Spații culturale nr. 59 (7)

FAPTE CULTURALE

Adrian LUNGU

În weekend cu Isachi la Buhuşi

În oraşul nostru, în zona culturală, când spui Isachi te gândeşti la altruism, dăruire, pasiune, strădanie, stimă, patimă, instruire,… şi putem continua seria cuvintelor de apreciere la adresa OMULUI – Petre Isachi, căci le merită cu prisosinţă. Dacă Octavian Voicu a devenit o legendă pentru oraşul nostru, Petre Isachi este o legendă vie care, cu un entuziasm şi un har de invidiat, stimulează scrisul românesc, comentând din manuscrisele citite, descifrând cu rafinament artistic teme, idei, cu observaţii pertinente, de a căror valoare literară revelată uneori nici autorii operelor nu sunt conştienţi. Şi nu o face ca Alecsandri, din dorinţa de a dezvolta limba română, ci provocator-încurajator, uneori prea încurajator, conştient de spiritul creativ al artistului înrobit de estetic ce face din fiinţare dualitatea organică a „apolinicului şi dionisiacului”, cum îi place să spună, hipnotizat fiind de Nietzsche.
Ca urmare, nu puteam refuza invitaţia de a ne deplasa la Buhuşi, unde urma să-şi lanseze cartea „Docuficţiuni critice”. Era şi locul unde cei patru Ioni renumiţi (Ion Rotaru, decedat între timp, Ion Tudor Iovian, Ion Fercu şi Ion Dinvale) ca poeţi, critici sau prozatori, ca nişte cavaleri ai literaturii au arătat sultanatului bucureştean că provincia nu trebuie şi nu poate fi uitată, ea câştigându-şi locul meritat în coloana de mărşăluitori spre zările astrale ale Heliconului. Şi, de ce să nu recunosc, era locul unde hăt, în tinereţea mea, lucrasem aproape un an ca stagiar la renumita fabrică de postav, astăzi doar urme străvezii în spaţiu şi câteva clădiri, nu spun cum arată.
Alături de mine au fost invitaţi Viorel Savin, Cornel Galben şi Th. G. Calcan, oameni la fel de importanţi între scriitorimea băcăuană şi nu numai. Maşina, deşi burduşită de personalităţi literare, nu ţinea cont de nemulţumirea călătorilor cu privire la discursurile mereu agramate ale primei ministru şi continua să toarcă monoton indiferentă. După ce am intrat în Buhuşi, am pierdut prima intrare spre biblioteca oraşului, a cărei locaţie nu o ştiam, şi, „Întoarcem înapoi?” rostit de mine a făcut-o să tuşească scandalizată. Abia după ce Savin m-a „ghiontit” bine atrăgându-mi atenţia la eroarea de exprimare şi mi-am recunoscut vina s-a mai liniştit, iertându-mă, altfel…
Ne-au întâmpinat la intrare Ion Fercu şi Ion Dinvale, amabili, joviali, uşor surescitaţi de evenimentul ce urma să aibă loc şi atenţi ca totul să decurgă aşa cum şi-au propus. Biblioteca, un spaţiu curat, aerisit, evident plin de cărţi frumos aşezate pe rafturi înalte, deasupra cărora, din fundal, ne priveau imagini ale personalităţilor ce fac onoare literaturii române. Toate frumos înrămate, ca la expoziţie, ca nişte sfinţi într-o biserică, am vrut să spun, doar că se vorbea tare şi cu voie bună, fără să-i deranjăm, poate chiar le făcea plăcere buna noastră dispoziţie, doar era un eveniment cultural.
Am donat bibliotecii cu toţii câte un exemplar din volumele noastre publicate şi ne-am strâns într-o sală, aş spune intimă, cu scaune comode, în care fiecare eram aproape de fiecare, cititorii: profesori, reprezentanţi ai primăriei, elevi, oameni care iubesc creaţiile literare,… sala fiind plină. Era un cadou frumos, de apreciere şi respect pentru Petre Isachi.
