Spații culturale nr. 59 (8)

Mihaela MALEA STROE

La Ceainărie, încă o dată…

Mare agitație stearpă la „Hyperion” o săptămână, cât a ținut inspecția. Azi – lungă ședință de tras concluzii. Cinci inspectori: unul aproape omenos, trei aroganți și urâcioși, de-ai fi zis că le-a cimentat cineva buzele, să nu zâmbească niciodată ca să nu li se știrbească în zâmbet importanța de organe de control, și o cucoană pe tiparul fostelor activiste de partid unic și omnipotent. Tipar nepieritor, adaptat, desigur vremurilor noi, spălat, reciclat. O săptămână a făcut parada modei, etalându-și hainele, încălțările, bijuteriile și poșetele de firmă, unghiile lungi, lăcuite când în albastru, când în roșu, când în negru. Blondă, rigidă, cu zâmbet fix, parcă prins la capete în două piuneze invizibile. Voalat amenințătoare, a găsit noduri în papură: sunt prea lapidare procesele-verbale de la ședințe, nu avem destule înregistrări video sau fotografii-mărturie a activităților noastre, anumite documente în format electronic trebuie imprimate… „Să remediați problemele urgent că altfel… ne obligați să lom măsuri și nu ne face plăcere. Nu ne obligați, vă rog, – da? bine? – să lom măsuri drastice. Și, domnu’ Iordan, să ne-nțelegem, dom’le, lăsați-o mai ușor cu icoanele prin birouri, că poate e unii care nu crede în Maica Precesta, sau care crede în zeusul științei și le ofuscați… asta… zi să-i zic… integralicitatea și denmitatea”. Discursul cucoanei, timbrul strident și tonul înțepat pe care ni s-a adresat mi-au amintit instantaneu genericul muzical din vremea copilăriei, cel care introducea agresiva emisiune-radio de propagandă transmisă din capitala Vechii Uniuni: „Vorbește Somcota”.
Domnul Iordan zâmbește și o întreabă calm…, inocent:
– Dar cu integralicitatea și cu denmitatea noastră cum rămâne?
Individa se uită chiorâș, zâmbetul i se desprinde dintr-o piuneză și atârnă strâmb, agățat în cealaltă. Zice: „Domnu’, domnu’, vă rog frumos – da? – fără subvervisități retrograde de bandit reacționar care ești, cred că m-am expremat limpede și clar…, da?” Ridică bărbia, își trage umerii, își ia geanta de firmă pe braț și, păcănind cu tocurile cui ale pantofilor din piele de crocodil, își adună trupa „Gata, am terminat aici, revenim la termen să verificăm dacă s-a respectat recomandările!”
Se întoarce din ușă, roșu-grena la față, zâmbetul, scăpat și din a doua piuneză, i-a căzut de tot și mai zice:
– Să schimbați numele firmei…, da? Ce-i aia „Hiper Ion”?! „Hiper Vasile…”?, „Hiper Mitică”? Este hiper naționalism șovin, dom’le, extremism… Și discriminare. Că de ce nu și „Hiper Saveta”? Noi afirmăm cu tărie că lumea se schimbă, alegeți alt nume: zăbigtumorou, zăniuorld, zătuelfstarz…, zăblufleg… Să nu ziceți că nu v-am spus-o cu frumosul, da?! Vă dorim succesuri însemnate!
Savin, ochi și urechi la indicațiile prețioase, ia notițe.
Cezar, din colț, bombăne, imitând-o: „Fato, și ză secănd mazăr facăr…”
Domnul Iordan îl mustră cu privirea de parcă i-ar spune: „Cezare, șezi blând, nu te pune cu prostul, că prostia e infinită! N-o poți învinge înfruntând-o direct, ci subtil, căutându-ți propriile căi de supraviețuire.” Îmi amintesc subit ce notam nu demult în jurnal: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. În traducere liberă: nu risipi timpul, încercând să-l luminezi pe prostul înnăscut. Cucoana asta, care e și încrezută până în vârful unghiilor… ilustrează perfect vorba cu „prostul care nu-i fudul încă nu e prost destul”. Dar are ea funcție înaltă? Are! Poate decide? Poate sancționa? Poate! Se repetă istoria? Se repetă!
