Spații culturale nr. 59 (9)

Traian Gh. CRISTEA

NEÎNCĂPUT ÎN DEFINIŢII

„Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor.”
Lucian BLAGA

… cu văzul biciuit de
comedia bufă spre
dispreţul paiaţelor – belferi
fabricaţi peste noapte –
iau un pumn de lumină şi
strig în pustiu:

Poetul nu-i ceea ce cred
plescăitorii de palavre
râşnitorii de bizarerii sonore
buboase găunoase inodore…

Poetul nu-i risipitorul
de rostiri confecţionate
pentru stoarcerea ovaţiilor –
splendide baloane de săpun,
nici acrobatul rostirilor gongorice
deghizat în taumaturg dosind
gânduri hulpave de îndestulare
de slavă…

Poetul e răstignitul anonim
pe crucea cuvintelor cel care
scoate gemete înspinate
din răni ascuse;
e nesomnul JERTFEI
busuioc sfinţit în altar
e lumină lină dor încercănat cu jar
sângerând în lumină-cântec amar…

FIINŢA LĂUNTRICĂ

… există în mine în tine în el un al doilea care soarbe doseşte sigilează câte un gând albastre trăiri – strigăt de stele…?!
poate geniala ticluire a noastră s-a făcut pentru siguranţa celui lăuntric;

există un om rostit prin umblet prin faptă
altul în adânc fiinţând lăuntric schimnic
lipsit de mască…

Care să fie mai frumos: mutul ori limbutul?

ORGOLII POLICROME

… orgolii măreţe desculţe bizare
ascunse în zâmbet lăuntric-
obeze varietăţi ale frustraţilor;

orgolii-din infirmităţi de taină
orgolii hulpave de caviar de
urcuşuri facile pe scări de serviciu;

orgolii nutrite de verii taipani*
raţionali lucizi ne-ndurători
urcaţi în măriri tenebroase din aste
vremuri nebune;

orgolii lovindu-ne brusc fără decenţă
fără clemenţă ne-mproaşcă răbdarea lumina respiraţia până la amiaza răbdării…

iată-i renăscuţi pe Satan pe Iago în
costume sobre de orgolii multicolore inodore poznând în apostoli supermoderni experţi în licitaţii

oneroase unde ADEVĂRUL CREDINŢA
CINSTEA n-au niciun doritor;
orgolii de sfertodocţi cu feţe
fardate şi respiraţii nocive…
Graţie lor ajuns-am pauperi cu
sufletul în două luntre…

Slăvite William, chiar şi astăzi să fie Virtutea doar un moft…?!

AMCI – FEŢE ŞI MĂŞTI

… amicii de faţadă suiţi în trufie
amicii de timp sublimat-
de ambiţii de rugi diabolice
umbriţi de orgolii pasagere
ascunse vederii noastre absente;

… amici – enigme mistere bine
hrănite în adânc înverşunaţi
pustiitori de suflete blegi- cât îmi lipsiţi!

…amici cu falsă inocenţă pe buze în zâmbet în priviri protectori iubitori gata să
ne lepede solemn pentru primul
oscior cu măduva plină de ambiţii;

…amici năpădiţi de pecingini lăuntrice
deveniţi genii pestriţe înalte solemne
transfiguraţi de viruşi la modă,

ignorându-ne cu artistică delicateţe când bolta dă semnul final
daţi-mi să gust licoarea trădării
să cred în otrava ciobitului pocal!

Domnule La Bruyère, „Où nous sommes des amis vrais?”*

*Unde ne sunt prietenii adevăraţi?

DINCOLO DE APARENŢE

… scormoniţi măsuraţi scotociţi
dincolo de aparenţe nu veţi găsi decât
urme de neuroni răstigniţi;
de veţi privi în Eul ignorat eludat evitat
lentila vi se va ciobi… partea nevăzută a cerului garnisită-i cu toate deliciile
poarta aceea n-o deschide decât Domnul –
numai EL pătrunde acolo trist sau surâzător mirător de cum am apărut în grădina LUI.

