Propoziții pretențioase – Avortă
Prima impresie – țigani.
Deși curtea nu dădea impresia. Băbuța avea alura și glasul specifice, mai puțin pronunțate decât ale seminției, adunată ciorchine pe la margine de Râmnic, însă părerea dintâi este totdeauna cea corectă. Știți cum sunt vecinii grijulii: ,,S-o ajutăm și pe mamaia…” I-aș fi replicat cu întrebarea ,,De ce nu faci tu ce au abandonat ceilalți?” De altfel, cei din ,,neamul” zidarilor nu mai ezită de peste două decenii să ,,execute” și dincolo de mururi operațiunile de ticluire și finisare. ,,Facem noi lemnăria.”, ,,Punem noi tabla și luăm mai puțin.” Și beneficiarul se axează pe soluția aparent mai ieftină și mai fără bătăi de cap, pentru că obținerea serviciilor unui meseriaș, bun sau nepriceput, este a mai încâlcită treabă. Mamaia ,,aztecă” a împăcat lucrarea și s-a trezit neacoperită toată. Jumătatea de pe spate prepusă cum a dat domnul, cealaltă dezgolită parțial, numai bună pentru ploile ce-și făcuseră veacul în acea lună. Pricina? Neștiința îmbinării cu vechea construcție. Un unghi de scurgere dintre un plan de peste 45 de grade cu orizontala și altul aproape nul. Veche… de doar trei-patru ani. Obiceiul românului de a adăuga casei un fel de terasă, din terasă iese o magazioară, iar din ea o bucătărie. Care bucătărie trebuie să devină…. Cam așa și aici. Se poate imagina cum a fost făcut acoperișul și cum a fost pusă tabla cutată: aiurea. De-ți venea s-o jupoi. Motiv pentru sfadă și raport negativ de începere. Radicalismul s-a transformat, după cum era de așteptat, în soluție ponderată. Avizam, deci, compromisul. Mai tăiem de aici, mai mutăm o grindă, mai cârpim o gaură, două. Ceea ce a implicat desfacerea tablelor, scândurilor etc. Până la final – o reușită.
Cu permisiunea dumneavoastră ne mutăm. Scoatem laptopul, țiitorul de memorie și găsire de cuvințele cheie, să nu paț vreun afront de repetiție. Care va să zică ture pe 6 martie n-am executat în chip lucrativ până acum. Doar i-am ,,freca” asfaltul dus-întors spre și dinspre Intercoop. Omenește, s-ar fi cuvenit să mă afund în ulițele cartierului 7 Noiembrie. Și n-ar strica să dau axării din urmă curs, să trec drumul. Prin dreapta sau stânga? Pe lângă Scapă Porcu’ – tag-at în hărțile google fără apostrof. Cinci străzi paralele cu bulevardul Eroilor, două încheind arealul și două intermediare. (Nu mă mai întreb de unde o astfel de aliniere cadastrală, face parte din normalitatea debordant-românească.) Cinci nume de flori – narcise, crizanteme, ghiocei, zambile și micșunele -, una de dud și la final una pentru privighetori. În sens logic, cartierului îi stătea bine haina primăverii, nu o dată din calendar distribuită între sulgerul dregător și atacul armat finlandez de secol 21, cu atât mai mult să poarte însemnul finalului de revoluție bolșevică.
Același ev nu se putea perpeli în imuabilul recensământ al proprietarilor dintâi. Fiii, fiicele, nepoții și nepoatele, îndrăzneții tineri, ajutați de deschiderile granițelor, de îngăduința occidentală de a le oferi șansa egalării, și-au zis, ca alții înainte, ,,Hai să ne așezăm la casa noastră!” După posibilități, oportunități sau dezbateri succesorale favorabile. Și după un program capitalist tot mai frecvent adoptat: întâi casa, apoi…. La momentul descinderii noastre pe Micșunelelor încă se vehicula ideea împământenirii tradiționale, nuntă, copii, cămin propriu. Multe, puține – obișnuite. Căzănele, seuri, jgheaburi și burlane. Locuință austeră, nelocuită. Nefinisată.