Ion Fercu, luându-şi rolul de prezentator-mediator, uşor emoţionat, a făcut cunoscut publicului pe autor şi invitaţi (desigur şi pe subsemnatul, care a refuzat să ia loc la tribuna oficială, apreciind că locul se cuvenea lui Brăneanu, care era aşteptat). Numai bine că între timp au sosit Cristina Ştefan cu soţul şi imediat Brăneanu, noul preşedinte ales al filialei U.S.R. Bacău, ceea ce a dat consistenţă întregului eveniment.
După prezentările de rigoare ale noilor sosiţi, Fercu, preluând rolul corului ce povesteşte în faţa spectatorilor, aminteşte de cinicul Diogene care, disperat, cu o lampă în mână, căuta un om; dacă ar fi trăit, Isachi ar fi fost cu siguranţă omul. În acel moment, am privit la faţa jovială a criticului literar care nu trăda vreun fel de emoţie, doar ochii păreau mai mari, miraţi, nu încântaţi.
Primul căruia i s-a dat cuvântul a fost Viorel Savin, care a vorbit la superlativ de omul Isachi, care de-a lungul anilor, i-a devenit prieten şi interlocutor de dispute literare şi nu numai. Se consideră fericit că a întâlnit un asemenea om de caracter, cu o putere de muncă fantastică şi un altruism cultivat, pentru care nu poate avea decât respect şi consideraţiune. Nu a comentat despre cartea ce se lansa, dar, impresionat de volumul „Despre mine şi Dalila”, a ţinut să citeze câteva din titlurile parafrazate, pline de o ironie elevată, depistate în Calendarul Păcătosului ce invită cititorul să descifreze mitul căderii, să înţeleagă pierderea dramatică a „timpului lui Dumnezeu”. Nu ştiu cu certitudine de ce a citat din volumul respectiv în care autorul dezlănţuie „tragedia imaginarului confruntat cu propriile consecinţe”, înclin să cred într-o afinitate de idei în ceea ce priveşte Puterea care, fie şi divină, până la urmă este învinsă de Frumuseţe, forţa invincibilă a iubirii, pentru a-şi continua în libertate admiraţia narcisiacă a propriei fiinţe, Dalila ca Scriitură. Oricum a primit aplauze.
Pentru a face mai spectaculos momentul, Fercu, ca un adevărat regizor de evenimente, a profitat aducând în discuţie frumuseţea, ca inspiraţie creativă, argumentând că sunt două domnişoare care, citindu-l pe Isachi, vor să-i comunice pe note muzicale, deci cu ajutorul Euterpei, din afecţiunea lor ce prin cuvinte ar avea sensuri uşor echivoce. Prima a interpretat la pian o piesă sentimentală a lui Clayderman stârnind ropote de aplauze. Cea de-a doua, mai curajoasă, a redat cu delicateţe două bucăţi muzicale mai scurte, tot pline de lirism, ale căror compozitori păreau şi nu prea cunoscuţi, aşa că nu mă pronunţ asupra numelor, dar fata a meritat aplauzele prelungite. Isachi era iubit, preţuit şi prin altfel de comunicare a stărilor afective decât prin cuvinte: normal că îl invidiam, sunt şi eu om, nu? Mai ales că fetele erau de o frumuseţe diafană, demne de a intra în rândul muzelor.
Când i s-a dat cuvântul lui Ion Dinvale să prezinte volumul ce practic se lansa, sala era într-o aşteptare deplină. Cu o voce profesorală, ca în faţa unei clase de liceu, profesorul din el a încercat să sintetizeze cartea pe câteva direcţii cheie din care doar una am apucat să o reţin, cea privind riscul pierderii identităţii de sine ce îl pândeşte pe orice critic literar care nu se ţine cu ambele mâini de text, căci mesajul primit pe telefon nu era tocmai îmbucurător, îmi încurca din obiectivul de finalizare a unor obligaţii contractuale, căci am uitat să precizez: mai şi lucrez. Oricum nu puteam face nimic până a doua zi, aşa că, oarecum îngrijorat, cu mintea împărţită între prezentul trăit şi responsabilitatea