Spații culturale nr. 60 (9)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Sensul omului „din ferestre” e în noi
sau
libertatea este punctul arhimedic al vieţii

Observând, probabil, că omenirea nu poate să fie condusă nici de raţiune, nici de sentiment, ci de forţe oculte şi necunoscute, romancierul Adrian Lungu îşi propune în cel de-al V-lea volum, Omul din ferestre – cititorii îi cunosc volumele anterioare: Armistiţiu cu anii copilăriei, 2009; Maria, 2010; Eroarea, 2014; Taine, 2015 – să caute omul (a mai făcut-o şi Diogene!) ce continuă să se complacă de când Lumea, să urce sisific „dealul uitării” (mie mi se pare că este munte!?), să rămână, cum se exprima Plautus, homo homini lupus, dar, mult mai important, să şi coexiste cu Omul elogiat de Shakespeare în Hamlet: „Ce capodoperă e omul! Ce nobil în acţiune! Ce infinit în facultăţi! Cât de expresiv şi de admirabil în formă şi în mişcare! Cât de asemănător unui înger în acţiune! Cât de asemenea unui zeu în concepţie! Frumuseţea lumii! Modelul (desăvârşit) al fiinţelor!”. Omul „spre a construi întregul”, ne asigură A. L., obligându-ne să ne întrebăm: Care „Întreg”?! Probabil, unitatea plutitoare a contrariilor care ne guvernează şi ne conduce. În fond, antitezele fac, desfac şi refac Lumea, aşa cum doar zeii cad în afara destinului, prin libertatea lor absolută, scutită de opţiune, necesitate şi îndoială.
Dar să nu-l uităm pe Tudor Florea, un alter-ego al naratorului, personajul principal al romanului, permanent nemulţumit că „totul curge şi se termină în uitare”, mai precis, contaminat de „vanitas vanitatum” şi de „fugit tempus”, înfricoşat de o posibilă cădere în abis, dar şi un incorigibil visător şi revoltat romantic. Mi-a plăcut convingerea autorului, din finalul cărţii: „Dragă cititorule,” mai ales acel „mira-m-aş să nu te regăseşti! Îl asigurăm pe autorul ubicuu, omniscient, omnipotent, reflexiv şi tiranic cu potenţialii cititori, că ne regăsim, desigur, doar cu ochii minţii noastre, tot în „ferestrele fumurii”, unde şi el îşi percepe „golul din interior”. Dar ce ne facem cu golul din afara noastră, „golul istoric”, cum îi spunea Bacovia? Pe acesta cine-l menţine în tandem cu vidul interior? Oare doar noi suntem vinovaţi? Se ştie, doar vinovaţii sunt neliniştiţi!
Aşadar, dragul nostru autor, şi noi suntem nestatornici, neliniştiţi, nemulţumiţi de toţi şi de toate, mai puţin de noi înşine! Iubim şi suntem iubiţi, trădăm şi suntem trădaţi, ne ascundem ca şi personajele tale, dorind să uităm toate mizeriile vieţii. Ne plac (pseudo)revoltele tale: „De ce să uite? Putea fi hrana şi forţa lui interioară, împăcarea cu sine în mersul ineluctabil spre Marea Tăcere (Blaga îi spunea „Marea Trecere”! – n.n.) Viaţa nu poate fi decât un act de sublimă fericire. Viaţa în plenitudinea ei… simţământ, gândire şi vis… Ca spirit îndrăzneţ, absolut.” Desigur, prea frumos să poată fi adevărat! Ai dreptate, dragă autorule, doar în finalul cărţii, când admiţi că: „Trăim din iluzii! Aceasta ar fi principala noastră vină: căderea şi credinţa necondiţionată în iluzii. Adică: credulitatea!. Vină pe care o uităm, deşi ea este urmată, în mod fatal, de pedeapsă!
Paradoxal, dar viaţa-act „de sublimă fericire” devine pedeapsă! Tocmai prin ceea ce preţuieşte cineva, prin aceea se şi pedepseşte! Aţi văzut fericire nepedepsită?! Tocmai pentru „plăcerea viscerală de a fi om” suntem pedepsiţi! Cum? Asemenea lui Hyperion/ Cătălina/ Cătălin din capodopera Luceafărul. Personajul actant al acestei călătorii solitare prin „ferestre de timp” ştie, înţeleg eu din lectura manuscrisului, aforismul lui Voltaire: „Noi nu trăim niciodată, ci aşteptăm să trăim”! „Mormolocul”, elevul, studentul, profesorul, directorul societăţii falimentare, omul de afaceri, soţul, amantul, tatăl copiilor, prietenul, vecinul, pensionarul, bunicul – tot atâtea identităţi ale eroului central al romanului – s-au aflat, se află, permanent într-o stare de aşteptare (= acţiune/ conduită ce face absenţa prezenţă şi prezenţa absenţă sau, cu alte cuvinte, o stare de iluzie absolută, oricare ar fi „realitatea” ce o va urma!).
