Spații culturale nr. 75 (1)

Petrache PLOPEANU

Ziua Fericirii?

Motto:
„Fericirea e atît de rară, fiindcă poate fi atinsă numai după bătrînețe, la vîrsta senilității, pe care puținor muritori le e dat s-o trăiască.”
(Cioran, Silogismele amărăciunii)

Astăzi, sâmbătă, 20 martie, este sărbătorită Ziua internațională a fericirii.
Prima reacție atunci când am luat cunoștință că astăzi se sărbătorește Ziua fericirii, a fost să trec totul în planul unirii contrariilor, nefericire-răsplată, pământesc-divin, potrivit unei ziceri formulate ad-hoc în mintea mea: cei nefericiți vor stăpâni cerurile. Probabil un act reflex pornind de la o anumită percepere a realităților românești și nu numai.
Ideea și inițiativa de a se dedica o astfel de zi (internațională) fericirii, a venit din partea lui Jayme Illien, consilier în cadrul ONU și membru al organizației „Economiști pentru pace și securitate”, un ONG afiliat ONU. Pagina oficială a evenimentului, happinessday.org, ne înștiințează cu acest prilej despre tema Zilei internaționale a fericirii pentru 2021, „Happiness for All, Forever” (Fericire pentru toți, pentru totdeauna) și publică lista ierarhică a fericirii după statele lumii. Cea mai fericită țară ar fi Finlanda, urmată de Danemarca și Elveția. România s-ar regăsi pe locul 47. Din 150 de țări ale lumii. Hm, mi-am zis în prima clipă, nu e chiar rău! În prima treime a statelor lumii.
Exigențele redactării acestui articol m-au obligat, odată fixată aria temei, să mă lămuresc cum vede problema fericirii Emil Cioran, iar ceea ce crede el despre aceasta se poate vedea din conținutul motto-ului din fruntea paginii. Precum se poate observa, Cioran leagă problema fericirii de aceea a bătrâneții sau a senilității. Am realizat că, înainte de a continua articolul pe linia fericirii, trebuie să merg la statisticile referitoare la structura pe vârste a populației lumii sau cel puțin ale acelora care fac parte din Uniunea Europeană. Teoretic cea mai fericită parte a lumii!
Ce informații îmi oferă statisticile de pe site-ul ec.europa.eu, în legătură cu structura și îmbătrânirea populației Europei?
1. În 2019, peste o cincime (20,3 %) din populația din UE-27 avea vârsta de 65 de ani sau mai mult.
2. Ponderea persoanelor în vârstă de 80 de ani sau peste raportată la populația UE-27 este estimată să crească de două ori și jumătate în perioada 2019-2100, de la 5,8 % la 14,6 %.
Ce vrea să spună asta? Reproduc: „Valorile constant scăzute ale natalității și o speranță de viață mai mare contribuie la modificarea structurii piramidei demografice în UE-27; probabil cea mai importantă schimbare va fi tranziția accentuată către o structură de populație mult mai îmbătrânită, o evoluție care a devenit deja evidentă în mai multe state membre ale UE-27.
Prin urmare, procentul de populație în vârstă de muncă la nivelul UE-27 este în scădere, în timp ce numărul relativ al pensionarilor este în creștere. Ponderea persoanelor în vârstă din totalul populației va crește semnificativ în deceniile următoare. Acest lucru va conduce, la rândul său, la creșterea sarcinii suportate de persoanele în vârstă de muncă în ceea ce privește acoperirea cheltuielilor sociale necesare pentru populația îmbătrânită pentru o serie de servicii asociate acesteia.”
Acum să revin la „silogismul” lui Cioran:
„… [fericirea] poate fi atinsă numai după bătrînețe, la vîrsta senilității…”
„… puținor muritori le e dat s-o trăiască [vârsta senilității]…”
„Fericirea e atît de rară…”
Așadar Cioran consideră că doar la vârsta senilității, fericirea poate fi atinsă. Senilitatea este definită astfel de dicționare: SENILITÁTE (< fr.) s. f. Stare patologică caracteristică vârstei înaintate, constând din modificări involutive fizice și psihice ale organismului mai accentuate decât cele datorate proceselor normale de îmbătrânire. Se manifestă prin inerție intelectuală, putând ajunge până la un infantilism pronunțat, dificultăți și chiar incapacitate de memorare a evenimentelor recente, stări anxioase și de confuzie; uneori include și manifestări isterice și poate evolua spre demență senilă. Sursa: DEX (1993-2009). Conchid că fericirea ar fi consecința degradării mentale, a „dării în mintea copiilor”, inerție intelectuală, infantilism, lipsa memoriei. Iar în acest moment cerurile se deschid și înțeleg și eu în sfârșit! Dacă ne uităm pe graficul îmbătrânirii populației europene între 2009 – 2019, vom constata că Finlanda, cea mai fericită țară a lumii (deci și a continentului european), are procentul de îmbătrânire cel mai ridicat din Europa (5,1 puncte procentuale). România se găsește, în ceea ce privește îmbătrânirea populației în UE pe locul 22 (2,4 puncte procentuale), adică avem încă o parte destul de mare de populație cu vârsta până în 65 de ani. Care sunt primele comentarii pe care le pot face pe marginea acestor date, coroborate cu premisele și concluzia lui Cioran despre fericire? Nu uitați că suntem în logica silogismului cioranian! Fericirea este starea care urmează invers proporțional starea mentală și fizică a ființei umane. Uitarea faptelor care au stârnit regrete, a tuturor dorințelor neîndeplinite, atenuarea frustrărilor prin reducerea capacității de judecare, moderarea spiritului critic și renașterea modului copilăresc de a vedea realitatea, ar crea starea de fericire, deci fericirea însăși. Cu cât ființa umană intră mai mult pe calea senilității cu atât este mai fericită. Noi românii, uitându-mă la datele statistice despre gradul de îmbătrânire a populației, suntem nefericiți pentru că încă nu am ajuns în preajma acelui procent de senilizare care să ne facă fericiți. Înainte de 1989 eram profund nefericiți, iar acest fapt este afirmat pretutindeni de mass-media, de majoritatea oamenilor de cultură, de politicieni, dar eram nefericiți pentru că eram o populație tânără creată prin renumita politică născătoare a „decrețeilor”. După îndepărtarea regimului comunist, „de tristă amintire”, am mai îmbătrânit și am prins un pic de fericire, acum suntem și mai bătrâni și mai fericiți, dar conform standardelor europene tot tineri și nefericiți. În mod sigur, pentru că nici întinerirea nici îmbătrânirea populației nu se poate face peste noapte (sau se poate?), peste o generație (aproximativ 30 de ani) vom fi mult mai fericiți, poate chiar foarte fericiți sau la modul absolut fericiți. Pentru totdeauna fericiți! Am convingerea că toți cei care au condus România începând cu 1989 până astăzi și-au făcut și își fac datoria în legătură cu fericirea poporului. Merg prin satele românești și văd bătrânii singuratici trecând ca nălucile pe ulițele înnoroite sau stând rebegiți pe lângă casele gata să cadă pe ei, văd bătrânii – încă ne-senilizați – plimbându-se agale (ca într-un muzeu) prin piețele orașelor uitându-se cu jind la galantarele ce expun sumedenie de mărfuri și delicatese, observ oamenii străzii cocârjați de boli și lipsuri. Toți sunt aproape fericiți! Politicienii de ieri și de azi au fost și sunt preocupați de fericirea poporului. De aceea nu vor să întineze sentimentul pur al fericirii acestuia cu preocupările meschine legate de mărirea pensiilor, de rezolvarea grijilor materiale, a asistenței sanitare de calitate, așteptând ca justiția timpului să le aducă rând pe rând cetățenilor și într-un număr din ce în ce mai mare, fericirea. Alte comentarii vin din dorința mea sinceră de a găsi soluțiile pentru ca fericirea să vină integral și cât mai repede peste poporul român. Nu uitați: suntem în logica silogismului cioranian! De unde diferența dintre poziția 47 a României în ierarhia statelor fericite și poziția 22 în ierarhia statelor cu populație îmbătrânită din Europa? Cum am putea face ca poziția 47 să se regăsească și în ierarhia mondială a populației de peste 65 de ani? Nu am fost suficient de studios pentru a identifica lista țărilor cu procentul populației îmbătrânite, dar cred că pot extrapola o idee: celelalte continente cu excepția celui Nord-american, a Australiei și Noii Zeelande au populații tinere și nefericite. Cele câteva națiuni menționate ca excepții pot duce poziția României până la locul 47 al populațiilor îmbătrânite de pe glob (dar nu bag mâna în foc), așa de dragul simetriei, astfel încât am putea să ștergem diferența menționată mai sus. Și dacă eventual se dovedește că nu am dreptate, că deh, om sunt! și tot omul este supus greșelii, atunci pot trimite prea stimaților noștri conducători o serie de propuneri care ar putea face repede, repede, un popor de oameni fericiți, din români. Bunăoară o propunere care are mare trecere la clasa noastră politică, oricare i-ar fi culoarea politică, este aceea de a face nimic (sic!), de a continua cu politica demagogic-populistă, de a promite în campaniile electorale marea cu sarea și de a uita imediat cum se intră în fireasca exercitare a puterii, cele promise. Astfel va perpetua emigrarea tuturor celor care doresc și pot să muncească, aceia care de obicei sunt și „în putere”, tineri și adulți viguroși, în țară rămânând doar cei bătrâni din care o parte importantă se vor seniliza prin aceeași politică a autorităților, în ceea ce privește grija față de categoria românilor cu vârsta peste 65 de ani și mai ales peste 70 de ani și peste 80 de ani. Există un film regizat de Cormac Mccarthy, Nu există țară pentru bătrâni, al cărui titlu ar trebui citit de politicienii noștri în oglindă: Există țară doar pentru bătrâni, produs de toți cei care din 1989 încoace sub pretextul fericirii poporului folosesc pentru turnarea „scenelor” din acest thriller bugete excedentare, dar nu pentru actorii sărmani, ci pentru producători, regizori, scenariști. Ei rămân cu banii, iar românii cu fericirea. Problema e că fiind încă tineri, nu putem aspira la un loc fruntaș în ierarhia popoarelor fericite. Și cum spun românii: rămânem și cu banii luați și… nefericiți. Într-adevăr, există o Zi a Fericirii. Una din cele 365/6 ale unui an. Dar celelalte sunt Multele Zile ale Nefericirii Noastre.
IN MEMORIAM

Calistrat COSTIN

Dintre toți poeții pe care i-am cunoscut, doar Calistrat Costin a reușit să-și păstreze, până târziu, acel aer de boemă nepotrivit cu noile realități din patrie; când visător și detașat, când pătimaș la modul romantic, sfidător până la disperare și cu amarnică sete de vorbă în răspăr, Calistrat Costin a fost, adesea, un „bârfitor la colț de univers”, adică un înstrăinat cu metehne filosofice, disecând firul de păr în patru și negăsind niciun leac pentru suflet, în afară de ancestrala terapie prin cârcoteală, căreia îi refuza totuși valoarea cathartică, așa cum și focului – principiu vital primar – i se refuză sublimul rol de a iniția pe cineva în marea taină a trecerii spre regatul înțelept al zeilor.
Aveai tot timpul impresia că, prin scris, nu vrea să dezvăluie, ci să ascundă ceea ce simte cu adevărat, ceea ce este cu adevărat. Căci sub pojghița de zeflemea și răspăr stătea sensibilitatea rănită a omului superior, obligat să se descurce prin hățișul birocratic, să domolească orgolii și pretenții fără acoperire, să facă, în scârbă, dar conștiincios, activități de „management” cultural. În anii în care a fost președintele filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, Calistrat Costin n-a aplicat jumătățile de măsură: a promovat valorile, a scos din anonimat poeți și prozatori autentici și, mai ales, a citit tot ce-au scris membrii filialei (întotdeauna, cu creionul în mână, cu sublinieri și notații pertinente), așa că știa (și nu din auzite!) cât valorează fiecare. Nu-l puteai păcăli, cultura solidă și experiența îl făceau respectat, iar modul elegant în care ținea veleitarii în banca lor dovedea niște rezerve de răbdare pe care puțini președinți le mai au.
Când senzual și dramatic, gândind lumea și divinitatea din perspectiva deșertăciunii deșertăciunilor, a inutilității noimelor morale și a covârșitoarei lipse de logică și de sens existențial, când dezabuzat de „timpul deocheat și nestatornic” și sătul de „cimitirul acesta bălțat, leagănul nostru, pământul”, Costin părea a suferi de melancolia fără margini a poeților din stirpea lui Emil Botta. Maestru în jocuri de cuvinte bazate pe echivoc, poate prea teatral uneori, surâdea cu tristețe, cu resemnare, într-o lume nebună, în care, de fapt, nu se întâmplă nimic și pe care a părăsit-o știind că o lasă mai săracă și mai vulnerabilă: „Pe pământul acesta/ al oamenilor/ (al cui?!)/ nu se întâmplă nimic,/ dar nimic esențial/ (nașterile, viețile, morțile/ nu se pun la socoteală,/ poate cu vreo lume de/ dincolo/ să fie cine știe ce/ sfârâială” („Amăgiri”). Cine-i fericit pe pământul acesta? Probabil, cel care închide ochii și caută înlăuntrul ființei sale, cel care înțelege că nu-i o tragedie că mori, ci că te-ai născut, cel care, cu luciditate, se uită dincolo de prezent: „Din tot sublimul care-a fost/ a mai rămas un rest de amintire,/ lumina s-a născut din întuneric,/ se-așterne noaptea lent/ între neființele noastre,/ se va vedea mâine-poimâine/ ce va fi rămas din visele de mai ieri,/ alte resturi de amintiri…” („Amăgiri”).
(Valeria Manta Tăicuțu)

În semn de protest

A explodat în plin concert o vioară,
or fi trebuit pesemne o serie de
cântece
făcute țăndări la carnavalul lumii
agonizând sub vremi.
Va veni, de bună seamă, un timp când
zdrențele acestea
s-or aduna la masa verde și când
din morți va învia vioara,
asemenea violoniștii, și ei,
s-or trezi din pulbere
să-i zică iarăși pe strunele vii
de alea din bătrâni…
Deocamdată se-așteaptă un vifor,
vifor alb de muguri
dătători în floare născătoare,
viscol de aprilie
când violina va sângera
lumină.
Surcelele toate-au fost puse pe foc
(se făcuse frig în istorie),
râvnitul concert celest
n-a mai avut loc
(evident, în semn de protest
și neștearsă memorie…).

Împăcare firească

Pare c-am atins dorita împăcare cu neantul
(ființa, neființa…),
am dat la pace cu țărâna, cu stelele,
cu pustiul care se-ntinde, se tot întinde
spre marginile fără de margini ale lumii
văzutelor și nevăzutelor
(„lumea”, cea de toate zilele noastre,
nu se știe a cui e…),
mă socot oarecum încântat
(fericit ar fi prea mult spus)
că am conciliat definitiv cu mine însumi!
Desigur, mai am de reglat unele conturi
ba cu viața care-a fost, ba cu aia care e
ori cu cea care va să vină,
dar îndeosebi am o seamă de neînțelegeri
și neînțelesuri cu dumneaei moartea
despre care am aflat unele lucruri
neliniștitoare,
însă nu într-atât de înspăimântătoare
încât să-mi tulbure starea inefabilă de
echilibru,
împăcarea firească, deplină, disperată
cu mine însumi…

În derizoriu

În astă seară ne vom vinde
la prețuri derizorii
(la „mare preț” n-am fost
niciodată…
sau… doar de câteva ori),
da, ne vom vinde spre a gusta
epuizarea sfântă
a pătimirii noastre,
vom râde, vom hohoti,
ne vom îmbăta
nu atât de alcool, cât de
o mână de iluzii,
să fie vânzarea vânzare ca lumea…
Și în mocirlă bine năclăiți
ne vom scoate rănile la vedere
(că ne-am ascuns destul!)
ni le vom încinge în bandaje albe
să iasă cât mai la iveală
sângele, vinovatul,
să se știe
c-am fost și noi cândva ființe,
ființe vii în carne și oase,
măștile ni le vom preface-n scrum
sătui de adevăratul nostru chip,
vom arde și vom visa
pe altare ideale,
da,
în astă seară ne vom vinde
la prețuri derizorii!
Despre semenii noștri, frații,
numai de bine
ca distracția să fie deplină.

Contra timpului

Mai am de străbătut veșnicia –
o nimica toată, un fleac –
trebuie să rezist oricât ar fi
drumeagul de strâmt,
ocolit, gâtuit,
fără loc de refugiu,
printre bălți, prăpăstii,
stârvuri, mai mare greața,
de-ntors n-am unde întoarce – „sens unic” –
s-o iau înapoi n-are nici un rost,
sinucidere curată/ (necurată…),
plus că-n urmă n-am lăsat pe nimeni,
unii mi-au pândit
(după ce mi-au dirijat-o atenți…)
plecarea spre nicăieri,
m-au împins, m-au îmboldit
(„du-te, să vezi și tu cum e când nu e!”)
da, da, da,
mai am de străbătut veșnicia,
a-nceput să-mi surâdă
cursa aceasta contra timpului
(contra-timp, contra timpurilor?!)
deși… deși totul seamănă prea mult a trădare
(cineva se ocupă și de asta,
simt eu –
a trăda este foarte omenește…).

Ca și cum

Ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut în istorie
(știți care „istorie”) – istoria atât de bogată
în „petreceri” și „petrecanii”,
în mintea mea mai aveam de trăit un alt soi de
mileniu,
era ca și cum nimicul din noi se-ntrupase-n
ceva, alt „ceva”
decât tot ce fusese până atunci memorabil…
Bântuia o teamă de vorbe, de șoapte, de doruri,
de dragoste, de singurătate, de toate cele ce duc
nicăieri ori alt „undeva”!
Pesemne unii dintre pământenii sapienți
vor fi rumegat prea multe grăunțe în deșert
despre viață și moarte, despre noi, despre EL,
și-acum nimeni nu mai recunoaște, nici stă să asculte…
Profeții, eroii, stăpânii, robii, isprăviții,
neisprăviții, moralii, nărăviții, ce mai, creaturile
neantului, oamenii, la grămadă, par, unii, a fi
buruieni, nu neapărat otrăvitoare,
de ținut la păstrare în muzeul lui „mai târziu”
ori de pus pe morminte, la nunți, la botezuri în chip de flori
să miroasă a veșnicie,
iar ceilalți, turma, mulțimea mare, anonimii
vin ca să întrupeze vasul de lut
cu apa ce-l umple, mereu primenită proaspăt
pe-o masă ori alta, pe-un dric ori altul,
ca și cum nimic nu s-ar întâmpla!

Florentin POPESCU

Amintiri cu poetul Radu Cârneci (IV)

Municipiul Râmnicu Sărat a ocupat un loc aparte în biografia acestui minunat prieten al meu. E orașul în care a frecventat, ca elev, Liceul „Regele Ferdinand” (azi „Al. Vlahuță”), unde a avut șansa întâlnirii unor profesori de ținută elevată: Ion Săndulescu și Elena Grigoriu la limba română și Dumitru Crăciun, latinist și elenist de mare clasă (a tradus din Cicero, Vergiliu, Properțiu, Ovidius ș.a.). Director era Stelian Cucu, poet și eseist (are, pare-mi-se, două cărți despre Ion Creangă), care peste mulți ani îmi va deveni vecin în Blocul Scriitorilor din strada Apolodor (în cartea despre acest bloc i-am consacrat un medalion), intelectual de mare finețe, cărturar în înțelesul clasic al cuvântului.
Despre toți acești dascăli din anii de liceu, Radu Cârneci mi-a vorbit cu plăcere și cu nostalgie ori de câte ori a avut ocazia. Dar mai pe larg și pe-ndelete a făcut-o prin 1995-1996, când un tren ne lăsa (pe mine, pe Radu Cârneci și pe prietenul lui, Constantin Potângă, fost ambasador și publicist) pe peronul gării Buzău, de unde am fost preluați de către Alexandru Oproescu, directorul Bibliotecii județene Buzău, și cu un alt tren am plecat la Râmnicu Sărat, unde am fost invitați la o întâlnire cu cititorii.
Radu Cârneci urma să vorbească despre Léopold Sédar Senghor, marele poet african (sărbătorit în acel an și de către UNESCO) și din care prietenul meu tocmai tradusese volumul Totem; la rându-mi, urma să-mi prezint O istorie anecdotică a literaturii române, apărută cu un an în urmă.
Prezentările ca prezentările, n-au avut nimic în plus decât se obișnuiește în astfel de împrejurări: cuvântul gazdelor, cuvântul autorilor, cuvântul publicului, autografe.
În treacăt fie spus, regretatul Alexandru Oproescu, după cum încă își mai amintește multă lume, avea marele dar de a ști să captiveze și emoționeze publicul. Așa a fost să fie și atunci.
Așadar, manifestarea ca manifestarea, dar ceea ce a urmat – o reuniune restrânsă într-una din încăperile bibliotecii orășenești din Râmnicu Sărat – mi s-a părut a fi, de departe, cea mai interesantă parte a popasului nostru acolo.
Eram un grup format din Radu Cârneci, Constantin Potângă, subsemnatul și Alexandru Oproescu, la care s-a adăugat și poetul, regretatul poet Florin Muscalu, mai veche cunoștință, scriitor cu care în urmă cu vreo cinci ani avusesem o polemică în paginile revistei „Săptămâna”, pe are mai apoi am dat-o amândoi uitării.