Curiozitatea riscă să-şi piardă vederea stăpânul şi vrerea…

MEFISTO JUBILEAZĂ

… sărută icoane cerşind îndurare
cu gândul aiurea schiţează strâmb
semnul crucii mimează căderea într-o mătanie
să nu i se vadă identitatea
cea de dincolo de aparenţe;
recită psalmi pururi înlăcrimat
să nu i se vadă colţii rânjetul iluziei
să nu se ştie că fuge de tămâie de smirnă de agheasmă biciuit de trudnice pofte;
fuge se-ndreaptă spre fratele geamăn
cu liniştea noastră drept pradă…

Mefisto învingător îi dăruie
MAGNA CUM LAUDE.

DESPĂRŢIREA DE LUCRURI

… slavă somnului albit
ce doineşte înzecit
slavă lunii casa mea
iertătoare pururea
slavă ţie sfânt cuvânt
întrupat dintr-un descânt
slavă ţie stih zglobiu
pentru ce mi-ai dat să fiu…

Slavă pietrei din adânc
ofului din ochiul stâng
ce lumină-n jurământ
peste plâns peste mormânt!!!

FĂRĂ SĂ STRIG, FĂRĂ SĂ-NJUR

… n-am fost pe val în vârf nicicând
nici far de-a pururi luminând
ca prunc al stâncii am tăcut
aşa cum tace piscul mut;

…aşa cum tace veac de veac
lumina-n suflet de sărac
grăit-am eu în piept de-azur
fără să strig fără să-njur .

FLUIERÂND DOUĂ POEME

… auzi soartă, vântul latră
se-aud gemete din piatră
clopot plâns cu glasul mic
viaţa s-a topit în spic…

… nu blestem, de rău nu zic
dau oftatul pe nimic
din bisericile vii
îngeri zboară-n veşnicii…

… în castel voi sta ascuns
fără ură, fără plâns
zăvorât în albe steme
fluierând două poeme…

Radu CÂRNECI

Maria din Magdala, rugându-se

„…rămâi în mine, nu mă părăsi!
sămânţa Ta mă-ndeamnă a-nflori;
sunt ca grădina-n secetă plângând
de nu m-ajuţi mă voi sfârşi curând
speranţă şi închipuire-mi fii
rămâi în mine, nu mă părăsi…

(…iubindu-mă, Tu mă fereşti de moarte
iar timpul n-o să-mi fie-n clipe sparte
ci-n lungi banchete cu trăiri adânci
supusă blând minunilor-porunci;
spre a rămâne literă în carte
iubeşte-mă, spre-a mă feri de moarte…)

…nu mă lăsa de chin şi însetare
cuprinde-mă în sfânta înserare
îngeri tăcuţi ne-ajută iar să fim
îndrăgostiţi peste Ierusalim:
adâncul meu Te va primi-n ardoare
iubeşte-mă în sfântă-mpreunare…“
Vânător în toamnă…

…ce vânător am fost! şi ce minuni
purtam în taşca bravilor nebuni
ce se-avântau în codri, ca la nuntă
ecou de corn în zarea lor căruntă
şi câini lătrând şi fiare! cum s-aduni
din amintiri asemenea minuni!…

(…cerboaică jună! blândă înfruntare
te-am urmărit pe-a cerului cărare
mireasma ta mă îmbăta cu preţ
iar sângele, ca lupul, îndrăzneţ
arc se făcea, săgeată arzătoare
cerboaică mândră peste munţi călare!…)

…voi fi vânat şi eu – căci vreme vine –
ca trântorul din casa de-albine
când, către-nalt, regina mă va cere:
ce zbor sublim e zborul ce te piere
ce arme dulci, pătrunderi, sfinte crime:
voi fi vânat şi eu, cum se cuvine!…

Gheorghe Andrei NEAGU

Ceasornicul de buzunar

Pe domnul procuror Ulmeanu l-am cunoscut cu câțiva ani în urmă în nişte împrejurări ciudate.
Călătoream ca de obicei în vagonul de clasa a II-a a acceleratului ce lega Suceava de Bucureşti, Mă urcasem din gara Roman, într-o înghesuială de nedescris. Gara veche de un secol şi ceva, fusese cadorisită în zilele de astăzi cu o trecere subterană şi atât, ce mirosea a fecale. Un casier rotofei şi pleşuv îşi rotea calviţia în faţa unei deschizături făcute anume să te facă să te apleci în geamul ghişeului. Refuza să dea bilete şi să răspundă. Norocul meu era că-i cunoşteam hachițele şi că-mi luasem bilete cu trei zile înainte de la agenţia de lângă hotelul unde mă cazasem. Dar mă bucurasem degeaba. Ca întotdeauna, vagonul unde aveam bilete era arhiplin, în vreme ce alte vagoane erau libere sau prea puţin populate. Mai mult, m-am trezit cuprins între nişte moldoveni tineri chercheliţi, plecaţi cu hurta la Rovinari. M-am trezit în imposibilitatea de a înainta sau de a mă întoarce, de a părăsi vagonul în care-mi rezervasem locul până la Bucureşti.
În spatele meu aştepta o moldoveancă tânără şi bondoacă, înghiontită de tinerii viitori mineri, care mă înghiontea la rându-i, apostrofându-mă brutal:
– Mişcă, domnule, ce stai ca mormolocul în calea oamenilor. Hăndrălăii atâta aşteptară. Rămâi cu noi. Lasă-1 pe ăla. Ia d-aici şi multe altele se rosteau în jurul ei, în vreme ce orice mişcare-mi fusese zădărnicită cu desăvârşire,
O îmbiau cu rachiu de drojdie, cu râsete şi cu o tinereţe inconştientă, Ea accepta stârnind rumoare în spatele ei şi al meu. Am început să intru în panică. Inima îmi bătea cu putere, iar neliniştea îmi cuprindea trupul. Sacoşa de vinilin, abia o mai puteam ţine în mâinile ridicate deasupra corpului, iar un tremur ciudat mă cuprindea din creştet până-n tălpi. Am început să-i rog să-mi permită să trec. Degeaba. Am început să strig răgușit, rugându-i să-mi facă loc să trec de grupul lor. M-au lăsat. Ajuns în vagonul alăturat, m-am oprit. Era mai puţin aglomerat, Am inspirat aerul adânc, încercând să mă liniștesc. N-am reuşit pe deplin. Oricum, am plecat mai departe. Abia peste trei vagoane am reuşit să respir cu adevărat, aerul ce năvălea prin geamurile deschise. Transpirasem şi mişcarea aerului mă răcorea, liniștind-mă.
Mi-am aprins o ţigară pe care am fumat-o cu setea celui ieşit dintr-un mare impas. După puţin timp, mi-am găsit şi un alt loc într-unul din compartimentele pe jumătate ocupate, bucurându-mă din toată inima. În faţa mea, pe canapeaua acoperită cu vinilin lustruit, moţăia superficial un bărbat îmbrăcat cu un costum ciudat jumătate vânător, jumătate pescar. Purta cizme lungi, pălărie cu pană de fazan, iar peste jiletca de pescar, o scurtă din foaie de cort impermeabilă. M-am mirat de faptul că atât pălăria cât şi scurta nu le scosese de pe el, preferând să se sufoce de zăpuşeală. Sus în plasa bagajelor, se zărea un balot mare, înfăşurat în hârtie cerată de ambalaj. Mi-am scos ceasul de buzunar şi i-am privit cadranul de porţelan.
– Îmi permiteţi? spuse el deodată, întinzând mâna spre ceasul meu. ‘
Luat prin surprindere, l-am lăsat să-mi apuce ceasornicul. Și-l apropie de priviri atât cât permitea lănţugul de care-1 fixasem de cheutoarea costumului, Odată ajuns în mâinile sale, ceasul fu întors cu dexteritate pe spate. Ciudăţenia a fost şi că străinul apăsă pe butonul secret, permițând capacelor duble din spate să se deschidă cu uşurinţă,
-Ciudat, zise el, privind inscripţiile. Am avut şi eu unul la fel.
Pe capacul din exterior, în argintul patinat de scurgerea anilor, era reprezentată o scenă de vânătoare. Un vânător călare suna într-un corn de vânătoare, în vreme ce în planul îndepărtat al orfevrăriei se zăreau gonaci galopând pe urma unui mistreţ hăituit de ogari slăbănogi şi înspăimântați de vigoarea fiarei. Imediat după acest copac exterior, se deschidea celălalt având încrustate cinci medalii obţinute de firma producătoare la diverse concursuri internaţionale. Tot pe acest capac erau gravate şi cuvintele „Pentru bărbăţie şi vitejie – patria recunoscătoare”, după care urma o serie formată din cinci cifre, Cadranul era alb, dintr-un material ce imita marmura, iar cifrele erau cifre romane perlate uşor, aruncând irizări fosforescente pe timp întunecat. Două ace indicatoare indicau ora şi minutul în timp ce se rotea voiniceşte în mijlocul unui alt cadran, aşezat excentric în jurul ansamblului. Marginea ceasului imitând frunze de laur se termina într-o toartă de care se prindea lănţugul format din aceleaşi frunze de laur şi sub al cărui mănunchi se găseşte butonul de întoarcere a întregului mecanism.
-Formidabil, al meu era exact la fel, zise el retrăgându-şi brusc mâna, de parcă l-ar fi atins ceva neplăcut.
– ÎI am de la tata, am zis, eu, de parcă mi s-ar fi făcut teamă să nu fiu acuzat, mai ales că privirile celor din compartiment se opriseră asupra noastră, așteptând cu aviditate un deznodământ pe care-1 doreau, bineînţeles, scandalos.
De parcă n-ar fi auzit spusele mele, străinul mormăi:
– Şi totuşi e acelaşi. E acelaşi.
– Și totuși e al meu, am rostit puternic, şi l-am introdus în buzunar, blestemând clipa în care am avut neinspirata idee de a-1 scoate în văzul tuturor.
Ceasul îl primisem într-adevăr de la tata, iar el de la comandantul regimentului, pentru nişte fapte de vitejie pe care mi le istorisise de mai multe ori pe îndelete. L-am privit cu surprindere şi cu vădită nemulţumire,
– Da. Eram la Cotul Donului, îmi trezi din nou interesul ciudatul personaj. Era în iarna încercuirii de la Stalingrad. Nemţii se muiaseră şi nici noi n-o duceam prea bine. Din fiecare colţ de casă ne aşteptam la gloanţe sau la vreo grenadă, cu toate că pe noi nu prea ne atacau. Eram încercuiţi într-un sat amărât, ca vai de el. Nici de mâncare şi nici de altele nu aveau. Colhoznicii se descurcau cum puteau. Foamea şi frigul îi apropiară cumva de noi, românii, nu pentru că eram mai miloşi, mai buni la suflet, ci pentru că făceam un schimb mai larg cu ei. Nemţii erau cu nasul pe sus. Noi eram mai de-ai lor. Le dădeam benzină, pâine şi margarină, zahăr şi spirt, iar ei ne aduceam icoane, obiecte de argint, şi chiar de aur de pe vremea ţarilor în monezi sau cruciulițe. Ajunsese să rupem binişor pe limba lor, iar ei, pe-a noastră. Le respectam durerea, dar nu-i puteam ajuta mai mult decât cu trocul nostru, pe care, de ce să nu fim cinstiți, îl făceam pe ascuns, de frica aliaţilor. Într-una din zile, un subofiţer german se înfăţişă la mine şi-mi trânti pe tăblia mesei câteva baionete şi arme cu muniţie cu tot, din arsenalul armatei române. Tălmaci nu aveam, dar avusese el grijă să-şi aducă unul. Mă acuza pur şi simplu de vânzarea armelor, pe care, cică, le găsiseră la trei partizani căzuţi prosteşte într-o ambuscadă, sau mai precis în braţele unei patrule germane, care-i împuşcaseră pe loc, când încercaseră să fugă. Ce puteam spune? Erau arme de-ale noastre. Atunci mi-am chemat subofiţerul de la intendenţă. Era un bărbat de a cărui competenţă şi cinste mă convinsesem pe deplin. Era înalt, spătos şi în toată ţinuta lui se vedea o siguranţă pe care numai fermitatea caracterului cinstit ţi-a putut-o da. Când a intrat pe uşă, neamţul l-a privit cu un aer surprins, ba chiar stânjenit, de parcă nu s-ar fi aşteptat să fie printre români asemenea oameni. I-am dat cazul pe mână să se intereseze şi să raporteze situaţia exactă, urmând ca în cel mai scurt timp să elucideze problema, Disciplinat şi ferm, acesta mi-a raportat un lucru pe care nu-1 puteam înţelege pe deplin. Era vorba nici mai mult nici mai puţin decât de un furt mărunt pe care mi-am propus ca eu însumi să-l cercetez. M-am dus deci la casa unui pădurar, rătăcit de lume şi de război, a cărui canton era la mai bine de treizeci de kilometri de sătucul nostru. Îl chema Ermolai, ca pe lipovenii noştri de prin Delta Dunării. Era scund şi slăbănog şi avea o barbă uriaşă, în compensaţie cu puţinătatea trupului. Când am pătruns într-un fel de tindă, l-am surprins îmbrăcat într-un cămeşoi slinos, trebăluind în tăcere în jurul unei vetre încinse de un foc zdravăn, deasupra căruia bolborosea un ceaun uriaş, făcut anume după măsura plitei încălzite.
Eram însoţit de un tălmaci, ce se lipise mai mult de noi, un fel de învăţător al colhozului, care ne mai ajutase de multe ori în asemenea situaţii şi bineînţeles de subofiţerul de intendenţă. Pădurarul ne primi cu indiferenţă. Nu ne răspunse nici la bineţe şi nici nu ne pofti să stăm. Contrariaţi, şi eu şi tălmaciul am convenit să ieşim şi să înnoptăm în ceea ce ei numeau baie, un fel de fânar în spatele casei. Tălmaciul aprinse focul, îndulcind atmosfera friguroasă a refugiului nostru. Ne-am aşezat la pândă, tocmai pentru a ne convinge de adevărul celor spuse subofiţerului. În curtea casei, jivinele se sculaseră şi nu prea mai puteam vedea mare lucru. Pe fapt era vorba despre o ciudăţenie peste puterile mele de înţelegere. Mai precis, subofiţerul cercetase şi aflase că în bătătura lui Ermolai existau nişte jivine ciudate, care nu se sfiau să atace omul. Pur şi simplu s-au găsit cadavrele a trei soldaţi români zdrobite de niște jivine nemiloase, Ne-am aşezat pe un fel de baniţă circulară cu armele la îndemână, vrând să aflăm dacă spusele pădurarului se adevereau sau nu. La interogatoriu, acesta susţinuse sus şi tare că jivinele atacau oamenii, iar soldaţii care veniseră beţi au fost atacaţi. La întrebarea noastră, la nedumerirea noastră, el repetă acelaşi răspuns. Poate că aş fi ordonat să-l împuşte. Aveam dreptul acesta. Iar cadavrele celor trei bărbați mi-ar fi îndreptăţit gestul. Doar ciudăţenia morţii lor mă oprise. De altfel, analiza resturilor cadavrelor făcute de medicul trupei germane confirmase existenţa în ţesuturile cadavrelor a unei mari cantităţi de alcool, iar asta putea fi în fond la urma urmei dovada că spusele lui Ermolai puteau fi adevărate. De aceea mă hotărâsem să văd cu ochii mei o aşa grozăvie. Nu m-a mirat primirea făcută de către pădurar. Fusese schingiuit destul de tare… Cine ar fi putut crede că nişte jivine puteau ucide un om beat. Şi nici nu erau prea multe. Nici motivaţia sugerată de bătrân, că deveniseră carnivore scormonind mereu prin hoituri îngheţate nu era logică. Cum să se-nveţe nişte jivine la carne de om? Şi încă de om viu. Oricât ar fi fost de beat, asta nu era de crezut. Puteau să moară de foame, dar de mâncat carne niciodată. Deşi, dacă stau şi mă gândesc la ce se întâmplă astăzi, era posibil şi aşa ceva,
– Mă uit la dumneata, că eşti om bătrân şi-i îndrugi tânărului ăsta numai prostii, îl întrerupse un călător ce părea să moţăie în colţul compartimentului.
– Lasă maică, nu-i chiar aşa. Cocoşul meu dacă te prinde în curte tot te ciupeşte. Dacă trăiam în ţara aia unde se fac lupte cu cocoşii, cum am văzut la televizor, câştigam parale frumoase, îl potoli o bătrânică dornică de continuarea povestirii.
Încurajat parcă de spusele ei, ciudatul călător îmi continuă povestirea de parcă nici n-avea vreo importanţă dacă era crezut sau nu.
– Nici eu nu credeam şi nu cred nici azi.Deşi am văzut copii schilodiţi de porcii scăpaţi din coteţ sau câte şi mai câte. În orice caz, în noaptea aceea, am aţipit cu toţii. Ultimul cred că a fost subofiţerul. De fapt, cred că el nici n-a aţipit, pentru că pe la miezul nopţii m-a trezit. Auzise zgomote suspecte şi m-a trezit. Zgomotul s-auzea din partea cealaltă a curţii, de la coteţul de găini. Erau pași târşiţi prin zăpadă, cu aşa o fineţe, de semănau cu un uşor foşnet mătăsos. Apoi s-au auzit cotcodăceli şi cârâieli ciudate. În tăcerea nopţii, chirăielile găinilor erau amplificate şi mai mult de gerul ce se înstăpânise peste împrejurimi. Am continuat să rămân nemişcat cu ochii scrutând în noaptea ce-şi estompa întunecimea pe albul zăpezii. Mă aşteptam să-l văd pe stăpânul casei ieşind, făcând ceva. Zadarnic. Nici o mişcare. M-am gândit că i-o fi frică. N-avea voie să aibă puşcă. Și ne ştia şi pe noi în baie, dracu ştie ce-avea în scăfârlie că n-a ieşit. Am ieşit noi. Dar faptul că m-am codit aşteptându-1 pe pădurar să facă ceva, că n-am fost activi în timpul ce s-a scurs de la primele cârâieli, că n-am ştiut cu precizie unde-i poiata şi dracu mai ştie ce, ne-a făcut să pierdem timpul. Curând, zgomotul a încetat. Am mai auzit o zguduitură în zăpadă, un scârțâit şi gata. Totul a reintrat în tăcere. Ne-am mai chiorât o vreme, apoi ne-am întors fără să vedem ceva deosebit, hotărâți să stăm de veghe în permanenţă. Noaptea a trecut cu greu. Puteam să-l luăm pe sus pe pădurar. Dar n-am făcut-o. Era în mâinile noastre. N~aveam de ce ne grăbi. Dimineaţa, din casă, cu picioarele desculţe în nişte pâslari scâlciați, ieşi o fetiţă. Avea nişte priviri buimăcite de foame şi de somn. Ieşise îndreptându-se cu paşi repezi spre poiata găinilor. Trecuse de urmele paşilor noştri fără a se sinchisi. Deschise portiţa minusculă cu un scârțâit, se strecură înăuntru, după care ieşi la fel de repede cum intrase strigând speriată;
– Diadia, diadia!
Am înţeles că-şi chema bunicul. Ne-am mirat că n-o văzusem mai înainte, dar ne-am dat seama că nici nu fuseserăm lăsaţi să intrăm. În orice caz, apariţia fetiţei atunci nu prea avea importanţă. În poiată era trupul lui Ermolai sfârtecat peste poate. Așa am făcut și raportul. Așa am primit și ceasurile. Eu și tălmaciul. Îl chema Șoican.
– Păi sunt fiul lui…
– Mai trăiește?
Nu i-am răspuns. Nu merita. Eu altfel știusem povestea…

Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)

ROATA ÎNTRARIPATĂ

La-nceput din dor nespus
zvârli un fir de gând în sus.
Sui în scări firul subţire
arcuit spre stihuire.
De ai râvnă, nu rămâi
lângă gândul căpătâi.
Zbori cu-aripi de-argint la gleznă
peste apa-ntâi de beznă,
prin hotare-ntunecoase,
moartea simţurilor joase.
Treci departe, albastra valmă,
cu luceferi albi în palmă.
Adevărul noapte dreaptă,
îţi adie tâlcu-n şoaptă.
Intri-n auria Mare
cu dungi roşii cerc de zare.
Pe văzduh zare se-arată
în icoană ne-nserată
Ce-şi ascunde-n strălucire
purpura cea peste fire.
În clipita când te-nclini
Chipului sfintei Lumini
inima vrăjii acele
îţi va tremura-n inele
ritmic cânt de aur vechi.
Un bob de-ai prins în urechi
ai să pici din nou în humă.
Aci, cu zâmbet de glumă
baţi o stea în vârf de munte.
Înţintând steiul în frunte
cu scântei din focul rece,
scrii în slova care trece
cu un deget de ninsoare
stihul geamăn care-ţi moare.
Şi-ai rămas sărac şi mut
fiindcă eşti făcut din lut.
Iar de vrei să mergi nainte,
urci iar roata – peste – minte,
prin albastrul de smerire
şi prin aur de uimire,
ca să prinzi împurpurat
viaţa versului curat.