din mine, vag îmi amintesc că Dinvale a pomenit de interpretarea unor trăiri, evenimente, mituri, din operele unor scriitori şi înstrăinarea criticului. Indiferent cum, se făcuse un terci vicios în capul meu, ce ar fi dat în clocot dacă nu începea să vorbească Cornel Galben care, după ce a lăudat lucrările publicate de Isachi şi l-a aşezat pe un piedestal meritat, obiectiv, a punctat şi faptul că uneori, din prea multă generozitae, a scris laudativ despre unii mânuitori ai cuvântului scris care s-au dovedit în timp că nu-şi justifică creditul acordat în materie de talent literar (scuzaţi limbajul de contabil, mă rog, economist). Dar asta nu îl impiedică să îl iubească şi să-l respecte ca om, şi nici să-i preţuiască valoarea artistică a volumelor publicate.
Imediat a trebuit să ia cuvântul Brăneanu care se grăbea, trebuia să ajungă şi la Reuniunile culturale Alecsandriada din Bacău, unde era angrenat cu responsabilităţi şi de la care nu putea lipsi. Cu diplomaţia ce îl caracterizează şi nelipsitul şarm enigmatic, a lăudat atât omul Isachi, cât şi cărţile publicate ale acestuia. Faptul că reuşeşte să capteze atenţia atâtor oameni ai cărţii face din el un om cu adevărat valoros: „Mi-aş dori ca asemenea oameni să fie cât mai mulţi în filiala Bacău a U.S.R.”.
I s-a dat în sfârşit cuvântul lui Th. G. Calcan care, mereu cu două degete ridicate ca un elev silitor, tot insistase să completeze din ideile lui Dinvale. Oarecum tulburat, a argumentat laudativ asupra volumului lansat ce lasă impresia unei legături organice între trecutul şi prezentul literaturii, temele fiind experienţa umană, interpretările fiind inepuizabile. Criticul trebuie să analizeze, să compare o lucrare literară, să descopere viziunea autorului despre lumea lui, dar adevărata valoare depinde de experienţele cititorului individual, care poate sau nu să acorde bilet de intrare în Catedrala spirituală, fără să ţină cont de efortul criticului de a face pe călăuza atotştiutoare (zic eu, un biet prozator care nu se poate stăpâni să nu… adauge-inventeze). Un risc asumat integral de Petre Isachi care, inspirat, de foarte puţine ori a dat greş. Îi urez la mai multe succese, căci recunosc, şi pe mine a mizat.
Cum cei de la tribuna oficială îşi prezentaseră impresiile, i s-a dat cuvântul autorului Petre Isachi. De fapt, toate acele comentarii anterioare laudative au transformat lansarea de carte într-un omagiu adus omului-autor, onoare făcută cu eleganţă de gazde şi la care nu se aştepta, căci părea mai mult decât emoţionat, părea îngrijorat. A reuşit să spună câteva fraze pe tema neantului şi a însingurării. Aproape îl credeam pierdut printre doctrine şi principii, teme şi convingeri estetice, filosofice şi religioase, dar şi-a revenit cu zâmbetu-i cuceritor, găsind propice să se expună până într-acolo încât a recunoscut că este propriul său duşman, desigur în sens de „provocare”, am adăugat, spre a-l scuti de explicaţii. Ar fi putut vorbi ore în şir despre frica de a nu greşi în raport cu sinele, voluptatea scriiturii şi nevoia de cunoaştere, farmecul operei şi „licoarea vrăjitorească” a artistului,… dar, la sugestia lui Fercu, a preferat să asculte câteva întrebări ale unor liceeni din sală: de ce „docuficţiuni”? ce presupune să fii critic literar? există artă fără frumos?… Se pare că i-au plăcut întrebările, căci cu zâmbet larg s-a lansat într-o expunere vioaie privind arta ca document, apelând la celebrul citat a lui Nietzsche: „existenţa şi lumea se justifică veşnic numai ca fenomen estetic”.
A continuat zăpăcind audienţa cu teme privindu-l individual şi artistul, mitul şi imaginaţia, frumosul şi estetul, binele şi răul,… teme pentru care nu era timp îndeajuns pentru a fi expuse nici măcar suficient, de aceea Fercu a intervenit propunând ca cei din primul rând şi cine mai vrea din spate să spună un cuvânt, o frază, maxim două, despre Isachi. Eram primul din margine, aşa că mi-am permis, aflând că adunarea făcută era botezată „În weekend cu Isachi”, să fac trimitere tot la Diogene, care i-ar fi şoptit ceva la ureche lui Alexandru cel Mare, poate ceva despre generozitate, iubire sau deşertăciune, nu ştim. Dar cred că suntem propriile creaţii, imaginaţii, şi nu este puţin avându-l alături pe Isachi. A urmat doamna Roxana Medvetki, de lângă mine, ce a susţinut că este de-a dreptul îndrăgostită de modul de gândire şi şarmul autorului, soţul acesteia a spus doar un cuvânt „generozitate”, dar extrem de cuprinzător. Când i-a venit rândul Cristinei Ştefan, a contestat, ea nu se putea opri doar asupra unui cuvânt sau fraze, pentru că autorul găseşte pentru fiecare lungi aserţiuni apreciabile cu privire la cele scrise. A subliniat modestia maestrului Isachi, precizând că a refuzat antrenarea volumului „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges” într-o publicitate benefică pe motiv că „o carte bună îşi face singură reclamă dacă este citită”. Este omul care a făcut din sclavia scrisului o suferinţă zâmbitoare al cărei crez existenţial este Cartea, adică „un utopic climat axiologic ce nu poate fi desprins de un real suficient sieşi, autotelic”, cum singur mărturiseşte. Şi Cristina Ştefan a continuat laudativ în toate, fiind în cunoştinţă de cauză: conduce cu entuziasm şi mândrie cenaclul literar online LIRA 21 şi încurajează tinerele talente prin diverse concursuri, premii şi publicaţii. Cred că este printre puţinii care fac ceva gratuit şi nobil pentru tânăra generaţie dezamăgită şi înşelată prin „minciuni fundamentale” bazate pe corupţie, această pandemie ce tinde să ia proporţii demenţiale în România. Dar arta, în general, pendulează mereu între apolinic şi dionisiac, agonie şi extaz, durere şi plăcere,… într-un echilibru tensionat şi captivant, e Viaţa în manifestarea ei deplină.
Au fost şi alţii care au mai adăugat câte ceva, dar să fiu iertat, mi s-a părut mai puţin semnificativ. Aşa cum nici ce a urmat după ce unii au obţinut cartea cu autograful maestrului. De fapt, cum altfel se putea continua decât prin sărbătorirea reuşitei momentului. S-a mâncat la un restaurant stradal, cu vinul casei, unul foarte bun, poate că şi pentru că doar l-am gustat. Am închinat cu toţii în cinstea maestrului care devenise foarte bine dispus. A fost întrecut însă de Fercu care, într-o vervă şi euforie a reuşitei, a captat întreaga atenţie. Mai ponderat, Ion Dinvale îl seconda cu diverse anecdote despre robii scrisului, precum şi amintiri ale unor vremuri îngrădite. Savin, mai serios, cu spiritul întreprinzător, i-a îndrumat să-şi facă un cerc literar, întrucât sunt suficient de mulţi cu înclinaţii artistice. Nu prea a fost luat în serios, se pare că ideea nu era străină, dar se tot fofilau pe cine să pună şef: mare belea cu şefia la români! Într-un târziu, am plecat, sub privirile binevoitoare ale gazdelor şi cu urme ale îmbrăţişării lor. Eu doar cu gândul la vinul acela nemaipomenit şi ce voi face a doua zi cu noul soft.

