Literadura nr. 2 (6)

Viorica LAZĂR (Toplița-Ciuc)

2.
nu-mi cedez mie și nu mă laud și nu mă tem
merg în excursii dar nu ca turist
petrec doar ca să cunosc oameni
să recreez
masca lor peste trupul meu gol
nu spun lucrurilor pe nume ca să nu rănesc
pot să nu mă postez pe mine
nu
mă
devalorizez și nu mă devorez
poarta cetății mele o trec peste Styx
acest marș
marș
marș
cu pași mai repezi decât mi-am imaginat
întind mâna să cuprind tot cerul
mă feresc de o cădere în gol
mă prind de un capetele unor rune
ceva se-ntâmplă cu cerul meu
vreau să pășesc din nou în același loc
pe unde am trecut locurile
dispar în front
oamenii mă compară
ca o coajă de nucă
mă strâng
mă pregătesc
de ciocnire

cultură de toamnă

doar o seară de toamnă mai intră-n haina mea
de arțari decojiți
şi-o iarnă
în care știu că vor exploda
ca artificiile
florile noastre de oameni de zăpadă
vom mai fi găsind
poate
şi acum o ieșire de tunel
să facem hitch-hike
pe autostradă

Adela EFRIM (Craiova)

Întâlnirea

lor ar fi fost incendiară
ca o scânteiere lungă în urma unui scurtcircuit
el ar fi vorbit scurt şi nepretenţios
în acel loc unde ar fi ales să se întâlnească
ochii nu cred că fi flatat-o îndeajuns
tot reci i s-ar fi părut oricât de mult
şi-ar fi exersat bunăvoinţa
de a se despovăra de prejudecata că
albastrul privirii lui ar fi putut încinge
portocaliul bluzei
ce ea ar fi ales să o poarte în acea zi ploioasă
el ar fi găsit-o prea gri
chiar incomodă
nicidecum atrăgătoare
o vreme ce i-ar fi nămolit blugii
poate sufletul, ar fi zis ea contrariată
cu o fervoare ce ar fi făcut-o irezistibilă
de-a dreptul pasională
dacă paşii ei de somnambulă
nu s-ar fi lovit de piciorul patului
trezind-o din nebunia
ce ar fi avut să o facă
dacă visul acela ar fi continuat

muzica de jazz

nu mi-a lăsat mari deziluzii în dragoste
fie că ei nu agreau acest stil
fie că eu nu aveam atâta răbdare să caut
înţelesuri în neputinţa lor
despre asta nu e încă timpul să vorbim acum
îmi spuneai
atât trebuie să ştii
trăirile sunt doar pentru cunoscători
apoi, absenţa îţi aparţinea
ca o iubire ce o ocoleşti
prevăzător

Scriitorul, Profesie și Pasiune

Scriitorul Florentin POPESCU, a urmat
cursurile şcolii primare în satul natal, pe
cele gimnaziale şi liceul („B. P. Hasdeu”)
în oraşul Buzău, apoi Facultatea de
Limbă şi Literatură Română din Universitatea
Bucureşti, luându-şi licenţa în anul 1969.
– A lucrat ca redactor la mai multe ziare,
reviste şi edituri (Viaţa studenţească, Viaţa
Buzăului, Informaţia Bucureştiului, Sport –
Turism, Albatros, Manuscriptum), la
Consiliul Naţional al Audiovizualului şi la
Muzeul Naţional al Literaturii Române. –
Poet, prozator, istoric literar şi reporter,
Florentin Popescu a debutat publicistic în
revista „Luceafărul”, în 1963, iar editorial cu
volumul de versuri „Obsesia păsărilor”
(Colecţia „Luceafărul”, Ed. Tineretului,
1970).
Autor al lucrării „O istorie anecdotică a
literaturii române” (1995), al monografiilor
„Viaţa lui V. Voiculescu”, „N. Labiş”,
„Romanul vieţii şi operei lui Alexandru
Odobescu”, „Necunoscutul Macedonski”.
De asemenea, autor al unor dicţionare de
literatură română, de literatură universală,
cărţi pentru copii, precum şi al unor lucrări de
sinteză: „Divinităţi, simboluri şi mistere
orientale” (5 volume, 1999-2003), „Dicţionar
de mitologie orientală”(2005), „Babilon,
oraşul blestemat” (1998).
În domeniul poeziei a publicat volumele:
„Obsesia păsărilor” (1970), „Mereuperegrinul”
(1972), „Cuvinte de grâu” (1975),
„Ţărmul uitat şi alte poeme” (1981),
„Diligenţa cu păsări” (1983), „Peregrin la
Ninive”(1988), „Flăcări şi porumbei”(1989),
„Cele mai frumoase poezii” (1992), „Elegia
cailor pierduţi” (ediţie bilingvă, română-albaneză,
2007), „101 poeme” (2011).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din
România (1975). În prezent este fondator şi
redactor-şef al revistei „Bucureştiul Literar şi
Artistic”.
Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău.
Distins cu numeroase premii.

l. Domnule Florentin Popescu vă mai
leagă ceva de Buzău, ținând cont că de mulți
ani locuiți și vă desfășurați activitatea
preponderent în București?
Ca pe orice alt om din lume de locurile natale
mă mai leagă, încă, multe: foști colegi de
școală, întâmplări, amintiri. Cel puțin odată
pe lună (uneori și mai des) merg în satul meu
natal, Lera-Chiojdu, unde după 1990 am
cumpărat o casă situată exact peste drum de
cea în care m-am născut. Am avut șansa să fiu
„pe fază”, când o urmașă a fostului ei
proprietar a scos-o la vânzare la un preț
accesibil. Acolo mi-am creat un fel de mic
refugiu din fața zgomotosului București.
Acolo mai pot trăi sentimentul apropierii de
natură și de toate ale ei. De altfel, despre
sentimentele mele legate de satul meu natal
am scris și două cărți, „Povarna și alte
povestiri” (1987) și „Un mesteacăn rătăcit pe
câmpie” (2007), aceasta din urmă fiind
publicată cu sponsorizarea primăriei
Municipiului Buzău la editura Mad Lynotipe,
a fostului coleg de facultate și de redacție la
„Viața Buzăului”, Ștefan Iovan. Mai amintesc
și de cele șapte volume pe care le-am
consacrat lui V. Voiculescu, scriitor de mare
anvergură și de mare originalitate, autor cu a
cărui biografie și operă am mari afinități.
Pentru una dintre ele, „Viața lui
V. Voiculescu”, am primit mai multe premii și
a fost comentată, ca atare, favorabil în multe
istorii literare și dicționare, între care cel mai
important rămâne „Dicționarul general al
literaturii române”, editat de Academie.
A fost o vreme în care noi scriitorii, pe care
destinul ne-a dus prin alte locuri, eram
solicitați, invitați să participăm la evenimentele
culturale organizate de municipalitatea
buzoiană, dar azi nu se mai întâmplă
așa. De mai mulți ani încoace Buzăul parcă
nici n-ar exista pe harta culturală a țării. Eu
unul în afara faptului că în 2005 am fost
onorat de către Primărie cu titlul de „cetățean
de onoare” al municipiului, iar în 2015 am
fost declarat împreună cu pictorul Valeriu
Șușnea „Om al anului 2014”, nu am mai
primit decât o invitație, la Festivalul de
epigramă, organizat de dl. Mihai Sălcuțan,
fost coleg de bancă în ciclul gimnazial la
Școala pedagogică. Să nu fiu înțeles greșit.
Nu alerg după onoruri, ci aș dori, și asta am
spus-o ori de câte ori mi s-a ivit prilejul, să
mă implic mai mult în viața culturală din
Buzău, să dau o mână de ajutor, să-i consiliez
pe organizatorii de manifestări (dacă e cazul)
și pe cei care scot reviste, publică volume
literare etc. așa cum fac de ani buni la
Târgoviște, unde există Societatea Scriitorilor
Târgovișteni (unde sunt membru din 2005), la
Bolintin Vale, lângă București timp de peste
doisprezece ani am fost redactor șef a revista
„Sud”, iar azi sunt senior editor la Focșani,
Odobești, Râmnicu Vâlcea și chiar în Canada,
la revista „Destine literare” a Asociației
Canadiene a Scriitorilor Români (unde sunt
redactor consultant) sau New York, la revista
„Lumină Lină”. În acele locuri și în altele sunt
agreat, așteptat, consultat. În fine, ar fi multe,
foarte multe de spus. Toate acestea l-au
determinat pe Pr. prof. Dr. Theodor Damian
să scrie undeva: „Florentin Popescu este un
dar pentru literatura română, pe de o parte și
pentru toți pe care-l cunosc pe de alta. Pe cât
de înzestrat cu multiple daruri pe care știe să
le pună în valoare, pe atât de modest, fapt ceți
dă senzația că lângă el poți să crești, de la el
poți să te inspiri, că oricând poți primi un sfat
folositor. De aceea prietenii gravitează în
jurul lui, dar și pentru faptul că știe să
împărtășească cu generozitate ceea ce
Dumnezeu i-a dat numai lui”.

2. Ați schimba ceva în lumea literară
românească? Dar în cea buzoiană?
Ar fi multe, foarte multe de schimbat în lumea
literară românească. Atât la nivel central cât și
local aș reforma instituțiile: Ministerul
Culturii, Uniunea Scriitorilor, Inspectoratele
județene de cultură. Aș pune în fruntea lor
oameni competenți și buni administratori ai
treburilor. Degeaba ai un ministrul al Culturii
cu nume prestigios sau membru al vreunui
partid, dacă n-are vocație de organizator, de
manager. La fel și la Uniunea Scriitorilor, la
fel și la județe. Uneori am senzația că deși
toate acestea se știu, nu se dorește să se facă
nimic. De aceea cultura mai reușește să
trăiască azi doar prin inițiativele și eforturile
unor inimoși. Slavă Domnului că îi mai avem
și pe ei, pe ici pe colo!
Să dai vina pe lipsa banilor și să nu faci nimic
e cel mai comod lucru. Să se instituie criterii
de performanță și potrivit lor să primească
fiecare salariat din cultură remunerația lunară,
să vezi atunci cum s-ar schimba situația! Dar
așa… de multe ori mi-am pus întrebarea de ce
în alte locuri se poate (am dat exemplu,
Odobeștiul, Bolintinul Vale, dar ar mai fi și
Curtea de Argeș și altele, în spații cu potențial
economic mult mai mic decât al Buzăului, se
pot face multe în cultură și în Buzău nu.
Dumneavoastră care trăiți acolo cunoașteți
mai bine realitatea și vă puteți răspunde
singur. Poate îmi spuneți și mie.

3. Ce i-ați preda unui tânăr care v-ar
cere să-l învățați taina scrisului?
Nu sunt profesor de „taina scrisului” ca să pot
preda această disciplină unui tânăr. Totuși,
cuiva care se simte chemat spre literatură și a
fost dăruit de Dumnezeu cu talent) i-aș sugera
să-și caute singur drumul prin exercițiu, dar
mai ales prin lecturi. Lecturi din marea
literatură a lumii și din cea românească, mai
ales cea clasică și modernă. Dacă se va limita
doar la scriitorii din ultimii treizeci –patruzeci
de ani va risca să pățească aidoma țăranului
dintr-un cătun uitat de lume și care acum
jumătate de veac inventa bicicleta. A fi
scriitor și a avea demnitatea propriei creații
înseamnă, după opinia mea, să-ți evaluezi
fiecare pagină trimisă la tipar ca și cum atunci
ai debuta. Din păcate azi, la noi, se scrie și se
tipărește foarte mult. Ca redactor șef de
revistă, eu primesc în medie cam patru-cinci
cărți pe săptămână din toată țara. Mă doare
sufletul să mărturisesc aici, că multe din ele
sunt semnate de grafomani, fără har și fără
idei. Păcat de arborii care au fost sacrificați
pentru a se face hârtia irosită în acest chip!

4. Cu ce personaj literar vă
identificați?
Întrebarea mi se pare puțin hazardată. Nici eu
și nici oricine altcineva nu se poate identifica
cu un anumit personaj. Mai degrabă unele
personaje descoperite prin lecturi ne pot
deveni modele până la un punct, urmând ca
propria personalitate să ne-o descoperim, să
ne–o cultivăm fiecare în funcție de însușiri,
idealuri, principii de viață, etc. etc.

5. Ce autori ați recomanda unui elev
de liceu cu înclinații spre scris?
Toate lecturile sunt necesare cuiva care
dorește să devină scriitor. Personal, când eram
elev la „Hașdeu” citeam cam tot ce găseam la
biblioteca școlii. Selectiv am început să
citesc prin ultimii ani de școală, când
frecventam cenaclul „Al. Sahia” și am devenit
și abonat al Bibliotecii orașului. Spun că toate
lecturile sunt necesare, fiincă din unele ai de
învățat ce înseamnă literatura de valoare, după
cum din altele, dimpotrivă, (cel puțin azi,
când se publică enorm) înveți cum să nu
scrii…

6. Ce roman nou ați ecraniza?
Nu mi-am pus problema, cu toate că anul
trecut am publicat o carte în care am inclus și
un scenariu propriu de film; și cum eu rămân
la părerea că romanele cele mai bune s-au
publicat (incredibil!) în anii comunismului, aș
ecraniza cărți de Eugen Barbu, Ion
Lăncrănjan, de Marin Preda (ecranizările de
până acum mi s-au părut slabe), de Augustin
Buzura, de George Bălăiță, de Nicolae
Breban.
Avem cărți care se pretează a fi ecranizate.
Multe. Din păcate cinematografia noastră are
și ea dificultăți economice. Și poate că nici nu
avem regizori care să se încumete la așa ceva
și cărora să le reușească ecranizări de valoare.

7. Cum ați denumi perioada în care ne
aflăm, având în vedere ca am trecut de
postmodernism? Cum vedeți generația
douămiistă?
Într-o recentă carte, Florin Costinescu,
Convorbiri cu Florentin Popescu, mi-am
exprimat părerea. Consider că „postmodernismul”,
„Generația douămiistă” și
altele formulări, țin mai degrabă de ambiția
unor comentatori de a pune etichete și a face
periodizări. Nu trebuie să te aliniezi unui
curent, unei orientări, unui grup etc. pentru a
scrie. Misterul creației nu cunoaște structuri
didactice. Poți fi, biologic vorbind, contemporan
cu scriitorul X sau Y și literar să aparții
unui nivel, unei perioade ce a fost depășită
temporal demult; și invers, adică îți poți
depăși generația căreia te afiliază comentatorii
tăi. Un critic literar, Laurențiu Ulici folosea
termeni precum „Promoția 70”, alții
„Generația 60” etc.
Nici cu el și nici cu cei pe care îl vehiculează
unii astăzi prin reviste nu sunt de acord. Și la
urma urmelor toate acestea țin de istoria
literară care se va scrie în viitor și Dumnezeu
știe cine și cum o va scrie…

8. Lectura a rămas o pasiune sau a
devenit o boală profesională? Ce pasiuni
aveți în afara literaturii?
Și una și alta, și nu de azi de ieri,
dintotdeauna. Pasiuni în afara literaturii? V-am
sugerat mai la început. În primul rând
mica agricultură – la nivel micro – pe care o
practic în sat la mine, cultivând legume,
plantând pomi ș.a. În al doilea rând turismul.
Azi călătoresc mai puțin și cu scopuri
culturale, acolo unde sunt invitat și fac parte
din jurii literare. Altădată, în îndepărtata mea
studenție am colindat țara în lung și în lat,
fiind câștigat în dublu sens: cunoșteam locuri
și oameni, vizitam muzee și monumente și
mai la urmă când mă „adunam de pe drumuri”
scriam reportaje, făceam ziaristică, meseria
căreia m-am dedicat de timpuriu.

9. Cum vă descurcați cu partea
pecuniară?
Ca toată lumea. Uneori mai greu, alteori mai
ușor. Nefiind niște cheltuitori și eu și soția
mea, poeta și pictorița Iuliana Paloda Popescu
ne descurcăm cum putem.
Cu pensia mea, la care se adaugă și
indemnizația de la Uniunea Scriitorilor și cu
salariul ei. Oarece remunerație simbolică îmi
vine și de la revista „Bucureștiul literar și
artistic”, unde fac de toate, de la A la Z cum se
spune. Scriu, alcătuiesc sumare, fac corectură,
întrețin corespondență cu colegii de la alte
publicații din țară, expediez exemplarele de
protocol și altele. Nu e nici simplu și nici
ușor, dar când pe toate le faci din și cu
pasiune, sentimentul că totul este, până la
urmă, un serviciu adus literaturii, parcă nu
mai simți oboseala și nici dorința de „a pune
lira-n cui”, cum zicea Eminescu.

10.„Rezistența prin cultură” a
însemnat ceva pentru dumneavoastră?
„Rezistența prin cultură” este un concept
vehiculat de cei care au vrut/vor să demonstreze
că înainte de 1989 la noi a fost un
vid cultural. O teză falsă, desigur. Și s-a văzut
asta încă din 1990, când realitatea a dovedit
că nu există „literatură de sertar” în afara
unor jurnale, memorii etc. Genuri de graniță,
nu beletristică în sensul clasic al termenului.
Eu, care am lucrat aproape douăzeci de ani în
sistemul editorial, vă spun cu siguranță că
scriitorii (romancierii, poeții) care au vrut să
publice au publicat și înainte de 1989. Autorii,
care nu credeau atunci că va cădea
comunismul, cădeau la înțelegere cu editura și
cu cenzura, cu alți factori de decizie și cărțile
apăreau, chiar și așa, cu mici compromisuri
acceptate de către toți. Vă spun asta și ca
autor. De altfel într-una din cărțile mele
relatez o scenă în acest sens. Scenă căreia i-am
fost personaj, alături de înalți
reprezentanți ai Ministerului Culturii. Mi se
cerea să schimb titlul unui volum de versuri
din Peregrin la Ninive în Peregrin la
Sarmisegetuza pentru că, chipurile, titlul care
mi se propunea ar fi fost mai „patriotic” decât
cel dat de mine, atunci, în 1987.
Contraargumentele mele au convins și n-am
schimbat nimic. Vedeți? Se putea.

a consemnat Teo CABEL

Distribuie: