Spații culturale nr. 60 (12)

Serghie BUCUR

„SINGURĂTĂŢI” DOMANIENE
Când jurnalismul îmbracă, subtil şi rafinat, straie epice, fuziunea cu literatura este garantată şi de un stenic bun augur.
Oximoronică (mustind de adevăruri usturătoare, epocale), „Proza scurtă contemporană” a scriitorului Dumitru Augustin Doman, redactorul şef al hebdomadarului ARGEŞ – „revistă de cultură” apărută cu sprijinul administraţiei piteştene: „Primăria, Consiliul local şi Centrul Cultural, sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, construieşte un fastuos labirint, astfel încât meandrele şi tâlcurile sonorizează clocotul terestru al existenţei. De pe puntea navei sale, de observator fie cu ochiul liber, fie cu lentila microscopică a detaşării bine temperate, dl Gusti Doman proiectează, între coperţile impresionantei sale cărţi, SÂMBĂTĂ, DUMINICĂ ŞI ALTE SINGURĂTĂŢI (editura TipoMoldova, 2015, 724 pagini), o vastă şi românească „comedie umană” care se petrece în jurul omului de presă, de litere şi de caracter.
Avem, prin impozanta „cărămidă” epică astfel intitulată, încă „Un nume adunat pe-o carte”, unul de rezonantă anvergură, nu doar pentru că durează de-a lungul şi de-a latul a peste 700 de pagini, dar, şi mai ales, datorită polifoniei ce saturează spiritul prin evanescenţa ideatică şi ritmica romanescă a omenescului şi umbrelor lui, zugrăveşte i-moralitatea – în esenţe ale diversităţii terestre: socială, politică, erotică, artistică, culturală, economică – într-un devastator „Turn Babel” caracterologic. Proteică şi tragic-savuroasă, „proză scurtă” domaniană edifică un muzeu sui-generis al unor în fond istorice „Singurătăţi”, deopotrivă ale autorului şi ale cititorului lor. „Singurătăţile” domaniene desenează pe ordonata şi abscisa societăţii româneşti ante’89, la scara defunctei ere ideologice, previzibile şi totuşi inevitabile acţiuni ale personajelor de o sinergetică nulitate. Prin urmare, cartea devine o panoplie a viziunilor domaniene. Avem sub priviri un „Perpetuum mobille” înzestrat cu forţa, cu darul şi vocaţia extragerii sensurilor din radicalii fiecărei întâmplări, fiecărui act, fiecărui fapt călăuzit de idiosincraziile şi abuzivele sforării ale luptei pentru supravieţuire într-o lume condamnată de ipocriziile ceauşismului „a-toate-biruitor”. Despuind existenţe umane de poleiul demagogiei, cu sarcasmul ironiei adesea dureroase, SINGURĂTĂŢILE domnului Dumitru Augustin Doman cauterizează, în faţa instanţei numită Cititor, infirmităţile societăţii stalinizate vreme de-o juma de secol, prin mecanisme ale analizei, portretizării, confruntării şi ale iminentei prăbuşiri, prin incandescente conflicte povestite acaparant.
Ca şi cum aş fi privit un oraş de pe acoperişul cel mai înalt al vreunui bloc (blochaus – ştiam din copilărie), să îi zăresc şi cea mai îndepărtată stradelă sau cel mai mărginaş cartier (mahala, îmi mai aminteşte memoria), SINGURĂTĂŢILE povestite de prolificul autor, cu o înverşunată stilistică teatrală, exaltă privirea filmic şi animă imaginaţia dramatic. Arta secvenţializării edifică, sugerează şi consună paradigmatic: „Povestiri cu contra punct”, la anul d. H. 1985; „Meseria de a muri” la anul d. H. 2001; „Concetăţenii lui Urmuz”, la anul d. H. 2007; „Moartea noastră cea de toate zilele” la anul d. H. 2008, apoi, drept „the end”, „Din periodice”. Eclatantă structură prozastică domaniană!
