Propoziții pretențioase – Azurau
Rar am luat calea bejaniei înainte vreme să se termine lucrarea. Și de nu aduceam vorba despre asemenea porniri descuiate din carapacea răbdării, uitam că am purces supărat la uzul autopingelei de la Podgoria. Și mai sper să vă spun și din evul trecut câte una dintre cele cu iz azotic….
La nea Radu din 7 Noiembrie umbrar, o soacră acră (și ciorba asemenea) și o fiică prețioasă. Așa-s fetele la vremea dării în pârg. Dar misiunea noastră numai de fițele ei nu se puteau încurcau, în ciuda faptului că la așa atitudine față de ai ei aș fi pus-o la respect cu cel puțin o pereche de palme. Mă avivai însă la muncă, așezai tabla cu nesaț, deranjând cu mai mare foc ,,prințesa” ce la orele prânzului ațipea mofturoasă. Ațâțai astfel și mai tare pleiada de ocări la adresa părintelui. O gâlcevitoare (de-i mai zice târgul calangiță) cu ten ca azteca sud-americană.
De-am fi fost noi mai albi și mai puțin grăitori, ațicei limbii să-i fi fost dat să ne închidă gurile nesățioase, pline de revoltă și nemulțumire. Și cine ne aținea să nu dăm expresie lor? Ca mine în culmea nervului și nevoii din debut de a ajunge la ora oportună unde promisesem. Scosul, făcutul și dresul în meserie, în promisiune și în executare. De altfel de prea puține ori se potrivea tocmeala din târg cu cea de acasă. Promitentul era doar tata, iar noi doar îndeplinirea necondiționată a târguielii. Uneori pentru chestiuni de anvergură în detrimentul celor de minimă importanță, alteori pentru nimicuri când ne așteptau zile multe de corvoadă, cu câștiguri semnificative. ,,Să mai aștepte!… Dă-i…!” În felul acesta, în loc să pun de sineală, să-mi azurez din fașă ziua, îmi ațâțam cele mai tensionate zone nevralgice și nu mă lăsam până nu ieșea cu sânge… verbal. Deh, nerv din arborele patern.
Că-mi mai fug mințile și pe alte miriști…. Meseria de extraterestru, gândesc, fu grea. Să faci tu găina fără dentiție și alte lighioane, pare să fi fost substanța unor concursuri științifice. Și-atunci ce să ceri bietei ființe umane, creație din creația creatorului? Și nouă?
Din sfera normalității să te împotrivești unei lucrări de numai cinci metri de jgheab și un cot aruncător, pe aceeași stradă a Zambilelor, în buricul ei, pe aceeași parte stângă (de aici și opțiunile politice muncitorești). Sintagma ,,Să-i facem lui nen-tu…”, ne-suferirea lui, pricinuită de acel soi de infatuare și minimalizare din teatrul de scenarii ,,cine-am fost eu”, ,,ce fată deșteaptă am”, afișate ostentativ și alte nimicuri omenești. Și nu lucrare facilă. Un garaj nu era pe vremuri o construcție sănătoasă, ticluită după normele înălțimii potrivite și materialelor impecabile (mărturie imortalizată de hărțile digitale vizavi). Să fie acolo ceva de adăpost mașinii, câtorva lucruri aferente, altora de prisos ce nu mai încăpeau prin magazii. Doi stâlpi de fier, trei pereți din cărămidă pe un rând, două grinzi aruncate peste ei și ele, trei scânduri lăbărțate, un rând de carton, în fază incipientă, și dumnezeu cu mai puține intemperii. Un caz aproape fericit, cu ușile la limita atingerilor de jgheab impardonabile, dar nu și a cotului aruncător, cu cârlige atașate prin metoda ,,taie șorțul în dreptul căpriorului cu dalta, fă loc cu coada cârligului ante-găurit printre cuiele de tablă, fixează-l cu unul de 10 în fibrele ațoase sau putrezite ale căpriorului” și negociere a cursului apei. În aceeași parte stângă. În fine, ești gata să înțelegi și nu prea demersul beneficiarului. Streașina stă să cadă exact pe rigolă, iar cotul mai să ciugulească din freza trecătorilor săriți de un metru șaptezeci.