Nicolai TĂICUȚU

legănat de cumpăna fântânii

mi-am rezervat o insulă solitară
în câmpie/ și nu oriunde
ci în câmpia română

e o insulă mică
ce se arată doar
printr-o fântână cu cumpănă
și un salcâm

de fapt salcâmul
e cumpăna fântânii
iar fântâna e
rădăcina salcâmului –

se susțin reciproc
de ani buni, dar
numai simțindu-mi prezența

iar eu, din respect
în fiecare zi
trec cu gândul pe-acolo
și mai scot o găleată de apă
pentru păsările cerului

spre sacrificiu

în lipsa mea copilăria
a dus scrijelitura aceea de la genunchi
la râul mic al câmpiei
a spălat-o
bine/ bine a spălat-o
și a lăsat-o acolo
pe malul apei
să se înzdrăvenească
de la sine
să devină
ceea ce avea să mă întâmpine acum –
o pală de vânt
de primăvară

(adu-ți aminte, mi s-a zis
rănirea genunchiului a fost
pornirea spre rugă/ spre bine
a ducerii mieilor la imaș
iar tu
nevinovat ai fost
și altă devenire
nici că se putea…)

Cenaclul LIRA 21

Selecție: Cristina ȘTEFAN

Ramona ROMAN – Bacău

nu te cunosc

turnul de fildeș al mileniului trecut
a străpuns prezentul de azi
într-o liniște periculoasă
muți de emoții
am orbit la auzul unui scâncet de adevăr
și l-am ucis din fașă
nu am simpatii
și e absurdă iubirea mea
pentru cuvinte
privirea mi-e ațintită abrupt
de câteva mii de ore
la tine-
și nici măcar nu te cunosc
dar poezia asta este despre tine
și despre o iubire scurtă cât o viață

desculț

cenușa
temelie pentru alte cămine
cele arse sunt mărturii
ale încercărilor deșarte de a fi dumnezei
tu omule înțelege
și reclădește ce-ai ars
întoarce-te la răsărit și-apusul închină-l
sapă la rădăcina curcubeului
acolo apa e vie
clătește -ți ochii și mergi desculț

eu am totul

din aproape nimic
am rămas cu
toată iubirea
pentru tine
din aproape nimic
am rămas cu
toată iubirea
pentru tine
tu…
un sărac
al nimănui
un vânt de nicăieri
o ploaie fără stropi
și beții uscate
în nopți ce n-au hotar
sau stele căzătoare…

rouă

ne căutăm în alte formule
iubim în alt fel
iar
și iar
și iar să ne iubim
într-o abundență de critici
până când ziua nu va mai fi albă
și noaptea se va închina dimineții
să rămână până la asfințit
cu rouă cu tot…

Atena IVANOVICI

era cealaltă

alte cuvinte i se coceau pe buze
alte cercuri trasa cu braţele-i lungi
arunca praf în ochii timpului să o uite aşa
cum o ţineau minte lucrurile din casă
dar s-a trezit că e azi
(aceeaşi ochi aceleaşi dealuri altă privire)
şi că e ea cea care
coase în fiecare zi haine noi gândurilor
cele vechi o mai strâng
ca o umbră de mână

noaptea las ferestrele deschise

prea miroase a stele afară
luna calcă pervazul cu gleznele ei fine
mi-am legat părul strâns
să nu înflorească devreme
precum copacii din sud
orhideea albă se holbează la mine
cu șapte ochi imenși
iar miroși a cremă de față
se spune că dacă nu poți dormi
cineva te visează
de data asta cred că e primăvara

O altă poezie

Vise camuflate în zâmbete
în mângâierile cuvintelor moi
coborâte din gura ta pe coapsă
pe talpa blândă a piciorului
pe umărul fără sfârșit.
În liniștea care alunecă
umbră pe zidul dintre astăzi și mâine
poetul deghizat în curtezană
și-a scris poezia:
În urma ploii
o fericire nouă
ca un mulțumesc.

Târziu

Nopțile mele nu au chip
nicio apă nu le reflectă strălucirea
îmi scufund degetul în cerneala lor violet
și îmi pictez o lună pe umăr
lună neagră pe umărul alb
lună rece pe umărul cald.
Nopțile mele sunt străine
n-au mai întârziat de mult la cină
stelele au venit cu prima maree
și-au coborât în subsolul orelor
din ce în ce mai lungi
din ce în ce mai lungi.
Nopțile mele nu au somn
dorm iarăși amintirile cu tine.

Camelia ARDELEAN

***
Mă-mbrac în furtună, captiv
Ruginii ce flutură-n zare;
Cu freamătul persuasiv
O lacrimă strigă din sare.

Mă plouă cu gust de abis
Și-mi zgârie-o stea solitară,
Mă plouă cu sânge de vis
Împins din sinapse afară.

Răcnește o liniște-n doi,
Se spânzură cerul de ramuri;
Un murmur salvat din puhoi
Mai vântură pe macadamuri.

Mă-mbrac în miresme de nor,
Cu vidul amic în oglindă,
Sub cioburi de vânt mă-nfior,
Deșertul din noi mă colindă…

Nu sunt poet…

Nu sunt poet, cel mult un trubadur
Al zărilor foșnind arar sub pleoape,
Un rătăcit pe-al sorții abajur,
Ce-și ia răgaz din lună să se-adape!

Nu sunt poet, ci un refugiat
Pe marea găzduită de foneme,
Din timp în timp, la nori afiliat,
Îmi dezvelesc azurul prea devreme.

Sunt un golumb ori poate-un albatros,
Când zborul mi-e votiv, ce mai contează?
În orologiul meu de vânturi ros,
Tic-tacul se apropie de-amiază.

Cu astrolabul vechi la purtător
Și mintea împânzită de menhire,
Mi-am semănat noi vise pe ogor,
Sperând cândva să recoltez safire.

Nu sunt poet, de patimă exult,
Din paradigme mi-am făcut un cult…

Sub fantasme înflorite

Sub fantasme înflorite într-un falnic univers,
Am țesut, din nestemate, o atavică Lactee,
Cu apusuri erodate de un astru nou, imers –
Un șirag de lampioane pe-o cromatică alee.

Printre ploi înmiresmate, am plantat vechi rugăciuni,
Le-am hrănit cu aforisme recoltate dintre file,
Între visele-mi de humă-mpovărate de tăciuni,
Ridicat-am o cetate din cerințe infantile.

(Când tăcerea ți-e prinosul pentru zei abrutizați,
Nu au cum să-mbobocească iarăși mugurii speranței,
Nu putem, cu veșnicia, să redevenim confrați,
Suntem, în continuare, victimele aroganței!)

Sub fantasme înflorite, necuprinsul mi-e amic,
Îmi pătrunde, prin tenebre, o felie de lumină,
Ca o aceră, pe aripi, universul îmi ridic,
Degustând, cu lăcomie, porția de-adrenalină…

Sunt

Sunt doar o mască pe un suflet gol,
Un chip plăpând cu-alură de scânteie,
Seiful greu din ceară, fără cheie,
Ascuns în al neliniștii atol.

Sunt stația rămasă fără tren,
Sub orologiul vechi, mușcând din noapte,
Ori un popas de-ntunecate șoapte,
Un ultim vers într-un anost catren.

Am trupul frânt de tainice poveri,
Doar candela tăcerii mă alină.
Luându-mi soarta de la naftalină,
Mi-am scos-o la mezat, cu grijă, ieri.

Am obosit să lupt și chiar să fiu!
Bagaje de speranțe sfărâmate
Mi-alunecă, crestându-mă pe spate,
Mă zbat într-al învinșilor sicriu.

Adrian CREȚU

dorinţă

cum aş vrea
să-ţi ating chipul
să-ţi sărut fruntea gânditoare
să mă uit cu smerenie
în ochii tăi
să joc darabana cu degetele
pe spatele tău
să-ţi simt sânii strâns lipiţi
de pieptul meu
să mângâi partea interioară
şi catifelată
a coapselor tale
şi să-ţi miros porii respirând
în pielea mea
cum aş mai vrea
să te alint
şi apoi să te cert
cu duioşenie
să-ţi urmăresc toate surâsurile
şi încruntările
cu îngrijorare
să adulmec, satisfăcut
respiraţiile liniştite ale inimii tale
şi să le număr
una câte una
până le pierd şirul
cum aş vrea
să-ţi prind sufletul
mişeleşte
să-l încătuşez
de-al meu
şi să-l eliberez doar câte 10 minute
în fiecare dimineaţă
necondiţionat
doar pentru a te face
să-ţi doreşti şi mai mult
închisoarea îmbrăţişării mele

nerăbdare

undeva
înspre dimineaţă
când disperarea îmi invadează
năpraznic
conştiinţa
lăsându-mă dezarticulat
încep, împotriva voinţei mele
să dau târcoale
morţii

mâinile încep să-mi tremure
ca unui drogat
îmi pierd controlul
asupra corpului
şi fumez în neştire
îngrozit
în aşteptare…

în timp ce mă uit
cum întreg universul
se prăbuşeşte violent
în jurul meu
cu o furie şi o viteză
năucitoare
o stare febrilă
de nerăbdare
creşte tot mai mare
şi mai mare
în mine
mă înghite
până devin una
cu sfârşitul

sunt un spectator
de lumi prăbuşite –
ale mele –
cărora continui să le supravieţuiesc
cu îndărătnicie
în fiecare dimineaţă

nobel contra nobel

totul a început pe
ritmul îndrăcit
al baladei ,,hurricane”
a indiferentului premiat nobel
în literatură
pe anul trecut

intram în a patra zi
de băut fără oprire –
nu cred că aveam vreun motiv întemeiat
pentru asta
aproape niciodată nu am avut vreunul
ca să mă îmbăt
pur și simplu nu am nimic altceva
mai bun de făcut

în seara celei de-a patra zi
de binge drinking
eram atât de plictisit și beat
la subsolul unui bar
jegos de rockeri
când am auzit ritmurile baladei
și am crezut că văd fantoma
lui Alfred Nobel însuși
certându-se cu marele Bob

cred că am spus cuiva
la masă
despre nobila întâlnire
iar râsetul incredul m-a atins
aşa de tare
în amorul propriu
încât am pornit obișnuita
bătaie de bar –
întotdeauna le pierd
fiindcă nu ştiu
să mă bat
ceea ce însă nu mă împiedică niciodată
să le provoc

când m-am dezmeticit
cu un maxilar spart
și plin de sânge
în zadar am încercat
să-i explic jandarmului indiferent
care-mi nota datele pentru amenda
regulamentară
că l-am văzut pe inventatorul dinamitei
acuzându-l înverșunat pe Bob
că acesta nu dă nici doi bani
pe marea onoare pe care i-a acordat-o
anul acesta –
iar flegmaticul poet îi răspundea
cu aceeași replică
de fiecare dată:
„the answer, my friend
is blowing in the wind!”

și acum sunt convins
că întreaga scenă s-a petrecut
în realitate
atunci
la subsolul acelui bar
jegos de rockeri –
de aceea o și povestesc aici
în semn de protest
față de faptul că
această întâlnire nu este posibilă