Poet, jurnalist şi literat, dl Gusti Doman resuscită, cu o elegant-delicată ironistică, spiritul critic, publicând SÂMBĂTĂ, DUMINICĂ ŞI ALTE SINGURĂTĂŢI drept sumă a nervurilor seismografului propriu, al alter-ego-ului de veghe la evoluţia dezastrului etic al individului care, într-o societate aidoma „groapei cu lei” din zicală, acesta se aseamănă accelerat semenilor lui, pe care, prin infestarea cauzal-mentală, îi trage după el. Nervurile sunt scrierile ce alcătuiesc vigoarea literară a cărţii unei anume specii de SINGURĂTĂŢI: ele „traduc” nenumăratele aspecte dintr-o epocă extrem de vulcanică, cu precădere din istoria ante-1989. Hermeneutica marca Dumitru Augustin Doman preface vremurile şi oamenii în studii antropolgice, cum avem, de exemplu, episodul din nuvela „Sfârşitul epocii cartofilor” (datată 1999), pe care o credem cea mai literară operă a domniei sale:
„După ce trec pe sub uriaşul şopron unde la poalele muntelui de cartofi, zilierii moţăie fumând sau aruncând apatici cu cartofi în câte un şobolan, Nae şi Vasile (întâmplător, citind opera, m-am dus cu gândul la realii predecesori ai acestora, întâlniţi exact într-o atare scenă, la ce-a-pe-ul unde a robotit sărmana mea Mamă!, prin contrast, la marii actori Nae Lăzărescu şi Vasile Morau – n. red.) se uită întrebători unul la celălalt. „Ei, ce facem acum?” par a spune privirile lor. Şi Nae chiar răspunde cu voce tare: „Mergem în birou să mai bem o vodcă. Ce mama dracului am putea face? Să-i intrăm în joc lui Ciocolată (şeful lor – n. red.)? Să se mai ducă dracului cu Securitatea lui cu tot!” (pag. 142).
Jemanfişismul ajuns în 1989 modus-ul vivendi al majorităţii românilor, decretat de sintagma „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!”, capătă sclipiri urmuziene, pe toată desfăurarea nuvelei-capodoperă despre cartofii ceauşişti. Atmosfera surprinsă epocal de maestrul DAD întoarce – iată-l regăsit, excepţional pus în racla lui Kronos – un timp sodomic, căruia, prin fixul agasant al lui Tică Nebunul – „Lasă, mă, cartofii, că te-mpuşc! Lasă cartofii!”, „iepoca dă aur” şi-a găsit motto-ul definitoriu! Panoramarea jigodismului ca „stil de viaţă” instaurat de activiştii lui Ceauşescu, deprinde dimenisuni apocaliptice, în planul comportamentelor şi al gândirii personajelor care animă nuvela-odisee a cartofilor carpatini: „N-au ajuns aici niciodată prim-secretarul de sector şi nici ceilalţi activişti de partid în desele lor vizite prin depozit. „S-avem şi noi un loc unde să ne spălăm rufele de familie, zicea dom’ Nelu. Ce, şefu ăl mare (şi se uită cu falsă pioşenie în tavan) îşi bea vinul pe vreo terasă de pe Calea Victoriei, să-l vadă mitocănimea?” (p. 62) Sau: „Lucraţi tare şi învăţaţi să falsificaţi semnăturile întregii comisii. (…) Daţi-i bătaie! Dudu ţine legătura între rampa de descărcare şi birouri. Tot el caută tăbliţele cu judeţele Harghita, Covasna, Suceava, de unde ne vin cartofii. Dacă apare vreodată un delegat nemulţumit de recepţie, Dudu pune automat tăbliţa într-una din grămezile de cartofi mici şi prăpădiţi. Mare atenţie, că de aici mâncăm o pâine, pasca mă-sii! Că salariul, ştiţi şi voi cu toţii, e doar o mică atenţie din partea statului. Şi acum, la treabă!” (p. 64) Ori: „Mă, ce-ar fi să furăm toţi cartofii din depozit? Oare, l-am ajunge la hoţie şi la avere pe ministru’ de interne? Ne-am trage o vilă la Neptun, lângă a lui nea Nicu. Vara am face nudism împreună, (…) iar nea Nicu ar face mai la vale nudism cu Leana lui cea uscată, cu pieile atârnându-i” (p. 104). Şi încă: „Mai târziu, dom’Nelu i-a luat lângă el pe Nae şi pe Vasile şi le-a spus: „Mă, fraţilor, hai să vă spun o chestie. Ne mai perfecţionăm dracului şi noi. (…) Căscaţi ochii la bătrânul vostru Nelu! Fiecare aviz este tras în patru exemplare, nu? Ei, eu am aranjat cu fetele de la magazie ca din loc în loc să-mi numeroteze un aviz în cinci exemplare. Deci, când vrei să dai o gaură, iei al cincilea exemplar, îl completezi cu cartofii din maşina cuiva, treci cantitatea exactă, corect, cum ar veni, iar după ce aprozaristul descarcă cartofii şi-i amestecă cu ceilalţi, rupe avizul şi împărţim banii. Ce ziceţi? Este că-i băiat deştept şeful vostru?” (p. 108-110).
Tarele care macină şi astăzi mentalităţile şi societatea românească, sunt cu geniu reconstituite în scene, evenimente şi situaţii cu actanţii rămaşi în amintirile noastre şi încă şi după „Sfârşitul epocii cartofilor”, intacţi şi la fel de „pitoreşti” printre noi! Au rămas şi se clonează în climatul politicianist, care, corupt pe faţă, le amplifică monstruozităţile.
Operă literară autentică, inclusiv în pasajele cu echilibrată licenţiozitate – precara modalitate a personajelor din depozitul cu munţii de cartofi, de a etala, ludic, scabroşenia cu o dexteritate lubrică, SFÂRŞITUL EPOCII CARTOFILOR este proza emblematică a SINGURĂTĂŢILOR domaniene; o impecabilă articulare artistică ce defineşte măiestria epică topită în arta narativă a maestrului Dumitru Augustin Doman!
O trecere în revistă a titlurilor „Singurătăţilor” relevă, caleidoscopic, eticul şi teatralul, unite pe canavaua literară, cu persuasive resurse endemic sarcatisce. Am traversat, de la primul paragraf la ultimul, planurile unui subteran roman, descoperindu-l nu din slăbicunea mea prozastică, ci pentru că i-am auzit, din cărţile lor, pe un Marin Preda (din Viaţa ca o pradă, din Risiptorii, din Moromeţii), pe un Liviu Rebreanu (din Ion, din Amândoi, din Gorila), dar şi pe Caragiale (din Păcat, din La hanul lui Mânjoală, din O scrisoare pierdută, din CFR): „Bacalaureat”, „Ţuică mirosind a ţărână”, „Ce este acela un Urmuz?”, „Mortalul premiu prezidenţial”, „Nenorocit de un milion de dolari”, „Aşteptând metroul în dulap la etajul doi”, „Şpagă şi striptease”, „Ministrul din Olteniţa”, „Nes, macroeconomie şi creştere zero”, „Clepsidra cu nisip negru”, „Fanfara cultivatorilor de căpşuni din cartierul Progresul”, „Moartea ca un tren albastru”, „Alaiul de joi dimineaţa” – arcadă epică de tip DAD, care zidesc un imperiu imagistic, un acvariu brownian premergător – dacă, Doamne fereşte!, conservăm pe mai departe „croiala” ţesută critic, cu înnăscut har literar, de maestrul DAD – deja vehement-conturatului FAHRENHEIT 451 pre-vestit de Ray Bradbury.
Câteva „Singurătăţi” pot fi deduse şi din mega-titluri ca acestea: „Influenţa hotărâtoare a epocii Onofrei, Doroftei şi Dosoftei asupra restaurantelor din Rusia postsovietică”; „Povestea combinatului siderurgic cvasi invizibil, de lângă furnica măreaţă”; „Cum nu se intră în partidul de guvernământ”; „Prea trista poveste a nunţii Monei, damă blondă de companie, cu japonezul Mikovashi, maestru al artei plastice extrem-orientale”.
De un romantism acid, nemărginite în sinestezia lor funciar filozofică, prozele scurte domaniene rezonează într-un imens arpegiu caragialesc-cehovian, dislocând umorul subţire semănat între straturile ingratelor lumi atavice de ieri, de azi şi următoare. Aproape că, după fiecare scriere citită, după punctul final, simţi că, abia de-acolo în colo, prozatorul Gusti Doman sigur continuă povestea/ povestirile, intuind un evident roman. A-l compara cu un prozator de ieri ori de azi, surpriza e una singură: prozele grupate în SINGURĂTĂŢILE domniei sale, de scriitorul Dumitru Augustin Doman, rămân unice şi francamente originale în literatura autohtonă a începutului de secol XXI, preconizând, ca-n urmă cu un veac, Bădia Mihail, sadovenianismul, proza domaniană: domanismul !

Tudor CICU

Memoria anilor nemuritori
(evocări, portrete, amintiri)

O frumoasă carte de memorii („Memoria anilor nemuritori” de Traian Gh. Cristea – ed. Editgraph, 2018) a apărut în spațiul cultural buzoian. O carte necesară despre cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa lor… etc. O carte în care, cel care a scris-o și-a propus ca faptele oamenilor să intervină foarte puțin în viața firească a omului și să precumpănească doar factorii morali și cei psihici.
Ceea ce relatează Traian Cristea în primul volum (deocamdată), nu e altceva decât anevoiosul și încâlcitul vis al fiecăruia dintre cei amintiți aici: (cap. 1 Piscuri izvorâtoare de lumină) – acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ion Coteanu, Alexandru Piru, Eugen Simion și Ion Rotaru. (cap 2 Exerciții de neuitare) – preot Mihail Milea, Aurel Toader și Gheorghe Bivolaru, pr. prof. univ. Theodor Damian, prof. Coca Alexandrescu, Constantin Apostol, Aurora Boziac, Ionel Cambeșteanu, Ion Chivu, Florea Costache, Marieta Cristea, Laurențiu Cristea, Victor Damian, Irina Dumitrescu, Gherghina Eftenaru, Gheorghe Enache, Marcel Ghiulea, Mircea Ghiță, Georgeta Gongea, Maria Grigorescu, Gheorghe Milea; scriitorii Tudor Cicu, Marin Ifrim, Dumitru Dănăilă, Mircea V. Homescu, Octavian Moșescu; (scriitor şi colecţionar de artă) Liviu Nicolae, Costache I. Paiu, dr. Nicolai Poll, Petru Pria, ing. Busuioc Ristea, dr. Nicoleta Sava, prof. Aurelia Stolojanu, Ana Sterescu, Gheorghe Șaramet, bibl. Angela Ungureanu, prof. Teodor Ureche, Vasile Uță, dr. Elena Văleanu, prof. Violeta Vîlcu, maistru emerit Mircea Vlase, Dan Mihail Zamfirescu. Cartea se încheie cu un fragmentarium.
Din cartea de memorii semnată de scriitorul Traian Gh. Cristea, vom încerca să descurcăm iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru.
Norocul de a-i fi întâlnit în drumul vieții pe cei prezenţi în carte e ceva aranjat de sus (spune autorul). „Dumnezeu mi-a dat șansa să-i cunosc direct… și slavă Domnului! a biruit gândul cel bun” pentru a scrie cartea. De menționat mesajul său: „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”, fiindcă, după spusele marelui Will, „Destinul nostru nu este scris în stele, ci în noi înșine”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară” (memoriile), Traian Gh. Cristea se înarmase din tinerețe cu infinită răbdare pentru a nu claca sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot şi a-şi apăra, acum, memoriile ca pe singurul izvor de care depinde viaţa noastră afectivă – ca pe unica şansă, dar și conştient că prin ele va realiza cel puţin două lucruri de mare importanţă: 1) – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de jurnal, întâmplările prin care tocmai a trecut, căci mai târziu, voința se mai schimbă, se clatină, trenează diverse motive. De aceea, putem să-i definim cartea, folosind o licenţă poetică: o imagine a vieţii și totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat.
Prin intermediul însemnărilor din aceste memorii, timpul va reţine pe lentila înregistrării amintirilor: 1) un părinte duhovnic în persoana lui Mihail Milea care „închide ochii nopții și după ce stă de vorbă cu Dumnezeu, scrie pentru nemurirea sfinților martiri, pe lespedea prezentului”; 2) un părinte scriitor, Theodor Damian despre care notează „a fost șansa mea să întâlnesc și să cunosc un asemenea OM cu suflet ceresc”. 3) o profesoară, Coca Alexandrescu, pe care o numește „rază de soare”, care îi amintea deseori aceste vorbe: „Cuvintele celor mari păstrează-le în suflet ca pe niște peceți domnești!” 4) o altă profesoară, Aurora Boziac numită „domnișoara floare înstelată de orhidee”, de la care înțelegem că atâta timp cât mai putem visa, moartea e doar un capăt de poveste; 5) un profesor, Ionel Cambeșteanu, despre care spune că „era un fel de Petre Țuțea râmnicean”; 6) un profesor chiar prea mult îndrăgostit de arte, pe numele său Ion Chivu, cel care te făcea să crezi că limba lui Tolstoi era cea mai frumoasă de pe glob; 7) profesorul „lumină, pururi cântând” Florea Costache – „cel care a trudit la rădăcina devenirii mele pentru a sluji cuvântul în credință și respect”. 8) profesorul Victor Damian, care grăia profetic: „Când prietenii își mai amintesc de tine, e semn că ești viu”; 9) un romancier de neuitat, Dumitru Dănăilă, un „om cu lumina bobului de grâu în cuvinte” și „un risipitor de gânduri luminoase, de solicitudine și elevat caracter”; 10) învățătoarea „cu suflet înstelat”, Irina Dumitrescu, căreia îi și poartă o „vie recunoștință”, pentru „fereastra ce i s-a deschis în viață”, întâlnind-o; 11) „medicul explorator al artelor”, Mircea V. Homescu, întrucât cine i-a stat în preajmă „a câștigat înțelepciune”; 12) „scriitorul justițiar” Marin Ifrim, insistând pe volumul acestuia: ”Puzzle literico-est-etic”, o aventură existențială, deloc veselă a autorului „pe drumul spinos al devenirii”; 13) omul și scriitorul Octavian Moșescu, cel care va „rămâne torța care a împrăștiat ceața unor ani tumultoși”; 14) doamna cu „fărâme de cer în suflet” – Aurelia Stolojanu, care i-a transmis că lectura nu are nicio consecință „dacă nu descifrăm și ce există dincolo de cuvintele din cărțile oricărui scriitor” etc… (La etc. țin să-i mulțumesc pentru cele șapte pag. scrise despre persoana mea).
Continuând lectura memoriilor lui Traian Cristea, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist. Și îşi poate stăvili, când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Să înţelegem, că tot ceea ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile fireşti, la urma urmei… etc., toate acestea i-au fost date scriitorului ca material pentru arta lui.
Paginile curg, lămurind ele însele că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora, fiind plină de oglinzi magice, şi că întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare (prin însemnările aşternute în memorii) peste o vreme, devine o necesitate.
„Departe de a fi o carte romanțioasă sau cu caracter monografic, scrierea ce se înfățișează potenţialilor cititori, are conținut memorialistic, subiectiv și realist…”, ne mărturisește autorul și noi chiar îndemnăm pe cei interesați să lectureze aceste „mărturii peste timp”.

FAPTE CULTURALE

Comunicat

REVISTA ROMÂNO-CANADO-AMERICANĂ „STARPRESS” DEMAREAZĂ ÎNSCRIERILE PENTRU REALIZAREA – în limba română – A ANTOLOGIEI SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME „SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI,” – STARPRESS 2018”– ANTOLOGIE de POEZIE şi PROZĂ, dedicată marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei româneşti” .

Propunerea de realizare a acestei antologii a venit de la câţiva scriitori canadieni de origine română, la Festivalul ZILEI LIMBII ROMÂNE – STARPRESS 2018.

Înscrierile se fac în limita locurilor disponibile.

Prioritate în paginile ANTOLOGIEI „SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI”– STARPRESS 2018” vor avea câştigătorii Concursurilor Internaţionale de Poezie şi Proză Pentru Românii din Întreaga Lume „STARPRESS”, colaboratorii revistei, cei care au fost publicaţi de Revista internaţională STARPRESS şi în propriile ANTOLOGII – CARE VOR PARTICIPA FĂRĂ SELECŢIE, dar şi cei care sunt recomandaţi şi scriitorii care doresc să fie publicaţi. Nu excludem pe cei talentaţi – care nu au apărut în paginile noastre.
Ne rezervăm însă dreptul de a nu publica scriitori controversaţi, de a nu publica lipsa talentului şi pe cei care trimit intenţia lor prea târziu, după selectarea scriitorilor şi primirea creaţiilor literare.

Condiţii de participare:

1 – Se primesc doar material culese pe calculator, cu diacritice, corp litera 12, format word doc., cu diacritice, pentru POEZIE sau/ şi PROZĂ – CORECTATE .
2 – Materialele nu vor depăşi 3 (trei) pagini format A4. Acestea vor fi trimise după înscriere (şi după realizarea selecţiei/ unde este cazul) începând cu data de 20 septembrie 2018, până la data de 10 noiembrie 2018).
– CONTRIBUŢIA FIECĂRUI SCRIITOR este de 120 lei
Ultima zi a primirii materialelor şi contribuţiilor este 10 noiembrie 2018).
TEMA ESTE „SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI“, creaţii literare – poezie, proză – EXEMPLU: -despre sărbători religioase, CRĂCIUN, MOȘ NICOLAE, PAȘTE, SFÂNTA MARIA, despre ziua de naștere/ nume – a copilului, iubitei, soţiei, prietenilor, A UNUI SCRIITOR, 8 MARTIE, 1 IUNIE, despre diverse evenimente, nuntă, botez, naștere, despre HORA ROMÂNEASCĂ, SÂNZIENE, ȘEZĂTORI, ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, Ziua comunei, orașului etc.

3 – Aşteptăm înscrierile pe e-mail:
ligya33@gmail.com
sau la telefon: + 40 0723 371626 ; 0752-787694
4- CREAŢIILE VOR FI ÎNSOŢITE de: – o fotografie în format jpg. Un scurt CV și creaţiile literare.
5 – ANTOLOGIA „SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI “ va fi lansată şi mediatizată la evenimentele de carte din ţară şi la cele din străinătate pe saituri culturale din ţară şi din diaspora, în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate şi la întâlniri culturale, cenacluri, tabere de creaţie, biblioteci, biserici, comunităţi româneşti din întreaga lume, ambasade, consulate etc., întâlniri la care vor participa scriitori, editori, reviste culturale, cititori, personalităţi culturale din ţară şi diaspora (USA, Canada, Germania, Anglia, Australia, Germania, Israel etc.)
Avem alături de noi, pentru mediatizare, peste 86 de ziare şi reviste, posturi de radio şi TV. din diaspora şi România – cu care ne aflăm în parteneriat media.
—————————–
Ligya DIACONESCU
ligya33@gmail.com
sau la telefon: + 40 0723 371626 ; 0752-787694

Silvia Ioana SOFINETI

Efecte poetice

Dacă „Fenomenul Web 2.0” oferă posibilitatea de a organiza și clasifica informația pentru a deveni cât mai accesibilă, „Versiunea 2.0” este, crede LIS, nelămurit destinată poeziei, adică unui mod de a te limpezi și cunoaște pe tine însuți, cu singurătatea, marasmul, încăpățânarea ta de a scrie, cu nebunia și spaimele tale. Poemele se scriu pe mai multe voci, pentru că universul poetic pare populat cu o multitudine de alter ego, toți suspecți, la rândul lor, de tulburări de personalitate multiplă: „Sărut mâinile, îl căutăm/ pe domnul doctor psihiatru… Poftim? A murit? Dumnezeu/ să-l ierte… Ce-ți spuneam eu că trăim pe/ altă planetă, am greșit direcția, trebuia să luăm tramvaiul/ invers” („Mari viziuni”).
Totul pare greșit, lucrurile nu mai au legătură unele cu altele, se atomizează haotic și se transformă în neant, trăgând acolo și ființa poetică, singura încă lucidă, încă în stare să-și contemple abandonul, renegarea, oboseala și decadența, într-un sinucigaș „impuls imoral”: „Indiciu al unei oboseli în tot, la capăt de drum/ și al unui început de decadență, cu ceva/ zahăr… Nu se risipesc nicicum îngrijorările, stau claie/ peste grămadă în aer”.
Structurat în trei cicluri („Rar sus”, „Împotrivirile” și „De necuprins”), volumul „Efecte 2.0” adună poeme marca inconfundabilă LIS, poate ceva mai limpezi, mai disperate și cu mai mare încărcătură subiectivă decât poemele din volumele anterioare: „dar bine, omule, nu vezi că mergem înapoi? În/ intimitate, în București:/ refugiați în propriile întunecimi” („Mesaj negativ”). Scrisul devine implozie, prăbușire înlăuntru, resorbție a sinelui în sine: „Mă resorb încetul cu încetul, întregi teritorii, tot/ ce-mi răbufnește în creier/ se scufundă o dată cu mine, cu drumuri, case, oameni,/ păduri, râuri cunoscute, e o adevărată/ catastrofă naturală, de care nu e nimeni conștient. Degeaba/ mi-am luat adio, lucrurile au mers/ înainte, e o mișunare de suflete, sunt etape/ obligatorii de parcurs, de neînțeles pentru mine, un chin/ dar sunt mulțumit, mai am un pic. E un ciclu./ E o fenomenală prăbușire înăuntru./ Cucul cântă pe cruce în cimitir și mă înduioșează permanent,/ am lacrimi în ochi, vă rog să mă iertați” („prăbușire înăuntru”).
Liviu Ioan Stoiciu scrie ca și când acesta ar fi ultimul său volum de versuri, impresie lăsată nu numai de obsesivul câmp semantic al morții, ci și de mesajul oarecum testamentar al discursului liric: „Durerea face să înceteze toate întristările, ea/ pare mai degrabă o rătăcire,/ cine mă tot bate la cap? Cățărat pe zidul grădinii/ interioare, mie nu mi-a mai/ rămas decât să caut, enervat la culme, să văd de unde vine/ vocea care-mi strigă: renunță, renunță,/ și așa nimic nu are rost…” („Târâi funia scrisului”). Meditația pe tema morții, a scrisului și a propriei existenței inutile, văzute ca și când ar fi a altuia, are câteodată accente cinice, dar aceasta nu reprezintă o noutate pentru cititorul fidel al poetului: „Simt în mine chestia asta. Dacă aș muri, aș muri acum/ pe nedrept, spune și se întinde să moară/ pe o foaie de cort – întors acasă, la căldura caloriferelor,/ dezbrăcat. Frigul de-afară i-a risipit și/ ultima îndoială, n-are cum să-și mai schimbe/ sentimentele,/ nu mai vrea nimic, repetă, și nici nu mai are/ nevoie: mai mult nu i se poate/ da, atât i-a fost repartizat, acum se poate despărți/ liniștit de tot ce-a dobândit, acuzarea a fost/ făcută, urmează execuția. Mare demagog. Ce faci? Meditez./ La ce meditezi? Meditez la mine. Hai sictir!” („N-a ajuns unde trebuie. Jurnal”).
Dacă semnatarul volumului ar fi fost altcineva, cu un nume mai puțin cunoscut, probabil că cititorul s-ar fi întrebat de ce poemele (care respectă, de altfel, structura textului poetic, prin organizarea în vers alb) se încadrează în specie și nu sunt considerate proză poetică sau proză pur și simplu: în definitiv, există narațiune (plaje narative), situare spațio-temporală, modul de expunere predominant este dialogul/ monologul adresat, plus că limbajul este demetaforizat și, în general, despuiat, la nivel semantic, de sensurile conotative. Cred că avem de-a face cu poezie tocmai pentru că nu este respectat canonul: atenția se abate de la nivelul fonetic (nu există preocupări de prozodie și nici de folosire a cuvintelor în funcție de sonoritățile lor creatoare de „atmosferă”, ca la Bacovia, ori de sensuri suplimentare) și de la nivelul semantic pentru a pune în valoare altceva, propriu poeziei moderne: gestualitatea/ atitudinea poetică în fața lumii și a vieții. LIS ilustrează în continuare arta poetică dragă optzeciștilor, și care constă, printre altele, în sinceritatea mesajului, în refuzul artefactelor și a prelucrării excesiv estetice, care nu este decât un semn de slăbiciune și de moarte a simțului poetic.

*Liviu Ioan Stoiciu, „Efecte 2.0”, Ed. Tracus Arte, 2017

Distribuie: