Spații culturale nr. 60 (8)

CENACLUL „Lira21”
(continuare)

Ioan BERGHIAN

Universitatea de Vest Timișoara, locuiește în Deva. Administrator fondator al Lirei 21, a publicat volumul de debut La ArtBook, în 2012, cu titlul Mireasmă de verbină. Are în pregătire un al doilea volum de poezie.

Osim Haim

…m-am întors din drum
dar continuu
din drum m-am întors
fără ceva lăsat în drum
continuu
să mă întorc fără drum
fără ceva lăsat dar
continuu ceva întors
în drum lăsat
fără întors
continuu…

Secunda poveste

O perlă de rouă
pe marginea unei frunze,
lunecând înaltul acestui copac dojenit…
Un paj de soare,
printre crengi alergând,
apăru din zenit
ispitit să o fure,
la piept s-o ascundă,
când,
fără de veste, orbitoare,
minunea aprinse întreaga pădure
preț de-o secundă – poveste…
Apoi,
o simplă adiere de vânt.
Goi, copacul, înaltul
rămaseră
slava clipei celeste,
sânt.

însemne

cu degetul tău
între două certitudini
gene făcute căuș
răsfoiesc întâmplări
gândurile tac
să nu audă cuvintele
singurătatea

rămas templu
învechind vitralii
uitarea
negociază culorile

sub înțeles
pe Zidul Plângerii
caut
un nume de sare

oricum
trei puncte însemnând mai mult
decât unul singur.

Neasemuita

Mi-e dor de-ntâmplarea plină cu dalbe cuvinte,
ca un măr înflorit,
din care sufletul,
precum albinele-n vară, să culeagă nectarul.
Doi ochi, mi-e dor, să mă cuprindă în brațe
dintr-un zbor istovit,
iar, îndărătnică, să le topesc mirarea la pieptul meu,
cum în zori, apele limpezi, cleștarul.
Doar iubirea să rămână fără măsură,
fără negocieri meschine și depravate licori,
fără nimic din ce seamănă zgură.
Aripă, clipa noastră rotată,
replică, zbor de cocori.
Așa am avea sub unghia inimii infinitul,
mereu o adâncă, anotimpurilor, vâltoare,
buzele, în sărut încleștate,
ținând darul
duhului, simetria,
albului pur, varul,
neasemuita, codului binar, sărbătoare.

30.03

(Acelor care vârsta primenesc)

Începe-acel ce va sfârşi în şir, la fel.
Bătăi de aripi strajă la inele,
cătuşe smulse vremii peste cele
nimicuri siameze. Turnului Ei(ffel),

asemeni, punctul viu, neant sfidează, prins
de timp în coapsa lunii. Zi de-agapă
alături, roabă sieşi, vârsta scapă
surâs, prea omenescul tic. Supus cuprins,

pe chipul lor, drept măşti de semne arăbeşti,
ascund tristeţea-n clipa ce desparte
subînţeles, plecat întreg de parte,
acestui viu seism, când simţi nespus, că eşti.

(so)Net

Santal în zbor, alămuri, dans, carimbă,
părut credul, avid avânt, o boare,
alcătuiri, cinci sfetnici duhuri plimbă,
ostatici vrerii vârstelor uşoare.

Cum orice lucru, preţul său şi-l schimbă,
zălog mă las Fortunei, de langoare
neprins, mereu un alt, la vorba-i jimbă
mă-nduplec s-o ascult, eu, surdul. Oare

supus, cum par sub unde bolovanii,
rămân tot om, nevrednicul ce-nsumă
la ceasul dus, păcate? Crede, van i

se spune-acestui vaiet mut. Cutumă,
tăcerea-i foşnetul obscur din toate.
O, biet funambul, şansa ta e-n ,,poate”.

Zăbavnic în mine

Par urme-n drum, gropi, vremuri schimbătoare,
când seara-şi arde vârsta în lumină.
Însemnul palid, martor fi-va, oare,
în altul, altă vrere de se-anină?

Ne-avem de-a pururi, ca-ntr- un ou ce moare
de ne-nceput. Sub mantia-Ţi de hermină,
iubind esenţa, cel aflând, o are
foc pur. Să-Ţi fiu, m-alung şi stărui: vină!

Aici, acum. Zadarnic peste formă
nădejdea mea se toarnă să Te-ajungă.
Doar Te-nţeleg, prin clipa Ta enormă,

înveşmântat cu noaptea cea mai lungă.
Aşa-mpreună, inspirând plictisul,
Tu-ntregul vast, eu, nemăsura-Ţi, visul.

Un gard ciudat

Ne întâlnim ades, în prag de iarnă,
de-o parte şi de alta. Grei, ciorchinii
îmbie palizi, parcă vrând să cearnă
lumini şi umbre, tremurându-şi spinii.

Cătini. Un gard ciudat. Doar o lucarnă
prin care ne privim străini. Vecinii
acestor dulci-amare fructe-ntoarnă
limanuri de surzenii terne. Ci ni-i

atât de-aproape depărtarea-n sine
că poţi vedea neliniştea pe creste.
Lăuntric, de-am atinge-un vârf ce ţine

tăcerea-ntreagă, roua s-ar desprinde
şi-am vrea, înmărmuriţi cu ochii peste
ciudatul viu, în braţe-a o cuprinde.

Amor să urce

Când ne-om vedea, desigur, peste vreme,
privindu-ne-n ocheane, galaxia,
praf cosmic măturând, eu, la extreme
Amor să urce „Dolorosa Via”

cu-alai de muze, treptele supreme,
atunci ne va cuprinde-ataraxia.
Şi amintiri, rămase-n polireme,
prea repede vâslind pe vorbăria

cuprinsă de furtună şi-ndoială,
vor duce totul, undeva departe
şi dintre toţi doar Unul nu se-nşală.

Ca sâmburii, nici anii nu se-ntoarnă.
Rămas e numai locul care-mparte
ce vezi sau nu, la sunetul de goarnă.

Murmur

Păreai timpul, păream zare.
Tu păreai aşa tumult.
Par lumini de felinare,
Poame roşii, de demult.

Lacom le muşcam şi mult
le aveam sau mi se pare
totul vrajă, vis ocult,
neguri, păsări călătoare,

fructe dulci, rotund… Adult
lunecam, viu, fiecare
pârg, sibilic, dans de cult,
lumea – sicomor, crezare.

Iluzorii galantare
goale, ne-nţeles insult,
dar al timpului, neclare
resturi de ecou: …ult …ult

Toate, azi, la preţ de-un tult,
vând amprente selenare,
colb de rană, de preamult
altfel, altor nunţi avare.

Fără de peceți, indult,
basmul, astăzi, are, n-are,
urme, trepte la un pult,
unde, lumi dorm solitare

parcă-n murmur. Murmur are,
lin, privirea-n gând. Ascult.
Păreai timpul, păream zare.
Tu păreai aşa tumult.

Mit

În care trestie să te caut
şi-n unda căror ape
să m-aplec
să aflu-n vânt,
mlădie Syrinx,
cum demult…

O! Foşnetul…

tumult, tumult,
tumult

Et caetera

De-aş fi Adam, ai fi o Evă
şi-n calea noastră, şerpuind,
ar curge timpul ca o sevă,
un vis, în care zei din Pind,
încoronaţi, sub oseminte
de patimi, pradă lor să fim…

Ah, ce dovadă mai fierbinte
decât un şarpe-ascuns, infim,
încolăcit printre vocale,
muşcând cuvântul-măr: iubesc?
Cunoşti, femeie, altă cale
prin trupul tău, dumnezeiesc?

Ceva despre toamnă

Cum ştii tu să desfaci rănile dulci,
albină-ănibla,
cu nectarul pe aripi,
răzvrătind, răzvrătind prezentul învins.

Pe manşeta iubirii,
blazonul binelui
a rămas ca o pată definitivă
urmaşilor urmaşilor urmaşilor.

Acum,
nu mai există
şi ne place să credem
în atunci,
îndepărtat de locul lui,
înnebunind hotarul
unde zac nedumeririle
muşcate, muşcate, muşcate.

Absenţa de ram

Te-am lăsat singură, frunză!
Ploua, între timp,
prin acoperiş de pădure.
În jos,
ascunsă de iubirea de vânt,
cândva
înălţare la cer,
lăsai lumina să-ndure.

Te aflam
cu miros de umed frunzar.
Nu mai erai tu,
eu nu mai eram.
O! Câtă simetrie poate lăsa,
bizar, absolutul!
Tu, absența de mine,
în mine, absenţa de ram.

Metafizică

Cu o mână mă ţin de lumină,
cu alta, de întuneric,
palmele Tale
şi strig:
Doamne, ajută-mă
să pot da drumul luminii,
fără să scap întunericul!

Ottilia ARDELEANU

Din Năvodari, Constanța, a publicat patru volume de poezie, scrie proză, recenzii de carte, articole, poemele sale sunt traduse în franceză, maghiară și catalană și are mai multe premii literare.

cimitirul

de-a-ndoaselea
sicriele stau în bibliotecă
au numere de ordine
nume celebre
epitafuri mici uşi secrete
prin care treci discret încoace-încolo
aerul mortuar
o candelă pare să aducă în contemporaneitate
pe cei de felul lor deplin liniştiţi
până la înţelesuri este vremelnicie
oare vântul din neastâmpăr îi scoate
din cavourile veline cu mirosuri de ceară
sar de pe divane ies din războaie
din iatacuri părăsesc iubirea instantaneu
lasă ideile filozofice cu un capăt în aer
formulele chimice se împrăştie pe podea
probabilităţile se ciobesc pe la vârfuri de pietre
preţioase culorile îşi pierd echilibrul
dispar din paletă
muzical notele se fac neauzite prin copaci
marea lansează un nou tip de ambarcaţiune
care se conduce după lumina din oameni
soarele cade în fântâna lui păcală
să-l scoată cineva cu o sită strigă
ecoul furios
turceşte ascult poveştile şeherezadei
în ediţie limitată

amintiri pe muzică veche

porţile se închideau devreme
zdrăngănind oase ruginite
clopote ermetice
asfixiau adolescenţa
puneam la cale escapade
puteam să ne rănim în zimţii feroşi
dar merita riscul
dincolo era libertatea
filarmonica pentru culegătorii de nori
restaurante
discoteci pentru alţii
parcuri numai pentru noi
puteam şi să fumăm
doar prosteală la vârsta aceea
dar învăţam să fim
cineva
așa credeam
chicoteam stins când ne îngrămădeam
umeri în obraji în genunchi
urmărind filme deşucheate
sub cheie
şşşşsssttt
parcă auzeam paşi
închipuirea nu dormea nici ea
la un magnetofon răguşit
ascultam un je t’aime
mon amour
tot ce era (de) dragoste
şi atâtea înţepături creşteau din tălpi
până-n sâni buze creieri
îmbujorându-ne
altceva nu conta
apropo
la cutremurul acela mare
am salvat discul de muzică rock
sub saltea
niciodată nu ne-am plâns
de singurătate

în piele înfloresc maci

nu știu cum cresc rănile
una din alta
zăpăcindu-mi sângele
se deschid trufașe
în piele o răscruce de drumuri
pârâuri purpurii
toate toate duc la tine

câteva lucruri de știut
stau prost cu memoria
în afară de cărți
nu mai știu
decât numele tău

***
am câteva toamne bune
în palmă
se exfoliază
toate atingerile

***
mă simt singură de oameni
nu și de Tine
când ștergi totul cu buretele
unei iertări

***
o părere de rău timpul
dacă nu-l întorci
pe toate părțile
să-i afli iubirea

***
iubirea
o absență în plus
în meniul zilei

***
azi e închis cerul tuturor
așteptărilor
pe terasa sufletului
nimeni

Grupaj realizat de Cristina ȘTEFAN

Sorin CĂLIN

Baliverne

În ziare se doarme. Dorm redactorii
De știri muzicale, dorm vacile-n bocanci
Și țăranul pe arie. Dorm ochelarii pe nas.
Trag la aghioase popoare murdare,
Cărțile-n sertare, oițele bârsane
Și autorii-n naos. Trag la aghioase marinarii pe vas.
De somn nu se moare. De somn de baltă
Curată, somn de voie-nevoie
Și multă apă. De somn de veci.
În noapte se visează. Visează morții
Uciși mișelește, visează norii plăcinte
Și ploaia morminte. Visează ochiul închis în incinte.

Adrian BOTEZ

NOU IMN CREAŢIUNII

ostenit de-atâta cale
şi de-atâtea osanale
vine Cristul prin haznale
paşi-I scriu stihuri finale
epopei de mahalale –
bârfe-iscate pe binale…

schit şi munte şi poiană
nu-I mai înfloresc sub geană
a trecut vremea de-altare:
sori se-nmoaie-nspre culcare

catifea de beznă lină
tot foşneşte prin Grădină
…şerpuieşte-un şarpe nou…:
nouă e zugrăvitura
de-nceput roagă-se gura
duhul însă bine ştie
că la fel totu-o să fie…:

dimineaţă pentru noapte
spintecând fructele coapte…