Nu poţi să nu te întrebi, analizându-l pe „Mormolocul”, cum era poreclit în copilărie, întotdeauna învingător-învins în războiul cu sine şi cu Lumea, de ce ascunde sub „masca autorităţii de şef, plăcerea viscerală de a fi om”? Doar pentru a verifica dacă omul poate fi „măsura tuturor lucrurilor”, cum credea Protagoras? Îmi place să cred că Omul (din ferestre) care ştie că Fluviul Lethe (Fluviul Uitării) curge şi deasupra pământului, nu numai dedesubt, s-ar vrea un revoltat împotriva uitării, deşi – paradoxal – singurul leac eficient împotriva mizeriilor vieţii/ tragediei omului rămâne uitarea! Paradoxal, deşi pedeapsa este diabolică, tocmai noi uităm leacul?! Uităm Istoria, uităm existenţa, tocmai pentru a o putea retrăi… dostoievskian pedeapsa.
Aşa se face că de la obsesia căderii în abis/ de la teroarea golului istoric ne vine tot disconfortul sufletesc ce perpetuează gustul absurdului şi al inutilităţii, perpetuează ascunderea de Celălalt, perpetuează frica şi indiferenţa. Obligat de mic copil să se ascundă de alţii, la maturitate, „Mormolocul” ajunge să se ascundă şi de El însuşi. În timp, el, timidul, devine inadaptatul orgolios, complexat, lucid, care nu reuşeşte niciodată „să ducă totul până la sfârşit”, din cauză că totul pare să-i fie împotrivă (soţie, amantă, copii, prieteni, subalterni etc.) poate şi din cauză că prin tot ce face naşte invidia, care la rându-i produce dezbinarea! Pe de altă parte, Tudor şi autorul său pot fi încântaţi că nimeni nu invidiază pe cei care nu sunt nimic! Mult mai important: spune-mi cine te invidiază ca să-ţi spun cine eşti? Regii nu sunt invidiaţi decât de regi!
„Mormolocul” este tipul de om care dintr-un motiv oarecare devine iubit şi dintr-un alt motiv, aparent banal, este părăsit. Filosofia autorului: în lumea noastră, egoistă, de azi şi de mâine: nimeni nu-i iubit de nimeni, deşi Tania, Sirina, soţia şi alte iubite aleatorii etc. au încercat să-i infirme acest principiu. Rămâne egoismul, „sâmburele vieţii” şi simultan pierzania omului?! Antologică atât ca transfigurare naratologică şi parabolică, cât şi ca areal ontic, gnoseologic şi polisemantic, al libertăţii şi al destinului mi se pare scena căderii în labirintul subteran/ în abisul interior, dar şi în abisul istoriei („labirintul de piatră” – îi spune autorul, în parabolă). De reţinut din această scenă kafkiană, „rezistenţa la destin”, ce este cu mult mai importantă, mai semnificativă decât „kilometrajul libertăţii”.
La metafizica intelectualului transfigurat în perioada interbelică – luciditate, nonconformism, revoltă camusiană, lehamite mioritică, laşitate, inadaptibilitate etc. – de Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu etc., Adrian Lungu adaugă eroului său, conştiinţa vană şi strivitoare a trecătorului, a perisabilităţii şi a inutilităţii oricărei ispite de a fi, de a face şi de a avea. Paradoxal, dar în personalitatea intelectualului (post)comunist, haosul sufletesc, maladiile fiinţei lui spirituale devin izvorul lui de creaţie şi-i alimentează voinţa de a încerca să se vindece de golul misterios ce se manifestă ca o surpare în sine şi din sine. Ei bine, această surpare ce nu are, aparent, gust, miros şi culoare îi desenează însingurarea! Îl configurează pentru Celălalt, drept un „străin la vorbă şi la port”, un insignifiant, un nimic mare sau un mare nimic. „Celălalt este infernul”?