La sfârșitul apocalipticei ședințe, Sebastian mă întreabă:
– După atâta zbatere în nisipurile mișcătoare ale absurdului, nu crezi că merităm o ieșire la „Ceainărie”?
– Ba da, merităm cu prisosință. Dar, înainte de-a evada de aici, trebuie să-ți spun ceva. Individa asta e dovada vie că între a grăi și a grohăi, diferența nu este, oh!, de doar două sunete…
Alegem o masă tot lângă fereastră, să vedem panorama străzii. Ce-mi place, când ies cu Sebastian la ceai, este că, de fiecare dată, plătim frățește. Asta îmi dă confortul companiei… fratelui pe care mi-ar fi plăcut să-l am. Vorbim despre Arin Baldovin, un coleg de la departamentul Istorie – Filosofie – Teologie, specializat în traduceri din greaca veche. Arin a șocat de curând toată suflarea de la „Hyperion” și a dat apă la moară bârfitorilor și gurilor rele din târg când el – un bun familist, îndelungată vreme devotat soției și celor trei copii – a divorțat și s-a recăsătorit cu Alina, o domnișoară care lejer ar putea să-i fie fiică, angajată la „Hyperion” cu un an în urmă. Lumea s-a scandalizat, i-a blamat… Eu și Sebastian le-am ținut parte când lucrurile au luat-o razna, pentru că privim și înțelegem altfel lucrurile. Sebastian este prieten cu Arin, eu o știu destul de bine pe fosta lui soție, Maia, bibliotecară la gimnaziul unde au învățat Ana și Matei. Fiecare în parte – Maia, Arin, Alina – sunt persoane oneste, inteligente, discrete, sensibile, cultivate, modeste, evlavioase… Alina este și foarte timidă, retrasă, iar Maia – de o blândețe cum rar întâlnești.
Comandăm ceaiurile de hibiscus cu vanilie și miere.
În difuzoare, undeva, Richard Clayderman mângâie clapele pianului cu „Balada pentru Adelina”. Sebastian îmi spune:
– Cu ceva vreme în urmă, în orice caz înainte ca Alina să se angajeze la noi și s-o întâlnească, am avut o discuție ciudată cu Arin. M-a surprins foarte mult ce mi-a spus atunci: „totul e o convenție și, dacă dai vălul deoparte, vezi că nu mai rămâne nimic și că asta e valabil și pentru familie. Nimic din ce credeai”. El, care pleda mereu pentru sacralitatea familiei, el care vorbea cu atâta respect și cu dragoste despre Maia…
– Ceva lipsea, probabil, le lipsea sau îi lipsea lui… Era undeva un gol acoperit de vălul convenției. Tu îl cunoști mai bine pe Arin.
Mă face să-mi aduc aminte de neîmplinirea lui Tudor… Brigitte era lumea la care jinduia, oricât l-aș fi iubit eu, nu era iubirea de care avea el nevoie…
– Bine-ai zis „lumea”… La Arin nu-i vorba nici de criza vârstei, nici numai de, să zicem, drama unor momente de viață netrăită… Este căutare, este fuga după un fel de iubire de care n-a avut parte și pe care a dorit-o. Se pare că a găsit-o la Alina.
Il Divo cântă „Regresa a mi”…
– Maia s-a sfârșit de suferință. Am văzut-o, imediat după divorț. Era slabă ca un fir de trestie, încărunțită peste noapte, dar uite că are puterea să-l înțeleagă și să-l iubească în continuare. Suferința colaterală nu poate fi evitată și nu-l afectează doar pe cel „trădat” – impropriu spus, că de fapt nu-i trădare –, dar asta e altă poveste. Vezi cum îl acuză cei din jur? Mai mult pe el decât pe Alina, care…, zice Savin, n-are minte la vârsta ei! Maia nu-l judecă…
– Cred că te regăsești cumva în Maia, nici tu nu l-ai judecat pe Tudor. Nu știu dacă e ceva specific masculin, dar la bărbați se manifestă cu îndârjire dorința de a fi totul pentru celălalt, de a fi unicul. Totalitatea, lumea. Pentru Alina, Arin este totul.
– Nu-i destul. Tudor a fost totul pentru mine cândva. Arin a fost, și cred că încă este, totul pentru Maia… Dar ei aveau nevoie de un alt „tot”, de o reciprocitate a „totului”. Nu-i o aspirație specific masculină. Și noi ne dorim unicitate și totalitate. Asta mi s-a întâmplat mie cu Bogdan. Diferența este că unii se resemnează, alții nu. Arin a căutat…
– Mediocrii de teapa lui Savin cred că această căutare și așteptare a totalității iubirii e o naivitate. Dar cine are în el o fărâmă de nebunie și de absolut o va căuta mereu, nu se va consola cu ideea că asta e natura umană: fiind imperfectă, nu poate oferi perfecțiune. O va căuta, chiar dacă se supune căderilor, dezamăgirilor și chiar știind că, dacă o va găsi, e o împlinire de o clipă. Pentru Alina, la cât e ea de tânără și de îndrăgostită, Arin este acum alfa și omega.
– Răsucești cuțitul în rană… I-am sugerat lui Bogdan că el este alfa și omega pentru mine. Spui de căutare și așteptare… Pesemne Bogdan a fost căutătorul… și m-a găsit pe mine, stâlpul de fum al așteptării în pustiu, iar când ne-am întâlnit am avut parte amândoi de trecătoarea clipă de fericire… De fapt, e numai aparent trecătoare. Rămâne, undeva, răsădită în ființa noastră, pentru totdeauna. Alfa și omega este privilegiul inimii, intensitatea „clipei” este inimaginabilă, așa că, având acum eu însămi această experiență, îi înțeleg mai bine și pe Tudor, și pe Arin. Fericirea vine la pachet cu suferința, dar, cu siguranță, merită.
Mai comandăm câte un ceai, ne aprindem câte o țigară… Sebastian mă întreabă:
– Cum e să iubești când nu ți se mai răspunde? Cum te simți?
– Mmmm… Aș spune că ești ca un bulb, ca o rădăcină sau ca o sămânță îngropată în pustiu. Zaci, acolo, uitând tu de tine și de viața ta. Pot trece ani de secetă… Destul să vină ploile, să primești lumina și căldura cuvintelor celui iubit ca să crești din nou, să înflorești, să rodești… Tudor a căutat-o pe Brigitte după douăzeci și ceva de ani, iar iubirea lor, dorința de totalitate, cum spui tu, a rezistat secetei îndelungate. Așa și eu… cu Bogdan… Inima poruncește și la o vârstă când ai crede că rațiunea domină și reglează alegerile pe care le facem.
– Se știe că dorințele tăcute nu mor. Din nefericire pentru cine vrea să creeze o lume întreagă, totală, din celălalt, suntem doar fragmente și dăruim fragmente. A recunoaște asta, nu împiedică însă încercarea și căutarea. E un paradox, dar asta se întâmplă. Insului mediocru îi este suficient să se simtă mulțumit. Cineva din speța rară a lui Arin, vrea să fie fericit, ceea ce presupune și o doză de egoism. Implicit, va fi mereu vulnerabil, supus căderii și dezamăgirii, cum spuneam, căci așteptarea și negăsirea vor fi mereu în el.
– Da, uite, știm că Solomon avea destule soții și concubine… Dacă nu toate, probabil multe îl iubeau și i-or fi fost și lui multe dragi, totuși iubirea deplină a găsit-o numai în fata sărmană și negricioasă, arsă de soare… În rest, ce spui tu e puțin cam prea filosofic și cam prea dureros. Sau pesimist…? Avem cumva remedii?
– Cred că există un singur leac, să renunți și să transpui toată dorința aceasta de totalitate în plan divin. Întrebarea e: dacă știm asta, reușim să o și facem?
– Mă tem că noi, cei de rând, nu prea putem, cred că nici nu ne propunem vreodată serios așa ceva pentru că ne înspăimântă de la bun început dificultatea încercării de a transfera în plan divin dorința de totalitate. Ar fi un fel de-a renunța la ce suntem.
