Spații culturale nr. 60 (7)

CENACLUL „Lira21”

Grupaj realizat de Cristina ȘTEFAN

Ana Maria GÎBU
(Din Dorohoi, Studentă la Univ. Al. I. Cuza, facultatea de filologie)

amintește-mi

am fugit cu sufletul tău rătăcit
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine…
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute
nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări
dansând
dimineața ai devenit
rafale de vânt

nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul
de vorbe
aruncate aiurea

pot să-ți înapoiez sufletul
l-am cârpit cu dragoste
este ca nou

în fiecare zi

sunt alt copac
cu două rădăcini
una în inimă de cântec
alta în suflet de cuvânt
ritmul lor îmbrățișează grădina
ori de câte ori mama
udă firele de busuioc
pașii rătăciți prin iubire
alungă umbrele

când se depărtează
desenez povestea în care
nu am întâlnit-o
vise cuibărite în muguri
neplesniți încă
spun că au mers cu ea de mână
gătită în alb

cu brațele deschise
caut tăcând

am alt nume

cuvintele rostogolite
se adună în grămăjoare
umbrind pietrele cu aripile lor

de sub fiecare
răsar versuri înmugurite

eram acolo ieri
după asfințit
când m-a adoptat poezia

botezul meu
este lacătul de la poarta
altui început

ascund cheia lângă semnele de punctuație
îmi cumpăr
creioane colorate
un pix
și cappucino cu gust de cireșe amare

de mâine scriu iar

bobi de piatră

amintește-mi
ori de câte ori vezi
că mă pierd în lumea
din cana de cafea
sau când alerg
pe drumuri babiloniene
spre ceruri
că poarta ascunsă
în spatele casei mă readuce
în mijlocul deșertului albastru
unde păsări de foc au cuib

nu mă lăsa niciodată să-mi iau zborul
în ceea ce pare văzduh antic
unde copiii poartă sandale înroșite
îngropați până la glezne
în mormane de cearșafuri rupte
nu-mi mai permite să spun
că imposibilul este posibil
doar pentru că țin în pumni
inimi învechite
care sună a nou

lovește-mă
aruncă-mă
îmbrâncește-mă
înjură-mă

stânca de vise
nu se sfărâmă

cheia de la gât

cât de mult mi-am dorit
să cumpăr
un braț plin
de cărți mistice cu tot cu spini
să le așez în fața ușii crezând
că ne vom întâlni și după moarte
am trecut degetele prin buclele cenușii
de-atâtea ori perforându-ți amintirile
căutam acel prim răsărit
trăit împreună…

acum citesc
la nesfârșit cuvintele scrise
cu esență pură
în Necromonicon rămâi singurul
nume plecat pe care-l voi rosti

lumânările se sting
pentagonul de pe tavan dispare
bun venit acasă
soră mai mică

Viorel GONGU

poveste despre inima mea…

Era ca-n viaţă,
o zi-două fierbinte,
o zi-două cu ploaie
şi-ntr-o dimineaţă
am ieşit în verdeaţă
şi inima asta, floare,
s-a zbătut în cărare
Ca un ochi, a prevestire,
de parcă aveam să fiu mire,
apoi ca la joc,
să răsară busuioc,
a luat-o la trap,
s-a dat peste cap
şi apoi s-a oprit,
ca un asfinţit
şi-a privit la cer.

Era după o mare ploaie,
pomii înalţi, în convoaie,
spânzuraţi de-atâta senin,
îşi coborau picioarele până în pelin
şi-şi clătinau capetele verzi,
să vezi şi să nu crezi,
şi vorbeau între ei
stejari şi tei,
cu glas de porumbei
şi unul mai gros şi mai scorburos
a privit în jos şi-a şoptit mieros:
„tu, soră-surată, nu mai sta-ncruntată,
aşa nu se poate,
treci de-acum şi bate,
c-ai primit în dar un om cu un har!
Porneşte-l, să scrie,
proză, poezie!”
Ea, ascultătoare,
s-a pus pe picioare şi-a-nceput să bată
încă o dată
pentru-n anotimp, pentru-n an
pentru un timp…

-visez prea mult

Visez prea mult şi vise stau la rând
Să-şi împlinească rostul pe planetă
Iar eu în prag de seară, la flaşnetă
Învîrt ca un nebun şi-adorm râzând
Şi-n miez de noapte scriu o piruetă.

Sunt vise moi şi vise fără capăt,
Ce se visează doar în seriale,
Sunt reluări cu gesturile tale
Rămase neatinse când eu scapăt
Spre misticul aceleiaşi cabale.

Visez şi ziua, sunt meseriaşul
Ce nu se cruţă că-s atât de multe
Visări prea verzi dar multe sunt doar sulte
Şi numai eu le pot bea aldămaşul
Neguţător de aspirări oculte.

Dar dacă va veni visul-matrice
Şi oboseala îmi va fi prea mare
Te rog să îl primeşti la ţărm de mare
Şi să-l visezi în locul meu, Euridice
Şi cântecelor mele, dă mâncare.

Şi după ce-l visezi, ia răsăritul,
Ascunde-l în flaşneta părăsită
Visează-l iar, trecut domol prin sită
Că eu ţi-am fost un anotimp ursitul
Iar tu mi-ai fost pentru o zi, iubită

mi-e dor, iubito…

Mi-e dor, iubito, nici nu te mai ştiu,
Atâtea toamne-au pus rugina groasă
Pe chipul tău. Te-aş lua din nou la coasă
Prin maci şi margarete.
Din perete,
Mă potopeşte valul gros de griu.

Mi-e spaimă şi privesc tăcut pe geam
La ploaia care curge nemiloasă;
Sub streaşini, îngeri uzi cârpesc o rasă
Cu petice diverse
Şi averse
Ne varsă ştreanguri noi pe-acelaşi ram.

Stau goarnele uitate pline-ochi
Cu apă, cu-amintiri şi fără note,
Speranţa mea croieşte alte şcote
Pentru catargul verde…
Cum se pierde
Dorinţa răstignită-ntr-un deochi.

Ies pe furiş şi fur o goarnă grea,
Încerc să-ţi cânt, de parcă ţi-aş fi înger,
Ţâşneşte apa şi apoi îţi sânger
Cu note discordante
În andante
Să te aduc din nou în toamna mea.

Un fulg e-un semn de pace şi în frig
Începe iarna care iartă tot,
Mi-e frig, mi-e dor dar încă pot
Să-ndepărtez o coajă
Cu o vrajă
Şi să aştept o altă toamnă şi te strig.

Liviu DAN

Inginer din Padea, jud. Dolj. Volum de debut: Pi-Ramisses, Editura Scrisul Românesc, 2015
Al doilea volum: Poemele iubirii – Editura StudIs din Iași, 2017

Caolin

nu a existat lut, doar ulcele
cu chipuri umane
nu au existat litere
doar pești
reptile
păsări și animale
purtate de amulete în maree de timp
nu au existat mamuţi
decât pe Lună
înaintea marelui rift
în aripile norocoaselor berze
brodate pe un rotund goblen caolin
nu au existat sentimente
doar cascade
eliberate de canioane
dintr-un ochi de suflet despărţit
de al doilea ochi
de inimă
printr-un deșert selenar
doar vinul e vânat
în oaze cleopatrice tuaregi dansând
dezbrăcaţi de orice costum planetar

dragostea albă

dragostea albă
crește case la Santorini
pe lave stinse
cafeaua longevităţii
ademenește cel mai frumos răsărit
pe terase cu aer de mare
chemarea ta are ochii verzi
braţele tale albastre
întinderea cerului
prin care sufletul
capătă incomensurabile aripi
iubirea mea e străvezie
îmi vezi inima
și tot cerul respiraţiei
îmi simţi dorul
cum palpită în toate venele
mi le poţi măsura
dacă le amprentezi
cu eșarfa ta
o corabie minoică
așteaptă în port
vreau să rămân alături de tine
până la următoarea erupţie
și apoi să coborâm pe pământ
aici pe stânci
să construim o casă albă

Izvorul

când a ajuns la mine
izvorul nu mai era roșu
Sfântul Graal
n-avea nicio picătură
îi sorbeam lumina
și-mi era sete

Paixao

ne plimbam printre baruri italiene, englezeşti, asiatice
care mai de care mai
atrăgătoare, în centrul vechi
am intrat şi în două anticariate unde s-a plictisit repede
şi ne oprim în dreptul vechiului palat bnr
glumind că întotdeauna ne-au reuşit pozele cu umbre
încerc o fotografie cu chipurile noastre pe sticlă şi ruine
printr-o intrare îngustă de blocuri se auzea un cor bisericesc
am mers printre pereții albi pictați cu graffiti
până la intrarea în acea bisericuță albă cu o cupolă mică
în care slujea un popă gârbovit
nici ea nu bănuia că acolo ar putea fi
am intrat şi ne-am rugat câteva minute
apoi am coborât şi urcat câteva străduțe şi mai înguste
m-am oprit în fața unui bar cu un poster cu ronaldo
cu imagini din lisabona cu un tramvai galben ce cobora o străduță
printre felinare aprinse şi o cupolă dreaptă albă de biserică
pe un televizor cânta o divă în alb mă-ntorc zâmbind spre ea şi îi şoptesc că piesa
cântată de mariza e paixão ce înseamnă pasiune
îmi zâmbeşte şi îmi şopteşte că măcar titlurile
din portugheză le-am învățat
îi privesc ochii căprui şi înşir râzând, titluri de melodii
alma-suflet, paixao-pasiune, chuva-ploaie,
melhor de mim – ce am mai bun, loucura – nebunie
îmi dau seama că multe lucruri mai am de încercat
cum ar fi de exemplu să mă aşez la una din acele mese
şi să comand blochahau a bros şi cu o halbă de salgras
ascultând muzică fado
dar îmi spune că atunci când o să revenim
o să luam un prânz aici
părea a şti unele străduțe
mai venise în capitală în urmă cu trei ani
să-i ia un interviu lui buzura
mi se făcuse foame şi niciodată nu luasem masa la capşa
s-a lipit de mine, mi-a strâns şi mai tare mâna
şi mi-a arătat cu ochii ei convingători
direcția opusă spre cărtureşti

Cu picioarele goale în amurg

îmi arătai orizontul pescărușilor
și catargele corăbiilor
marea avea scrâșnetul macaralelor
și al sirenelor de bun rămas

orizontul se îneca în albastru

spicele grâului ocupau
tot geamul de la clasa a doua
o amintire se juca prin talazuri
cu picioarele goale în amurg

Vifor de octombrie

Citesc dintr-o Guernica literară
Viața în cenuşă de Paul Celan
Anul acesta a venit prea devreme
Cu vifor octombrie
Meteorologii anunță cea mai aspră iarnă
Dar câte ierni n-au fost pe aceste meleaguri
Parcă aud cum tremură şi Palmyra
Şi se prăbuşeşte în Siria
Ultima arcadă a unor continente
Nici în Petra nu mai e loc de adăpost
Colcăie peste tot cu scorpioni camuflați
Cine mai ştie că Nostradamus era
Medicul holerei
În timp ce soția înfăşurată în alb
Îi zicea adio
Iar noi ne certăm în miezul zilei
Pe nimicuri
Găsind pricină şi în nori

Mularea poeziei

„Singura diferenţă dintre mine şi un nebun
este că eu nu sunt nebun.“ – Dalí

o prietenă i-a arătat o poezie cu Dalí
în care el sculpta
rotunjimile femeii de marmură
a râs gândindu-se la o excentricitate
cum să se învârtă parcurgând un cerc
Dalí pe o bicicletă
din anii douăzeci cu o roată mare şi una mică
schițând un corp
în autocad parcă îi ies din monitor
coloanele din La Sagrada Familia
ca un gând neterminat între Dalí şi Gaudí
alături de desen păstrează poezia cu ființa
din rotunjimi de marmură albă
femeile sunt bune de iubit şi să ne spună poezii
zâmbeşte misogin fiindcă fata
niciodată nu i-a spus că-l iubeşte
porneşte maşina ascultând muzică
priveşte în oglinda retrovizoare
în urma lui parcă rămâne
o zi reuşită
acasă după duş răsfoieşte imagini pe laptop
schimbă mesaje cu prieteni
adoarme visând clădiri până la cer
a doua zi la serviciu pe calculatorul uitat deschis
un screensaver se plimbă
corpul din autocad şi versurile ei
cuvintele cu rotiri în unghiurile piesei
zâmbeşte şi spune
iată piesa şi mularea poeziei
ca Venus daliniană sau Galateea Sferelor
deschide messengerul şi citeşte uimit
am plecat bandantă la Figueres