Străin cu sine şi cu ceilalţi, însingurat şi înstrăinat, Tudor, un alter-ego când al autorului, când al naratorului – întotdeauna al cititorului – se vrea un învingător în lupta cu viaţa „ca o pradă”. Doar se vrea! Loviturile destinului i-au făcut loc întotdeauna, unui „noroc” mai mare, iar singurătatea – fondul ultim al condiţiei umane – l-au metamorfozat kafkian într-un (auto)exilat, ce acţionează inspirat, fie de hazard, fie de circumstanţe. Parabolic vorbind, adevăratul „noroc” după căderea „întâmplătoare” a eroului în infernul labirintic subpământean/ „labirintul de piatră”, nu este comoara cu lingourile de aur ascunse de nazişti, ci faptul moral că libertatea venită tot întâmplător(?!) îl eliberează pe Tudor de egoism, îl umanizează şi-l face să vadă ce înseamnă trecerea de la jocul inocent al copilăriei, la conştiinţa tragică a intelectualului, care înţelege, în sfârşit, că libertatea are vocaţie istorică, deşi rămâne permanentă virtualitate şi deschidere. Atât! Doar atât!
Cititorul a înţeles deja că intelectualul postcomunist, transfigurat din perspective multiple de A. Lungu., are o personalitate proprie (nu este pastişat după predecesori) şi pare să fie convins de ideea că libertatea este crucea fixată de destin în locul în care trăim – chiar şi sub pământ! Câteodată, aceeaşi libertate se coboară în biologic, trezind animalul (vezi unele din scenele erotice sau evocările ce menţin în actualitate problematica comunisto-nazistă ce tinde să fie uitată?) şi reconfirmând teza că „a sta sub destin” e un semn al omenescului. Ce reuşeşte cel mai bine – în opinia noastră – A. L. în romanul parabolico-existenţialist Omul din ferestre? Să transfigureze omenescul (parţial şi omenia) din Om, sub adevărul că libertatea – punctul arhimedic al vieţii eterne – este sublima subiectivitate a proiecţiilor/ iluziilor sale – dar configurate întotdeauna, raţional, magnetic şi ireductibil în relaţie cu necesitatea. Aşa să fie: câtă necesitate, atâta libertate şi, indiscutabil, atâta responsabilitate!?
Sensurile acestei cărţi – cea mai bună dintre cele scrise până acum, de Adrian LUNGU – este în noi cei ce am înţeles că nu există muritor care să fie liber! Suntem fie robii ideilor, banilor sau al destinului, fie sclavii cetăţii sau al legilor divine, fie… Unde e sublimul şi tragicul acestei condiţii date? În blestemul că absolutul face ca libertatea să pară infinită… sau în expresia lui Goethe: „Cu cât suntem mai liberi, cu atât vrem să fim mai liberi”. În realitate, cu atât suntem mai înlănţuiţi! Totul pleacă de la drama opţiunii. Cu siguranţă, Măria Sa Cititorul va şti să aleagă în exerciţiul de fidelitate cu viaţa, între a fi, a face, a avea şi va lupta prin fapte, nu prin vorbe, împotriva celei mai mari nenorociri ce i se poate întâmpla omului liber: pierderea libertăţii cuvântului. Se văd semne sosite din negura istoriei, ne comunică profetic, contextual şi subtil, Adrian Lungu.

* Adrian LUNGU, „Omul din ferestre”, Timpul, Iaşi, 2018

Valentin POPA

Vasile Băncilă, Filozofia națiunii

La Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” (2016) a apărut cel de-al XII-lea volum din seria de Opere, în care sunt adunate scrierile filozofului brăilean Vasile Băncilă referitoare la națiune.
Tomul de față continuă seria de volume ce au ca obiectiv prezentarea sistemului de filozofie. Volumul VI (Editura Istros, 2008) cuprinde prima parte a sistemului de filozofie (Ce este filozofia?), volumul VII (Istros, 2009), include, în cadrul sistemului de filozofie, secvența a II-a – metafizica, volumul VIII (2010), secvența a III-a a sistemului – teoria cunoașterii, plus eseul finit Artă și cunoaștere. Volumul IX (2014) este consacrat filozofiei religiei și a sărbătorii, iar volumul X (2015) cuprinde fișe și studii referitoare la partea a cincea a sistemului – „comunitățile existenței” (comunitatea ontologică și existența românească). Volumul XI (2015) cuprinde fișele și schițele de lucru pentru componenta a VI-a sistemului, care este etica.
