Propoziții pretențioase – Axolot
Râmnicul era înțesat de gropi. Ocolirile lor te puteau pune în posesia unui carnet de conducător de auto-vehicul, indiferent de mărime și tip.
Când pleci de la atelier ești plin ce vervă, dornic să ,,dărâmi” beneficiarului toate ruinele și să pui în loc de unele noi și strălucitoare. ,,Ne avivăm și azi până le dăm gata!” Până la primul hop. Acuze. ,,Tu le-ai legat, tu să le pui la loc!” De parcă am fi avut separat câte o parte din lucrare. Și din atâta voioșie ajungi un pachet de nervi. Urmarea: o zi ,,specială”, înțesată de chemări la bara judecații la orișice nimic, injurii din seninurile azurii ale zilei, interpelări caustice. ,,Mai duceți-vă, mă, la biserică, că v-au tâmpit femeile!” Tata. De parcă azimei i-ar fi stat bine în gurile noastre spurcate și le-ar fi curățat de păcate. Dimpotrivă. N-ar fi avut efect.
Își fac unii casele… după rețete nu tocmai nimerite. Peste drum de casa părintească a lui Solei, un careu cu laturi aproape egale, ziduri și un acoperiș sub care o amenajare mansardată n-ar fi stricat. Spațiul concura parterul, iar înălțimea o întrecea cu încă jumătate. De m-a determinat la o comparație cu podul fostei locații de bal, în timpurile dinainte de 1970, și de nuntă după, în casele Bederegilor de lângă fosta rampă de încărcare a vagoanelor cu ,,rafinările” petroliere ale Venusului, unde urcasem de curiozitate, cu o astfel de ocazie cu dar. Și ce pod! De afară ai fi jurat că trebuie să adopți poziția cocoșatului de la Notre-Dame sau a târâtoarelor pentru a te deplasa în varii direcții, în el, însă, se juca hora și sârba ponderat, în pozițiile axiale verticale. Nu prea mult, totuși, mirosul puternic de ceapă pusă la uscat te scobora după cinci minute pe dușumeaua sălii…. Văzuse el proprietarul pe undeva ceva asemănător, vreo culă de bancnotă, vreo vilișoară mai rustică, dar nu i-a dat de merchez și nu i-a reușit precum modelul. Fiindcă la cât loc avea curtea și la ce acoperiș se încumetase, se putea orienta la una cu etaj. Pe stânga ne-am strecurat între gard și casă, să spunem c-am avut un metru la dispoziție, pe dreapta deloc. Ideile auto-constructorului au urmat un set de axiome proprii, ,,Pun fundația pe hotar și apa să se scurgă la vecinul!” și plachez toată partea cu scânduri. Nouă cu ușurare. Renunți la rotopercutoare și brățara o prinzi în holțșurub. (De-aș fi fost crescut în dulcele stil al laudelor, turnam acum un encomiastic google-ului de zile mari! Fără n-aș fi reidentificat manopera, trei racordări la un lung burlan de scos în stradă, cu panta suficient de înclinată, exact în unghiul primului cot. Dar și cu harta în față te trezești cu surprize. Pe sensul dinspre Brăila casa nu se vede de un copac foarte înalt, iar a vecinei are tabla veche. Invers nicio urmă de copac, iar acoperișul menționat a primit tablă de tip țiglă nou-nouță. Nicio urmă de masculi aviari și puicuțe, cum știam altădată, nici alte materii aruncate anapoda.
Nici n-a durat foarte mult să ne întoarcem, cu drepturi depline, în curtea bătrânei, nu la mica înțelegere că nu stricăm nimic și o scăpăm astfel de inundațiile nedorite, venite când și când de la streașina repede a înțiglatului înveliș de șindrilă, ci pentru acel ceva pe care unii îl abandonează. Meseriași angajați să ridice o cameră, o astereală și peste câteva foi ambutisate.
