cioara sau Matei. În sectorul voce solo cel puțin o sosie al lui Costică Răpeanu sau Marcel Macovei. Fiindcă a atinge statura ,,grandioasă” a lui Geambașu constituia nu numai abatere de la normă, dar și un curaj ce-ți putea la propriu frânge gâtul, o blasfemie acceptată doar de nevoie și doar celor mai sus amintiți. Probe de lucru și verificări zilnice. Numai la el acasă n-a mai reușit o manipulare în favoarea lui. Husein era deja în voiaj de înstărire, călător pe șoselele altor țări europene. Noi lăsați pe mâinile Manuelei. Vreo douăzeci și ceva de foi de tablă la o prelungire și modificare de acoperiș în fața casei, vreo două jgheaburi și câteva burlane. De nerefuzat. Și-aș fi putut să zic pas din cauza soaței lui Husein. Se întâmplase un episod de pe urma căruia am rămas profund dezamăgit. Și azi îmi amintesc cu durere când într-o seară aparent obișnuită mi-am găsit ciopârțit bannerul, cartea de vizită a trupei de pe atunci, postată la început de 1995 la Poienița, brutal sfâșiat cu cuțitul, bănuiesc, de nimeni alta decât Manuela, deconspirată de atitudinea verbală ,,Ce-ați pus toate panaramele?”, abjectă, abnormă, neașteptată. Nu era vreo operă de artă, la acel moment industria imprimatelor nu exista în afara celor câteva xeroxuri locale, depășite, abia schițând copii lizibile, dar muncisem la stelele roșii, imitative de steag american și la ,,OK”-ul stindard încadrat ca-n cotidianul Word ,,printre” liniile îngroșate albastre, lucru manual adus la stadiu de gunoi de ,,abatesa” abației-restaurant. Ea dicta, ea încuviința ce și cum. Și-am fost nevoiți din cauza unui astfel de comportament tiranic, aberant să abdicăm. Într-o zi însorită de vară….