Volumul XII, având ca titlu Sistem de filozofie. 7. Filozofia națiunii, adună între coperțile lui fișe de lucru redactate între 1950 și anul săvârșirii din viață (1979), referitoare la perspectiva filozofică și sociologică asupra națiunii.
Dora Mezdrea, îngrijitoarea volumului, avertizează în Notă asupra ediției asupra faptului că notele incluse „nu sunt însemnări sociologice, deși autorul folosește uneori instrumentarul și metodele sociologiei, ci de filozofie a națiunii, făcute vreme de multe decenii și ajungând la nuanțări de o rară finețe conceptuală.”(Dora Mezdrea, Notă asupra ediției, în vol. Vasile Băncilă, Opere vol. XII, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 5.). De asemenea, îngrijitoarea ediției mai subliniază în paginile introductive, actualitatea impresionantă a observațiilor filozofului originar din Brăila cu privire la etnic și națiune.
Lectura atentă a volumului generează confirmări ale acestor aprecieri.
Într-adevăr, din această colecție de note, datate – prima – ianuarie 1950, iar ultima – mai 1979, cu puține zile înaintea decesului, petrecut pe 10 iunie 1979, rezultă constanța preocupărilor filozofului în abordarea problematicii națiunii, precum și intenția de a elabora un tratat asupra acestui subiect. Îngrijitoarea ediției a inclus în substanța volumului, ca probă a acestei constanțe, numeroase fișe conținând planuri ale unei cărți pe tema Filozofia națiunii. Ca și în multe situații asemănătoare și această intenție a rămas la stadiul de proiect. Ca să publice în anii ’70 o carte cu această tematică ar fi însemnat ca autorul să facă numeroase compromisuri, ca de exemplu acela de a vorbi despre superioritatea concepției marxiste cu privire la stat și națiune, care funcționa atunci ca un fel de cod de liberă trecere. Sub masca unei astfel de adeziuni, se puteau avansa și idei de o anumită îndrăzneală teoretică. Vasile Băncilă, însă, n-a avut puterea de a-și călca pe inimă și de a recurge la asemenea subterfugii nu tocmai potrivite codului moral rigorist urmat întreaga viață. A preferat să rămână cu lucrarea nu numai neterminată, dar nici măcar asamblată cât de cât. Puține sunt fișele care depășesc dimensiunea unei pagini. Majoritatea sunt fulgurații de gând, conservate pe pagină în momentul în care s-au luminat în mintea filozofului, cu scopul de a nu fi pierdute. Multe asemenea fișe conțin repetiții ale unor fișe anterioare, cu mici adausuri de gând, cu mici progrese în dezvoltarea subiectului.
În cele ce urmează ne propunem să trecem în revistă principalele rezolvări propuse de Băncilă la problemele ridicate de subiect. Și fiindcă problemele sunt numeroase ne vom mărgini doar la acele subiecte care și astăzi sunt actuale.
Mai întâi, referitor la raportul dintre etnic și națiune, Filozoful propune câteva soluții, în general împărtășite de majoritatea celor care s-au ocupat de problemă. O primă soluție se referă la perioada consolidării realității etnice. „Epoca de aur a etnicului a fost în preistorie”, notează filozoful într-o fișă din 1951(Vasile Băncilă, Opere vol. XII, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 59.), pentru a continua mai departe. În Evul Mediu, națiile create au fost „din amestec de nații vechi.” Un etnic mare și conștient „s-ar putea defini ca un copac cu rădăcinile în preistorie și cu frunzele luminate de istorie”. Interesante sunt și predicțiile filozofului privitoare la evoluția sistemelor comunitare: „Preistoria a creat etnicul; istoria va crea umanitatea; iar post-istoria va duce iar la barbarie ori la artificializare” (Idem). Prin „umanitate”, filozoful înțelege structurile comunitare de tip federativ, pe model elvețian, spre care tinde și Europa în procesul ei de unificare. După opinia sa, evoluția comunitară de la națiuni la umanitate nu înseamnă și un progres antropologic, deoarece etnicul „dă varietate geografică psihosferei umane”, notează filozoful într-o fișă din 14 august 1951. Dacă pe glob ar fi o singură nație, oricât ar fi ea de complexă, ar fi totuși ceva foarte sărac, comparativ cu simfonia spirituală oferită de diversitatea etnică. „Dacă e fatal să survină uniformizarea etnică, cel puțin să o întârziem și cel puțin să fim siguri că ea nu înseamnă un progres, ci mai degrabă declinul omului pe glob.” (Ibid., p. 63). Băncilă este totuși convins că procesul de uniformizare nu poate fi oprit, datorită migrației populațiilor și globalizării economice. Autorul acestor note recurge la analogia cu betoniera. Așa cum în betonieră se amestecă materialele ce stau la baza betonului, la fel lumea va asista al un amestec etnic ce va da naștere „umanității”. Această epocă a amestecului etnic va fi o epocă de „oribil confuzionism și morbid hibridism, care va îmbolnăvi și degrada cultura umană: aceasta va fi epoca cea mai grea, cea mai critică din toată istoria omului pe pământ. Dacă va trece cu succes peste ea, va fi ceva bun, dacă nu, omul, spiritul, va sucomba” (Fișă din iunie 1956, Ibid., p. 105).
Problema conștiinței naționale a fost o altă temă de reflecție pentru Vasile Băncilă. Filozoful este de acord cu punctele de vedere împărtășite de istorici conform cărora conștiința națională nu se manifestă decât în societățile moderne. Comunitățile etnice din preistorie și chiar cele din societățile istorice antice ori medievale nu au conștiință de sine etnică (națională). Ea se forjează în epoca modernă, la început în Franța, în secolul al XVIII-lea, apoi și în Germania și în restul țărilor europene. Când se împletește cu conștiința de sine națională, realitatea etnică ajunge la împlinirea de sine. Cel mai frecvent, conștiința națională se trezește în condiții de asuprire, în structurile politice de tip imperial. Așa s-a întâmplat și cu românii din Transilvania, dar și cu indienii, în perioada dominației coloniale britanice. Referitor la Transilvania. Băncilă ia în discuție inițiativa habsburgică de a crea elite religioase românești, pentru a sprijini procesul de asimilare a comunităților de români în cadrul imperiului, prin programul papal De Propaganda Fide (Congregația pentru Răspândirea Credinței), ce a permis unor tineri ardeleni (Șincai, Maior) să studieze în școli înalte, catolice, dar și să intre în posesia unor argumente puternice despre latinitatea românilor și să activizeze conștiința națională românească aflată, de secole, în amorțire. Și totuși, conștiința națională nu e esența națiunii. Ea se poate căpăta foarte repede, prin educație. În epoca actuală, conștiința națională a devenit absolut indispensabilă pentru ca un etnic să poată dura. Ea e necesară pentru politica, pedagogia și dezvoltarea etnicului, dar nu e esența lui. Integralitatea de viață reprezintă esența etnicului, adică un „fel de bloc cu ambianță socială proprie și aceeași, un fel de chimism intern propriu și unitar.” (Ibid, p. 127)
O altă problemă de actualitate, abordată de Băncilă încă din anii ’50, este cea referitoare la teoria care începuse să circule în Occident cu privire la caracterul de produs de inginerie socială al națiunii. Cu alte cuvinte, națiunea nu este un produs organic, efect al evoluțiilor istorice spontane, ci rezultatul unor proiecte urmărite conștient de liderii politici, pentru a obține succes în demersurile lor ofensive (cuceriri de noi teritorii) ori defensive (apărarea împotriva invadatorilor, unificarea teritorială etc.). Într-o fișă din ianuarie 1950, Băncilă își propune să combată ideea unor autori, cum a fost H. G. Wells, de exemplu, care în cartea Esquisse de l’histoire universelle (traducere din engleză în 1930) enunța principiul caracterului artificial al națiunii. „Etnicul e ceva organic, deci natural”, subliniază Băncilă. Probabil că Wells și ceilalți susținători ai ideii caracterului artificial al etnicului înțeleg prin „artificial” ceva care pleacă de la idee și voință, mai subliniază autorul. Dar un conglomerat social care nu e natural organic nu e etnic. Observăm aici faptul că Băncilă a reperat cu multă perspicacitate o idee care se alfa in nuce în deceniile 3 și 4 ale secolului XX și care avea să se amplifice în perioada postbelică, sub impulsul atracțiilor pentru integrare și globalizare. Astăzi ideea caracterului construit al sistemului social care este națiunea are mulți susținători, adepți ai idealului edificării unei lumi fără corpuri naționale potrivnice mondializării.
O temă obsesivă pentru Vasile Băncilă se dovedește a fi cea pe care a numit-o „patologia națiunii”. Într-o fișă din mai 1965, după tatonări ce au durat vreo cincisprezece ani, autorul ne propune a sistematizare a maladiilor etnice, pe care le grupează în două mari categorii (Ibid., pp. 184-185): A. Boli colective (din exces, precum imperialismul, șovinismul, bovarismul, mesianismul și luceferismul; și din deficit de vitalitate (îndeosebi masochismul etnic); și B. Boli individuale (infirmitatea etnică, hibridismul, renegatismul). Dintre bolile menționate, se ocupă mai ales de cea care afectează cel mai mult etnicitatea românească: masochismul etnic. Această boală a multor români derivă din individualismul specific românilor, manifestându-se prin atitudinea de critică a tot ce este românesc. „Fiecare vrea să aibă mari succese, să ajungă sau să fie chiar ministru – și dacă nu reușește, tabără asupra propriului lor neam și se răzbună acoperindu-l de bale.” (Ibid, p. 90).
În acest context, Băncilă se ocupă de cazul Cioran, caz tipic de intelectual român afectat de această maladie a masochismului etnic. Cioran e un parazit al etnicului, subliniază autorul. A trăit pe seama țării sale, dar n-a făcut decât s-o înjure. Masochismul etnic e o boală etnică, dar Cioran e și din punct de vedere individual un caz patologic, așa că el e de două ori morbid, apreciază Băncilă, într-o notație din noiembrie 1962, anticipând cu o jumătate de secol concluziile Martei Petreu într-o carte recentă despre bolile filozofilor (Marta Petreu, Despre bolile filozofilor. Cioran, ed. a II-a, revăzută, Editura Polirom, Editura Biblioteca Apostrof, 2010.).
Ca pedagog, Vasile Băncilă abordează în acest volum și probleme de „pedagogie a națiunii”, referitoare la modul cum s-ar putea corecta anumite deficiențe de natură etnică, inclusiv acest „masochism etnic” exagerat al românilor. O primă idee pe care o avansează filozoful dublat de un foarte fin pedagog este aceea că educația comunitară este mult mai dificilă decât cea individuală. Dacă educația indivizilor este realizată de către altcineva (părinte, profesor), educația națională nu se poate realiza decât de către națiunea însăși prin elitele ei. Mari educatori naționali la noi au fost Bălcescu, Iorga, Eminescu (Fișă din 24 iulie 1959). Programele de educație națională realizate de străini, în provinciile unor imperii, au dat întotdeauna greș. La fel, în colonii. Dar „străinul nu face educație, căci națiile sunt egoiste”, notează filozoful la25 septembrie 1961 (Vasile Băncilă, op. cit., p.134). Dificultatea realizării unei educații naționale se datorează și faptului că greu se pot schimba mentalitățile unui popor. „Educația națională e întotdeauna autoeducație: totul e dacă un popor are sau nu noroc de oameni mari din sânul lui care să-i facă educație.”
De mare interes teoretic se arată și reflecțiile filozofului privitoare la raporturile dintre comunitățile etnice și cele clasiale. Interesant se dovedește faptul că anticii nu percepeau realitatea etnică, fiind interesați în primul rând de existența claselor sociale. Nu conștientizau faptul că „toate clasele sociale formează o singură comunitate socială, care, ea este esențialul.” Etnicul „este o realitate care transcende clasele sociale și e supraordonată lor.” (Ibid, p. 140).
Această problemă îl preocupă pe filozof până în pragul sfârșitului. Ultima fișă, din mai 1979, reia tema de mai sus: „Națiunea e întrunirea tuturor claselor (și categoriilor mai mici) dintr-o comunitate socială, ajungând, în chip ideal la armonie.” (Ibid., p. 413). Ea include mai multe straturi etnice, dar cu condiția să aibă aceeași cultură, adică aceeași istorie și aceeași limbă.
În concluzie, vom sublinia faptul că toate aceste reflecții au fost consemnate în anii în care ordinea politică a fost cea importată de la Moscova, adică cea comunistă. Dar filozoful, deși este conectat la presa culturală, nu se lasă influențat de interpretările marxiste, nu vibrează la excesele naționaliste ale partidului comunist (notând doar că până și comuniștii au înțeles importanța factorului național în viața unui popor), nu se arată impresionat de discursul lui Ceaușescu din august 1968 împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, cum s-a întâmplat cu mulți intelectuali români. A rămas pe aceleași poziții, pe care le-a susținut și în perioada interbelică, continuând să zidească neobosit la această componentă a sistemului său de filozofie care a fost filozofia națiunii.

Distribuie: