Spații culturale nr. 75 (2)
Marius NECULAE
Închisoarea de la Râmnicu Sărat (1862-1963). Zece întrebări și răspunsuri
Starea evidentă de degradare în care se află clădirile fostului Penitenciar Râmnicu Sărat, dar și publicarea recentă a unui raport de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.M.E.R.), au constituit un semnal pentru startul discuțiilor și luărilor de poziție cu privire la subiectul închisorii, în sânul comunității râmnicene și nu numai.
Dacă aruncăm o privire asupra istoriografiei închisorii, observăm imediat abundența referirilor cu privire la perioada comunistă. Într-adevăr, în perioada 1948-1963, mai cu seamă după 1952, aici au fost încarcerați politicieni și foști ofițeri din perioada regală, dar și persoane incomode și „indezirabili” pentru conducerea comunistă. Nume ca Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Horia Măcelariu, Constantin Pantazi, Victor Pogoneanu, chiar și cel al medicului Gheorghe Plăcințeanu (1) sunt arhicunoscute, iar Alexandru Vișinescu, comandant și celebru torționar al închisorii, a devenit „vedetă” la mult timp după căderea comunismului. Mai mult, în aceeași perioadă, datorită regimului draconic de izolare, ce a constituit un experiment în sine, penitenciarul și-a căpătat renumele de „închisoarea tăcerii”. Despre perioada de dinainte de 1945 se întâlnesc puține referiri cu privire la închisoare. Doar câteva aspecte despre vizita lui Carol I, din 1901 și încarcerarea și asasinarea unor deținuți politici legionari (1938-1939). Despre perioada de dinainte de 1900, nimic.
Observând, cu tristețe, lipsa de animație, chiar dezinteresul manifestat de o mare parte a comunității locale față de acest edificiu, permanentizarea unor erori care au devenit, prin repetiție, stereotipuri, lipsa generală de informații asupra întregii perioade de funcționare a închisorii și plecând de la premisa că istoria unei instituții trebuie privită în ansamblu, ne propunem să răspundem la zece întrebări despre fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, răspunsuri prin care se schițează caracteristicile generale, subliniază unele momente importante și aduc detalii inedite.
Întrebare 1: Care sunt cele mai importante surse documentare inedite cu privire la istoricul fostei închisori din Râmnicu Sărat?
Răspuns 1: O cercetare în domeniul istoriei moderne și contemporane implică, de regulă, folosirea unor surse variate, plecând de la documente primare, inedite, existente în fonduri de arhivă și colecții, surse edite (documente publicate, presă, surse vizuale, memorialistică, surse arheologice), instrumente de lucru, lucrări de specialitate, până la resurse web.
În cazul penitenciarului de la Râmnicu Sărat, datorită faptului că lucrările de specialitate lipsesc, pentru o bună bucată a existenței sale, iar unele lucrări conțin erori, sursele primare, documentele de arhivă au o importanță deosebită. În privința documentelor de arhivă, constatăm că fondul cel mai important, „Penitenciarul Râmnicu Sărat”, de la Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale (S.J.A.N.), ce acoperă perioada 1918-1963, începe după cinci decenii de funcționare a instituției și are numeroase lacune privitor la perioada 1938-1940. În completarea acestuia poate veni fondul „Inspectoratul General al Jandarmeriei” de la Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C), care deține documente cu privire la funcționarea „penitenciarului special”, de la sfârșitul deceniului 4 al secolului XX.
În privința stadiului de cercetare al acestor fonduri, am întâlnit o problemă majoră: zeci de dosare din cele 144 din fondul penitenciarului de la S.J.A.N. Buzău nu au fost cercetate de nimeni până în martie 2021. Mai mult, există documente inedite, nesemnalate și necercetate, precum singurul plan în detaliu al închisorii (1940), dat în cercetare, care a fost studiat doar de către jurnalistul Dorin Ivan, în mai 2010, la cinci ani de la publicarea cărții domniei sale despre penitenciar în timpul perioadei comuniste (2).
Î. 2: De când există o închisoare la Râmnicu Sărat?
R. 2: Închisoarea de la Râmnicu Sărat este atestată documentar abia în octombrie 1901, cum spun unele surse. Atunci, cu prilejul unor manevre regale, regele Carol I a vizitat, printre altele și penitenciarul (care exista deja, în clădirile cunoscute și azi) și a grațiat trei deținuți. Privitor la vechimea închisorii, ca instituție, ne este cunoscut faptul că, în Muntenia, după 1831, existau șase temnițe principale și 14 închisori de județe (3), arestul județului Râmnicu Sărat fiind un stabiliment din cea de-a doua categorie. Cum, în martie 1862, în contextul unificării orașului Focșani, reședința județului a revenit la Râmnicu Sărat și știind faptul că arestul trebuia să fi fost pe lângă reședința prefecturii (țineau, împreună, de Ministerul de Interne, arestul fiind în subordinea prefecturii), putem lega începuturile arestului din orașul Râmnicu Sărat de dobândirea calității de reședință de județ a acestui oraș.
Î. 3: Care ar fi etapizarea istoriei penitenciarului?
R. 3: Etapele istoriei penitenciarului râmnicean sunt strâns legate de evoluția sistemului penitenciar românesc, atât ca legislație cât și ca reformare.
Reformarea sistemului penitenciar românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (regulamentul din 1862, legea de la 1874 și regulamentele aferente) a fost opera lui Ferdinand Dodun de Perrières (4). Adept al regimului de detenție aburnian (5) (regim mixt, în care condamnații stăteau ziua la comun și noaptea în celule individuale), Dodun de Perrières a încercat să implementeze acest sistem și în închisorile românești. Odată cu această reformă, întreținerea aresturilor județene, ce era suportată până atunci de fiecare județ în parte, trece în seama Statului, conducerea și administrația închisorilor fiind încredințată Ministerului de Interne. Acum, începe construirea unei serii de clădiri de penitenciare, care să corespundă noilor reglementări, printre care și a închisorii de la Râmnicu Sărat. Legislația din timpul lui Dodun de Perrières a fost schimbată abia în 1929, prin introducerea unui sistem progresiv de executare a pedepselor și prin trecerea penitenciarelor sub administrația Ministerului de Justiție (1930-1942, februarie-mai 1945), Antonescu și comuniștii preferând să lase penitenciarele sub administrația internelor.
Astfel, privitor la istoricul penitenciarului râmnicean, putem schița următoarele etape:
– perioada arestului preventiv județean, cu funcționarea acestuia într-o clădire închiriată (1862-1899);
– perioada arestului preventiv județean, cu funcționarea acestuia în clădirea proprie (1900-1929);
– perioada închisorii corecționale (1930-1947);
– perioada penitenciarului special (politic, 1938-1940), care a funcționat consecutiv cu închisoarea corecțională, sub conducerea directă a Inspectoratului General al Jandarmeriei, deși, legal, închisorile cădeau în resortul Ministerului de Justiție;
– perioada închisorii politice comuniste, când penitenciarul și-a căpătat numele de „închisoarea tăcerii” (1948-1963).
Î. 4: Care sunt sursele de informații cu privire la penitenciar în perioada 1862-1899?
R. 4: Pentru perioada 1862-1899 nu sunt prea multe surse de informații cu privire la penitenciar, fiind și o perioadă care nu a fost cercetată până acum. Astfel, avem câteva situații anuale privind mișcarea deținuților și date generale în expunerile anuale realizate de prefecți (6), un obiect rar – o matrice sigilară („ștampilă”) a arestului, datată în perioada 1862-1866 și anumite referiri, în Gazeta săteanului și Monitorul Oficial.
Î. 5: Unde funcționa închisoarea în această perioadă?
R. 5: Pentru intervalul 1862-1899, știm că arestul preventiv și corecțional al județului Râmnicu Sărat a funcționat într-un local închiriat, ce aparținea bisericii „Asănăchioaia” (7), cunoscută și sub numele de „Robeasca”, pentru care județul plătea o chirie de 500 de lei anual, cheltuielile ajungând, faptic, la peste 1.000 de lei anual, conform unui raport din anul 1896: „De la 1 Aprilie 1891, județul a început a plăti epitropiei bisericei lei 500 ca chirie anual și cu condițiunea încă ca reparațiile sau îmbunătățirile să privească tot pe casa județului; nu numai atât, dar epitropia acum mai solicită un spor de chirie peste cei 500 lei așa că județul se vede silit a plăti ca întreținere și chirie peste una mie lei anual pentru un local cu totul impropriu destinațiunei” (8).
Deși se primeau adesea ordine de la Ministerul de Interne pentru identificarea unui alt spațiu pentru arest, localul închiriat de la biserica Asănăchioaia urmând „a se deșerta și lăsa la disposițiunea servitorilor bisericii (9)”, s-a constatat că nu se poate găsi, în oraș, un local care să corespundă, soluția fiind construirea unei noi clădiri.
Î. 6: Când au fost ridicate actualele clădiri ale închisorii?
R. 6: Inițiative în acest sens au existat încă din 1882, însă, zece ani mai târziu, în 1892, aflăm că exista un proiect pentru noua clădire, care „zăcea” de doi ani, împreună cu alte proiecte, la Consiliul Județean în bibliotecă, nefiind avizat de către Consiliul Tehnic Superior (10), toți prefecții semnalând în situațiile anuale starea deplorabilă a clădirilor închiriate și situația mizeră a deținuților.
După tergiversări și negocieri cu autoritățile (Ministerul de Interne, Consiliul Tehnic), cu arhitectul Al. Săvulescu (11) și antreprenorii G. Magnabosco și G. Tofoli, abia în perioada 1898-1900, cu ajutorul unui împrumut contractat de Consiliul Județean (12), a fost ridicată o nouă clădire, ce corespundea reglementărilor, mutarea arestaților în aceasta fiind făcută în primăvara anului 1900 (13).
Î. 7: Câți deținuți erau închiși în acest penitenciar?
R. 7: În anii 1938 și 1942 clădirea penitenciarului putea adăposti 176, respectiv 227 de deținuți, pentru ca în februarie 1944 penitenciarul să aibă o populație de 189 deținuți, dispunând de 182 de paturi individuale de fier (14). Numărul de paturi a fost constant la 180-200 pentru toată perioada de după 1900, din rapoartele de inspecție și din studierea planurilor închisorii rezultând că erau aici 35 de celule (3,50 m lungime, 2 m lățime și 3 m înălțime), care puteau fi individuale, dar și cu câte patru paturi și 3-4 saloane comune, în fiecare putând intra un maximum de 21 de paturi.
Cu privire la numărul de deținuți aflat la un moment dat, pentru perioada 1880-1899, arestul din localul închiriat adăpostea între 10 și 40 de deținuți, din toate categoriile: condamnați, arestați preventiv, aflați în trecere, femei, bărbați, majori și minori, număr care se menține și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, când închisoarea funcționa în noua clădire, populația încarcerată anual fiind de 300-600 de bărbați și 30-70 de femei.
În această perioadă este înregistrat și numărul maxim de deținuți consemnați ca prezenți la un moment dat, în luna martie a anului 1907 fiind arestați preventiv și depuși la penitenciar un număr de 655 bărbați și două femei, participanți la răscoala țărănească (15), mulți dintre aceștia fiind reținuți până în luna septembrie (16).
După primul Război Mondial, pentru perioada 1920-1922, numărul maxim de deținuți a fost de 51, consemnat pe 17 decembrie 1921 (47 de bărbați – 21 arestați preventiv și acuzați, opt condamnați și 18 în trecere, precum și patru femei, condamnate), până la sfârșitul anului 1930 fiind consemnată prezența unui număr de deținuți cuprins între nouă și 55, număr înregistrat pe 12 aprilie 1929, când erau încarcerați 52 de bărbați (11 arestați preventiv și acuzați, 37 condamnați și patru în trecere) și trei femei (condamnate).
În perioada funcționării penitenciarului special (1938-1940), fiind încarcerați doar deținuți politici (legionari și deținute comuniste), numărul acestora nu era mai mare de 35, însă, după anul 1940 situația se schimbă, ajungându-se ca într-un penitenciar cu cca. 180 de paturi să fie încarcerați și 3-400 de deținuți (aprilie – mai 1944).
După un episod confuz, petrecut pe 27 august 1944, când toți cei 183 de deținuți (17) „au plecat”, numărul celor încarcerați până la finalul anului 1947 variază între 50 și 120, cu mențiunea că în ultimii ani de dinaintea proclamării Republicii Populare Române se poate observa o răsturnare în privința proporției categoriilor de încarcerați, prin creșterea numărului de arestați preventiv, această categorie ajungând și de trei ori mai mare față de cea a deținuților condamnați.
Î. 8: Ce fel de deținuți erau închiși aici?
R. 8: Cu excepția a două intervale (1938-1940 și 1948-1963), închisoarea de la Râmnicu Sărat a adăpostit cu precădere deținuți de drept comun, majoritatea acuzați de furt și de alte infracțiuni mărunte (contravenție, sustragere de la sechestru, insultă, denunț calomnios), dar și criminali, răpitori, adulterini, acuzați și condamnați pentru tâlhărie, lovituri, pruncucidere, distrugere sau incendiere.
Categoria bărbaților cu vârsta cuprinsă între 21 și 30 de ani avea ponderea cea mai mare până la instaurarea comunismului, aceștia reprezentând cca. 35-40% din populația carcerală, urmată ce cea a bărbaților cu vârsta cuprinsă între 31 și 40 de ani, majoritatea acestora provenind din fostul județ Râmnicu Sărat și fiind de naționalitate română, muncitori sau agricultori, cu până la patru clase primare sau analfabeți. Formularele de raportare privind mișcarea deținuților din diferite perioade ne arată și prezența femeilor, în pondere de până la 10%, în funcție de interval, dar și a unor minori sub 14 ani (chiar de 11-12 ani) și a unor vârstnici, de peste 80 de ani.
Atât în perioada secolului al XIX-lea, cât și în prima jumătate a secolului al XX-lea întâlnim, cu o pondere destul de mică și deținuți evrei, sârbi, maghiari, germani, turci sau rromi, ultimii figurând în fișele de încarcerare cu denumirea populară a etniei sau ca „emancipați”.
Î. 9: Care sunt cele mai importante figuri încarcerate aici?
R. 9.: Importanți ar putea fi toți cei încarcerați, mai ales cei care au ajuns în închisoare pe nedrept, sau au primit pedepse disproporționate în raport cu ce au făcut. În timpul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1938-1940), au început să apară aici personaje cunoscute pe plan național, clădirea închisorii adăpostind acum un „penitenciar special”, cu organizare militară, pentru deținuții politici, cei de drept comun fiind mutați într-o clădire închiriată (probabil, în actualul cartier Anghel Saligny, unde penitenciarul avea terenuri agricole). Dintre deținuții politici care au fost închiși aici în această perioadă, putem nominaliza pe liderul mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, care a trecut pe aici pentru o scurtă perioadă, înainte de a fi asasinat în timpul transferului către Jilava, la 29/30 noiembrie 1938, alături de alți legionari cunoscuți (Nicadorii, Decemvirii). În 1939 se aflau în acest penitenciar alți lideri legionari, 13 dintre aceștia fiind executați chiar în curtea închisorii, în noaptea de 21/22 septembrie 1939, ca represiune la asasinarea premierului Armand Călinescu (ing. Gheorghe Clime, Alecu Cantacuzino, Paul Craja, Alexandru Tell, Nicolae Totu și alții). La 5 martie 1940 au fost transferate aici 32 de deținute comuniste (18), printre care și Ana Pauker, care a ajuns datorită poziției în Partidul Comunist, prima femeie vicepremier și ministru de externe din lume. Dacă pentru Pauker, experiența de la Râmnicu Sărat a fost un „timp greu […] unde slăbisem mult” (19), la puțin peste un deceniu, Corneliu Coposu va uita să vorbească, datorită regimului de izolare și va ajunge, de la o constituție de halterofil, piele și os, iar lideri marcanți și ofițeri din perioada precomunistă, ca Ion Mihalache, Jenică Arnăutu, generalul Constantin Pantazi și-au găsit aici sfârșitul, în condiții groaznice, fiind înmormântați noaptea, în secret, în gropi comune, la marginea cimitirului Eternitatea (20).
Chiar și liderul comunist, picat în dizgrația lui Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, fost tovarăș de-al Anei Pauker, a fost adus la Râmnicu Sărat după 1954, în arhiva C.N.S.A.S. existând o sumedenie de memorii ale acestuia, adresate conducerii R.P.R., în care se plângea de condițiile de detenție de aici (21).
Î. 10: Ce s-a întâmplat cu clădirile după desființarea închisorii și ce se preconizează?
R. 10: Majoritatea surselor pomenesc că, după anul 1963, fosta închisoare a fost transformată în depozit de legume-fructe, pentru ca, în anul 2007, să intre în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (actualul I.I.C.C.M.E.R.), urmând ca să fie transformată într-un muzeu. În muzeu au avut intenția să transforme închisoarea și legionarii, în 1940 (22) și comuniștii, la începutul anilor ’50 (23), însă cel mai potrivit ni se pare proiectul propus de către I.I.C.C.M.E.R., de transformare a fostei închisori într-un muzeu în care vor fi expuse ororile perioadei comuniste, dar în care vor exista referiri și la perioada de dinainte de instaurarea comunismului.
Revenind la soarta clădirilor de după desființarea închisorii, majoritatea surselor sar peste un episod petrecut între anii 1963-1968, când aici au funcționat arhivele raionale Râmnicu Sărat. Acest lucru ne este cunoscut din faptul că fosta închisoare apare pe o serie de schițe de sistematizare ale orașului, din 1964, aflate la Primăria Râmnicu Sărat (24), evidențiată ca „Arhivele Statului”. Faptul că aici au funcționat arhivele raionale, înainte de preluarea acestora de serviciul din Buzău (1968), ne era cunoscut din relatările istoricului Valeriu Nicolescu, care a lucrat acolo: „Personal, le-am văzut [este vorba de unele dosare de arhivă, n.a.] în câteva din celulele de la etaj ale penitenciarului de la Râmnicu Sărat, în fosta închisoare de tristă amintire fiind depozitele fostei filiale Râmnicu Sărat a Arhivelor Statului” (25).
Ar mai fi multe de spus despre acest penitenciar care, fiind considerat banal, vreme de peste un secol nu a trezit interesul celor care au scris despre urbea de pe râul Râmnic. Putem face remarca că istoria acestei instituții trebuie privită ca un întreg, atât ca perioadă de funcționare, ca impact asupra istoriei locale și naționale și, mai ales, ca parte a sistemului penitenciar românesc. Avem speranța că, într-un viitor, nu foarte îndepărtat, să existe un nivel de digitalizare și augmentare (și mai ales interesul) care să permită recreerea istoriei acestui stabiliment, în ansamblu și în context, fiind făcută și analiza parcursului istoriografic cu privire la subiect, în așa fel încât lacunele să fie reduse, erorile evidențiate și îndreptate și ororile împărtășite.
(1) Fiind într-o relație cu Lica Gheorghiu (fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care era căsătorită), atrage oprobiul lui Dej, este arestat și i se orchestrează un simulacru de proces. Moare la Râmnicu Sărat, decesul său fiind înregistrat pe 1 mai 1961.
(2) Dorin Ivan, Experimentul Râmnicu Sărat, Buzău, Editura Irineu Mihălcescu, 2005.
(3) Gr. I. Dianu, Istoria închisorilor din România, Tipografia Curții Regale „F. Göbl. Fiii”, București, 1900, pp. 48-49.
(4) Francez de origine, a fost adus, în 1855, de către Grigore al V-lea Ghica, la recomandarea lui Anastasie Panu, ca inspector general al închisorilor din Moldova. A fost menținut în funcția de inspector general al închisorilor românești de Al. I. Cuza și Carol I, până la 1876.
(5) Gr. I. Dianu, Raport general asupra închisorilor centrale și aresturilor preventive prezentat d-lui ministru de interne la 29 ianuarie 1897, București, Imprimeria Statului, 1897, pp. V-VII: Pe parcursul secolului al XIX-lea, în România au funcționat și au fost dezbateri pe baza următoarelor sisteme: traiul în comun al deținuților, ziua și noaptea (socotit cel mai rău), sistemul aburnian, sistemul philadelphian (celular) și sistemul irlandez (progresiv).
(6) Pentru perioada 1880-1899 au fost identificate un număr de 12 expuneri anuale ale situației județului Râmnicu Sărat realizate de prefecți, din anii 1880, 1882, 1885, 1887, 1889, 1892-1893, 1895-1899, în colecțiile A.N.I.C., ale Bibliotecii Academiei Române și Bibliotecii Centrale Universitare București.
(7) I. G. Lupescu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu-Sărat pe anul 1887, Râmnicu Sărat, Tipografia P.Th. Pecetescu, 1887, p. 11; Al. P. Tătăranu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu Sărat pe anul 1896, Râmnicu Sărat, Tipografia „Gazetei Săteanului”, 1897, p. 20.
(8) Al. P. Tătăranu, op. cit, p. 20.
(9) I. G. Lupescu, Expunerea situațiunei județiului Râmnicu-Sărat pe anul 1885, Râmnicu Sărat, Tipografia P.Th. Pecetescu, 1885, p. 10.
(10) C. T. Dimitrescu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu-Sărat pe anul 1892, Râmnicu Sărat, Tipografia „Gazetei Săteanului”, 1892, p. 8.
(11) Alexandru Săvulescu (1847-1904), arhitect român, președinte al Societății Arhitecților Români (1895-1902), cunoscut pentru proiectarea Palatul Poștelor și Telegrafului din București (în prezent sediul Muzeului Național de Istorie a României) și Palatului Comunal din Buzău.
(12) Al. P. Tătăranu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu Sărat pe anul 1902, București, Tipografia „Gazetei Săteanului”, 1902, p. 9, în raportul pe anul 1902, la secțiunea „Datoriile județului”, dar și în anii următori, apare „Un împrumut de 180.000 lei, contractat în 1899, pentru construcția penitenciarului și alte lucrări de îmbunătăținere, plătibil în 40 de rate semestriale, de câte lei 7675 b. 70 fiecare. Până acum s-a plătit 7 rate, ultima rată de plată fiind la 30 decembrie 1918”.
(13) I. M. Alexandrescu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu Sărat pe anul 1900, București, Tipografia „Gazetei Săteanului”, 1900, p. 20.
(14) S.J.A.N. Buzău, fond „Penitenciarul Râmnicu Sărat”, dos. 6/1943, f. 37.
(15) Unii autori contemporani din județ au scris despre încarcerarea aici a peste 1200 de țărani răsculați, în 1907, numărul fiind în realitate cel expus de noi (la care se putea adăuga un maximum de 30-40 deținuți existenți), după Constantin Iliescu, Expunerea situațiunei județului Râmnicu Sărat pe anul 1907, Ploiești, Stabilimentul de Arte grafice „Progresul”, 1908, p. 52.
(16) Vor fi eliberați în urma decretului de amnistie a participanților la răscoală, publicat pe 10 august 1907.
(17) 162 de condamnați (154 de bărbați și opt femei) și 21 de „preveniți” (19 bărbați și două femei).
(18) A.N.I.C., fond „Inspectoratul General al Jandarmeriei (1893-1949)”, inv. 1474, 60/1940, f. 7.
(19) Ibidem, fond „Documente elaborate de deținuții comuniști și socialiști în închisori și lagăre”, vol. II, 1, dos. 72, f. 1. Transcript al unei scrisori a Anei Pauker către copii săi, datată 1936, Râmnicu Sărat. Din studierea transcriptului rezultă că A. Pauker vorbește la trecut despre experiența de la Râmnicu Sărat, concluzia noastră fiind că scrisoarea a fost redactată după plecarea de acolo, spre sfârșitul anului 1940 sau în 1941. Documentul a fost cerut la studiu, până în 2021, doar de o singură persoană, în septembrie 2012.
(20) Andrei Muraru (coord.), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008, pp. 447-450.
(21) http://www.cnsas.ro/documente/P%20000148/P%200000148_173_W_R_OCR_Anon%20NEW.pdf, accesat în data de 25.02.2021 (dos. P 000148, vol.173), passim.
(22) Motivația era că aici au fost încarcerați liderii mișcării uciși în timpul transferului către Jilava, și cei 13 din grupul ing. Gh. Clime, executați chiar în curtea închisorii. Oricum, nu au mai avut timp pentru transformarea în muzeu, datorită neinspiratei decizii a liderilor mișcării legionare de a se revolta împotriva lui Antonescu (21-23 ianuarie 1941).
(23) Motivul renunțării poate fi faptul că închisoarea Doftana li s-a părut o variantă mai bună, sau în urma declinului politic al Anei Pauker, care fusese închisă aici.
(24) Arhiva Primăriei Râmnicu Sărat, F.N.I.: Sfatul Popular al Regiunii Ploiești, Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Protejarea Construcțiilor, Rîmnicu Sărat – Schița de sistematizare: plan de bază și dotări social-culturale, 1964.
(25) Valeriu Nicolescu, Buzău – Râmnicu Sărat: oameni de ieri, oameni de azi, vol. II, Partea 1, București, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 65.
Monica MUREȘAN
XVI.
Mai întâi a fost ideea ce a prins viață
așa cum la început a fost Cuvântul cel
veșnic al Celui Veșnic
iar cuvântul care era s-a întrupat
devenind trup de carne
și noi, oamenii – carne pentru cuvinte
și trup pentru văzduh.
Cresc odată cu ideea ce-mi dă viață –
sunt un cuvânt
cuvântul prin care sunt
mă binecuvântă și eu îl rostesc.
Cuvântul care mă rostește cuvântă apoi
găsindu-și singur cărarea.
Iar Cel ce este în mine răsună
în tăcerile-mi uimite
și acestea adunate în seva cosmică
se cuvântă între ele până se fac auzite
înțelese.
După ce s-au trezit la viața graiului
nu mai pot fi șterse
rămân în univers veșnic
ele sunt veșnicie
tot astfel sunt eu
ființa de OM
născută din cuvintele
ce s-au adunat pentru a mă naște:
cuvintele pe care le gândesc
încă nu știu să vorbească
dar inima lor bate
cum firul de lumină
străbate subțire tăriile cerului.