Când ajung acasă, mă uit la cele opt volume ale jurnalului în care, de la un moment anume, n-am mai scris absolut nimic. Iau unul, la întâmplare, îl deschid la întâmplare și citesc.
12 apr. Azi m-am trezit cu inima grea și amară. Am visat urât, visul într-o oarecare măsură recurent, cu un câine agresiv, care vrea să mă atace. Am reușit să-i „rabatez” maxilarul inferior înainte de a deveni victima lui. N-am simțit teamă, dar mi-a displăcut soluția dură prin care am scăpat de agresorul patruped. Am avut treabă în centru. Am dat acolo peste zarva Zilelor Maravilei – muzică amestecată, de la manele la hip-hop, cu sonor insuportabil de tare, fum și miros de mititei la grătar și cetățeni plimbăreți cu diverse produse fast-food în mână, consumate din mers. Am coborât pe Pietonală în singurătate și m-a cuprins inexplicabil o sfârșeală de-mi venea să mă așez pe caldarâm. Am cumpărat de la o tarabă un măr, cu speranța că mă va înviora. M-au ajuns din urmă amintiri. În toamnă, pe același traseu, coboram cu Bogdan și radiam amândoi. Acum am pași de plumb. Mărul m-a ajutat să nu mă prăbușesc și să pot ajunge în stația de autobuz. Cât am așteptat în stație, mi-am mai revenit.
22 apr. Am hălăduit și ieri, și azi prin Santavila. Nu l-am anunțat pe Bogdan că voi fi aici, i-am respectat dorința de singurătate până când va rezolva problemele cu care se confruntă. Mi-a spus că are nevoie de acest răgaz al singurătății ca să nu-mi transmită și mie stările lui de tristețe (s-a întâmplat de câteva ori, a simțit că empatizez). Am sperat ca, în două zile de ședere în Santavila, drumurile să ni se întretaie prin bunăvoința zeilor… Cred că zeii dormeau duși, le-o fi pus Sfânta Duminecă din basmele noastre somnoroasă în ambrozie! M-am întors mâhnită, cu inima secătuită și, acum, pe seară, l-am sunat, măcar să-l aud după atâta tăcere. Și am aflat că am fost foarte aproape unul de altul. Am reconstituit împreună un fel de program al zilei. Eu am ajuns dimineață, în parcul prin care știu că obișnuiește el să se plimbe uneori, la foarte scurt timp după ce trecuse pe acolo. Vremea a fost superbă și am rămas în parc, la soare, până spre prânz, cu Amita, soția lui Rafi, pe care am întâlnit-o întâmplător, venise în Santavila să cumpere diverse lucruri necesare la cabana lor. Ne-am plimbat pe aleile pline de lumină, în explozia de verdeață, eu am tresărit de două-trei ori, mi-a scăpărat năpraznic inima, părându-mi-se că îl zăresc pe Bogdan printre copacii înfrunziți ce străjuiesc aleile. Apoi ne-am oprit pe o bancă, la povești. Cu gândul la Bogdan (îl simt atât de aproape, dar de ce nu-l văd?… îl invoc în cuvintele cărții sacre: „Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiază?”), n-am fost mai deloc atentă la ce spunea Amita. La prânz au prins să răsune clopotele de la biserica din vecinătatea parcului și le-am ascultat imnul de slavă înălțându-se la ceruri. Nici nu știam că lângă parc, ascunsă aproape de tot vederii de un gard viu, des și înalt, este o bisericuță, n-am văzut-o înainte, altfel poate m-aș fi despărțit de Amita sau aș fi intrat cu ea să mă închin. Acum aflu de la Bogdan că el… era în biserică, în altar! Adică am fost… la doi pași unul de celălalt, separați de gardul viu dintre curtea bisericii și parc. Am ascultat împreună cântecul clopotelor fără să știm cât de aproape suntem. Mi-a reproșat delicat că nu l-am anunțat că sunt în Santavila. Ar fi dorit să ne reîntâlnim. I-am spus că n-am îndrăznit, după atâta timp să-l sun, dar azi am simțit că nu mai pot respira dacă nu-i aud glasul. „Bogdana dragă, să știi că, în ciuda atitudinii mele sibilinice, nimic din ce simt pentru tine nu s-a schimbat. Ai răbdare, ai încredere că va veni și ziua poveștii noastre adevărate. Mâine toate vor fi la fel și mai înalte”. De când m-am îndrăgostit de Bogdan parcă am ajuns să-mi iubesc, măcar din când în când, incertitudinile și viața asta care ba ne apropie, ba ne îndepărtează și tot țese în jurul nostru ceva – poate aura de mister cuvenită iubirii, aura care o trece din lumea asta în lumea poveștii. O trece din lume în cuvânt, o întoarce acasă, în sălașul ei imaterial. Bogdan mi-a vorbit cald, cu acea căldură temperată, binefăcătoare, care nu are vipia patimii, și pe care am simțit-o mereu. Mi-a împărtășit o parte dintre necazuri (cineva din familie se confruntă cu probleme de sănătate, iar el petrece ore în șir pe coridoarele spitalului). Mi-a mai spus că are drum de trecere prin Maravila, dar nu se poate opri de data asta, pentru că e drum de noapte. Și, pentru prima dată, mi-a spus răspicat, fără să-l întreb, s-a confesat pur și simplu, că, acasă, dialogul cu soția este zero! I-am promis că, dacă mai ajung în curând în Santavila, o să-l sun. „Te rog, anunță-mă!” mi-a spus.
6 mai. Era cât pe ce să ajung la acest sfârșit de săptămână în Santavila. Îl și anunțasem pe Bogdan, dar azi l-am sunat din nou să-i spun că s-a contramandat excursia cu care aș fi venit (o excursie organizată la școala lui Matei, anulată în ultima clipă, nici măcar nu știu din ce motiv). Era mai trist decât data trecută, se simțea din fiecare silabă că e trist și încă o dată mi-a spus, fără echivoc și fără să-l întreb, că „dialogul cu soția este zero”. Am înțeles că… nu e singur, dar… e singur. M-am bucurat să-l aud. Ooo, de-aș putea împărți bucuria asta cu sufletul lui! Am vorbit vreo douăzeci de minute, mi-a spus că i-a făcut mult bine să mă audă din nou și că, în curând, va fi gata volumul patru al „Antologiei”, la care a lucrat intens în ultimele luni. Temnița de lucru în care s-a închis de bună voie. Asceza? „M-am gândit de multe ori la tine în nopțile mele de trudă și nesomn” mi-a mai spus. Oare pot spera, Doamne, că se apropie sfârșitul tăcerilor și al tristeților? Fie, Doamne, voia Ta cu noi!
Sunt ani de când scriam toate astea, dar, recitind, emoțiile sunt atât de vii, atât de ale lui „acum”, de parcă a încremenit timpul… sau nu, n-a încremenit, a devenit, în mod straniu, reversibil. Sau timp continuu, inseparabil în componentele lui convenționale: trecut – prezent – viitor. N-am cum să „traduc” asta, n-am la-ndemână moduri și timpuri verbale corespunzătoare unei traduceri fidele. Cum, în ce cuvinte să cuprinzi necuprinsul? În ce gramatică pământeană încape ceva fără de-nceput și fără de sfârșit? În plus, îmi amintesc limpede mărunțișuri pe care nu le-am notat în jurnal. De pildă că, în acel 22 aprilie, se descărcase bateria telefonului și l-am lăsat, cu încărcător cu tot, la ghereta portarului de la intrarea în parc. L-am rugat să-l pună în priză, cât ne plimbăm noi pe alei, și omul a fost foarte amabil. Amita era îmbrăcată în ginși negri, tricou cu dungi verticale galbene și verzi, avea o geacă din piele sintetică antracit pe care o ținea doar pe umeri, și era încălțată cu ghetuțe ușoare, din piele întoarsă, verde-crud, în nuanța dungilor de pe tricou. Și simt și-acum căldura binefăcătoare a soarelui primăvăratec din Santavila.

Nina Elena PLOPEANU

Obrejenia

Te-ai arătat la față pe la începutul toamnei când tocmai se organiza un concurs pentru ocuparea funcției de secretar șef. De curând, se schimbaseră managerii instituției și, cum vechea secretară călcase în străchini, a trebuit să plece. La interviu și la proba scrisă s-au prezentat trei candidate: două domnișoare foarte tinere, care abia terminaseră facultatea, și o doamnă care absolvise dreptul la fără frecvență, dar lucrase ca secretară într-o comună, la o școală sau la primărie. Acea doamnă despre care s-a considerat, până la urmă, că are experiență și că ar fi potrivită erai tu. S-ar putea ca nu numai vechimea să fi contat, ci și influența unuia sau altuia. La proba scrisă, fiind unul dintre supraveghetori, am avut ocazia să te observ îndeaproape. Inspirai încredere. Mi-ai părut blândă, cumsecade și competentă. Este adevărat că ținuta și vârsta, dar și faptul că ai respectat tradiția și ai dus coliva de struguri, ți-au dat prioritate față de celelalte concurente slăbuțe, îmbrăcate în blugi și tricouri, care n-au făcut dar de fructe. Dacă ele păreau niște puștoaice, tu afișai o înfățișare de femeie serioasă și competentă, în ciuda costumului negru cam ponosit. Cu flerul meu proverbial, am intuit că tu vei fi aleasa. Aveam să aflu, mai târziu, că erai căsătorită și aveai trei copii: trei băieți de vârstă școlară și un soț angajat într-un serviciu influent. Acum, când te cunosc mai bine, îmi dau seama că tu ai fost cea care a avut inițiativa acestei schimbări de domiciliu și apoi de statut social. Trebuia doar să bați din picior și ceilalți să execute comenzile.
Încă din prima zi de muncă, ți-ai privit, în oglinda de deasupra chiuvetei din secretariatul neschimbat de un sfert de secol, chipul obosit și firele cărunte de la tâmple și ți-ai zis: ”de acum se va schimba totul. Cei ce nu vor fi cu mine, vor fi împotriva mea”. A fi secretară șefă într-o școală din oraș nu era de ici de acolo, mai ales că ai făcut în așa fel încât să devii unul dintre oamenii influenți printre elevi și părinți. Ai cerut, și dorința ți-a fost îndeplinită, ca încăperea în care lucrai să fie modernizată: birouri din pal și scaune din imitație de piele au luat locul mobilierului din lemn.
Drumul oricărei persoane ce intra în instituție se oprea, mai întâi, pe la tine. Ți-ai înlocuit costumul vechi și închis la culoare cu pantaloni în trend și bluze elegante din mătase. Părul ți-a devenit blond peste noapte, iar zâmbetul nu mai era al tău. „Vreau să strălucesc ca soarele, iar veșmintele să-mi fie ca lumina” ți-ai zis, neștiind că cei nerecunoscători se vor usca și îngălbeni ca florile. Ai văzut, ai auzit, ai pipăit și gustat. Vederea ți-a devenit auz, auzul vedere, iar vederea și auzul gust și pipăit. S-a văzut, mai târziu, că scopul tău era să urci și să strălucești precum Iisus pe muntele Tabor. De-a stânga și de-a dreapta, precum și la picioare, ți s-au așezat colegii care ți-au deschis multe uși despre care ai crezut că sunt porțile Raiului. Împreună ați înnodat și deznodat. „A sosit vremea să am casa mea” ai gândit și, după o vreme, împreună cu familia, te-ai mutat în apartamentul proprietate personală. Ai început să-ți arăți adevărata față. Laptele și mierea din priviri și din cuvinte au început să curgă fiere și venin și să-i împroaște pe cei ce nu-ți erau de folos. Ți-ai lepădat cununa de avrămeasă și nu ți-ai dat seama că tunetele și fulgerele ce-ți năpăstuiau semenii se vor întoarce împotriva ta odată cu furia Probajelor care vor dori să facă dreptate. Curând, soțul tău a început să se simtă rău. Munca stresantă i-a afectat inima, care a început să dea semne de oboseală. Aparent, tu erai din ce în ce mai bine. Nu simțeai că, pornind în călătoria vieții tale, te poți rătăci și că viața poate deveni o bătrână destrăbălată cu fardul scorojit pe obraz. Ai gustat din boabele de struguri înainte de Obrejenie și gura ți s-a strepezit gândind la târâtoarele și insectele ce-și căutau adăpost în pământ. „Vreau să mă împac cu mine însămi”, ți-ai intonat, ignorând profețiile și prezicerile care mărturiseau că e mai important să te înțelegi cu ceilalți și să te rogi să ți se lumineze întunericul.

Gina ZAHARIA

nu mă aștepta

astăzi mă voi opri sub salcâmi
voi înnopta acolo odată cu iarba din cântec de greieri
patul meu din raze de lună se va întinde
ca un curcubeu la pețit
nici foame nu-mi este
ultima oară am adunat comori de suflet
pentru masa aceea goală
și nu mă sperie șuieratul șarpelui din spatele zilei

îmi spun rugăciunea și cânt

voi intra în somnul tău ca un soldat gelos pe floarea
din părul iubitei
îți voi deschide descifra codul inimii și voi hoinări cât e noaptea de mare
pantofii mei vor lăsa urme peste tot
cu bucuria unui oaspete pierdut într-un pahar de vin

mă răsucesc într-o chemare și atât

după mine un roi de gânduri se întrec
cu foșnetul căprioarelor
prin pădurile virgine
atinse de grindină

acuarelele cerului

nu te îngrijora dragul meu
drumul pe care merg trece printr-o pădure de crini
și ce dacă se vede apusul mereu am iubit acuarelele cerului
au ceva din tandrețea brațelor tale
când mă legănau deasupra oceanului

voi da la o parte aricii
voi călca atentă să nu șterg dungile tigrului rămas de turmă
însetată voi fi și voi sorbi liniștea din cupe cuminți
ca o apă dulce voi pătrunde în sângele tău
ca un torent voi strânge amintirile sparte
de copitele căprioarei furișată într-o poveste exotică

și nu voi întreba de ce plouă cu noi pe acoperișuri înalte
nici de ce m-ai trădat cu umbra mea pe partitura unui crez
am aplaudat din când în când
alteori am aprins focul pe ogorul cu gânduri
strigam că ai ascuns izvoarele dar tu mă păstrai dincolo de ochii închiși
clipeai odată cu mine mă botezai în inima ta și-mi dădeai nume nou
să mă chemi și să nu știu să vin
să te urmez și să nu te ajung niciodată

Bătrânul cu ochi verzi

Cu siguranță că și bătrânul cu ochi verzi a iubit cândva.
Trage amintirile în piept odată cu fumul de țigară, apoi le aruncă în vârtejul timpului.
Nu știu de unde coboară, nici dacă cerul de la fereastra lui
e încruntat,
dar îl zăresc în fața blocului meu, pe o bancă, mereu în același loc.
Privirile sale zgârie pământul cu atâta finețe
că amețesc iarba,
le cerne printre razele primăverii și parcă le așază într-un plic.
Cine știe, undeva la capătul gândului
e o cutie poștală.
Și un parfum puternic, poate un con de brad și o oglindă.

Peste drum, o echipă de fotbal amestecă sunete
și cifre,
un autobuz plimbă străzile într-un film vechi,
câteva gânduri tușeșc lângă poarta zilei,
un cerșetor adoarme peste ele,
trecutul clocotește ca un țipar într-o barcă de salvare.
Și totuși, bătrânul cu ochi verzi prinde asfințitul în pumn
și îl duce acasă.
În urma lui, gărgărițele au invadat cerul, ca niște picuri de mir
în candela inimii.

Metafora din pieptul tău

Amândoi am hotărât să înnoptăm lângă râul Gange,
auzisem că aici păsările își împrospătează cântecul într-un ritual
aproape angelic,
puteam fi martorii care învață cum se dezmiardă apa și cerul
în diezi,
pe valuri pluteau jurăminte de dragoste,
din când în când se zbenguiau într-un vârtej
ca niște copii care trag de colțul unei zile
să facă loc bucuriilor de mâine.

Căutătorii de noroc lăsaseră urme peste tot, le-am șters cu mâinile goale,
dar imediat au apărut altele și altele,
puteam fi neutri în această poveste cu maluri de suflet,
dar știam câte ceva de la carnavalul în care am nimerit și am aflat
că putem păstra masca aceea fermecătoare
pe care o pierduse cândva
un bolnav de iubire.

La noapte va fi iarăși vară cât să adorm la pieptul tău
și să aud sângele plimbându-se pe arterele care duc gândurile noastre
într-un singur sens.
E minunat să te trezești în metafora pe care ai dăruit-o
fără să știi că respiri prin toate silabele ei
și ți-a devenit leagănul în care păstrezi saltul
dintre două inimi.

Adrian BOTEZ

SACRE DISOLUŢII

ce rânduială strâmbă şi câtă suferinţă!
să fie sus – El – zeul – bolnav de neputinţă?
florile-s scrum pe ramuri – stelele-atârnă strâmb
soarele-i ros de şoareci: un vechi – plesnit carâmb…

iubirea-i doar hidoasă-nnodare de reptile
reci solzi se-ating în mlaştini – părelnice feştile
se-aprind printre noroaie – se umflă printre scorburi
de-ai zice că e nuntă: de fapt – e-un stoc de morburi!

dizolvă-se mii forme în hârbul de-ntuneric
nădejde ori voinţă prelingu-se holeric:
latrină-i universul – duhoare moare versul

aici – în lumea asta – dispar urma şi mersul…
… a devenit obscenă căutarea de soluţii:
soluţii tu zici… la ce? – la sacre disoluţii?