Într-o vervă de zile mari (pe care am pus-o deopotrivă pe seama emoțiilor trezite de reîntâlnirea cu orașul adolescenței lui, dar și a vinului de buturugă adus acolo de gazde), Radu Cârneci ne-a vorbit despre călătoria lui în Senegal, despre prietenia cu poetul, marele poet al acelei țări, Senghor, iar mai apoi despre marile vise și proiecte pe care și le făcea cu Editura „Orion” și Fundația „Izvoare” (pe care le-a înființat imediat după 1990, secondat fiind de către Constantin Potângă și de către Lazăr Băciucu, nimeni altul decât inimosul gazetar care a lăsat urme frumoase pe meleagurile buzoiene, între care organizarea Taberei de sculptură de la Măgura).

Președintele fundației și director onorific era d-na Zoe Dumitrescu-Bușulenga, celebra profesoară universitară, eseistă și istoric literar de un prestigiu unanim recunoscut.

A sosit momentul să mai spun că Radu Cârneci avea un fel de charismă, reușind în chipul cel mai firesc, fără vreun fel de diplomație, să se apropie de oameni (chiar și de cei pe care îi vedea pentru prima oară) sentimental și nu numai, fiindcă scriitorul din el era, în alt plan, un ins cu o tolbă întreagă de informații, amintiri, scene de viață la care a fost martor direct etc., etc.
Momentul despre care am scris până acum a fost imortalizat într-o fotografie și astfel rămâne și ea ca un mic reper al biografiei lui Radu Cârneci.

Altfel aveau să se petreacă lucrurile la cea de-a doua noastră vizită la Râmnicu Sărat, cea din 1997 când, la împlinirea a șaptezeci de ani de viață ai lui Radu Cârneci, poetului i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu Sărat” de către primarul localității, Constantin Ghinioiu, în cadrul „Zilelor Orașului”, organizate cu prilejul sărbătoririi a cinci sute de ani de atestare documentară a urbei. Potrivit documentelor, Râmnicu Sărat era, prin secolul al XV-lea, reședință de județ și, după 1968, de la reîmpărțirea administrativ teritorială și până la amintita sărbătorire (ca de altfel și până azi), râmnicenii au rămas cu nostalgia acelui statut de secol XV și, evident, cu dorința ca într-un viitor să redevină iarăși reședință de județ.
De aceea prilejul amintit mai sus a fost cel mai nimerit ca autoritățile municipiului să tipărească unele pliante și să bată o medalie. Pe toate acestea (și chiar pe cănile din sticlă pentru vinul servit oaspeților) se putea vedea un căluț fugind pe o pajiște verde – emblema județului Râmnicu Sărat de odinioară.
M-am bucurat să fiu atunci invitatul poetului Radu Cârneci în orașul adolescenței lui și chiar să rostesc câteva cuvinte în public, la momentul în care a primit onorantul titlu de care am amintit.
La fel aveam să mă bucur și mai apoi când, nu după multă vreme, Valeria Manta-Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu aveau să fondeze revista, de prestigiu astăzi, „Spații culturale”, pe coperta căreia, la fiecare număr, cititorul poate vedea silueta căluțului cu coamele în vânt, amintind de județul Râmnicu Sărat de altădată, ca un simbol al neuitării și totodată al prețuirii trecutului și continuității civilizației și culturii pe aceste străvechi meleaguri.

Distribuie: