Literadura nr. 2 (4)

Nuța Istrate GANGAN (SUA)

vârfurile degetelor tale au ochi verzi

suntem doi orbi infiltrați unul în celălalt
două cuvinte albe pierdute într-o frază
neînţeleasă de nimeni
ne căutăm deși n-o să ne găsim niciodată
amestecăm silabele acestea ascuţite şi rebele
într-un geamăt strangulat de neputințe

mugurii sânilor mei știu braille
vârfurile degetelor tale au ochi verzi

braţele au început să-şi crească prelungiri
reptiliene
mă încolăceşti îmi intri pe sub piele mă arzi
mă desfaci
de pe oase din sânge mă desfaci
palmele tale strivesc doar ca să nască din
nou…

o altă femeie cu gura mea cea moale cu ochii
mei cei orbi

***

dezolare

oraşul mă striveşte între ziduri
mă sugrumă. Urletul
îmi explodează în piept
sunt doar un număr
care-și face numărul
buni răi morţi vii. Ploaia
ne amestecă pe toţi
grăbiţi scrâşnim paşii pe asfalt
semănăm unul cu celălalt
greu de crezut însă
că aparţinem aceleiaşi rase. Ne urâm
ca şi cum am veni de pe planete diferite
de parcă la împărţitul lumii
singurul lucru
care ne-a mai rămas a fost ura. Acest animal
care-şi fată puii la nesfârşit
doar ca să-şi hrănească propria foame
oraşul mă striveşte între ziduri. Ploaia
ne amestecă pe toţi

Elisabeta BOȚAN (Spania)

Existențială

Eu
doream punți de lumină.

Tu
voiai căi subterane.

Eu
visam să unesc punctele cardinale.

Tu
visai să fii stăpânul lor.

***

Tărâm de moarte

Numele tău mă urmărește ca un blestem
anscentral.
Am plătit tribut fiecărui ecou al păcătoaselor litere
ce îl compun.

Viața fuge de mine. Și eu fug de ea.
Pașii mei mușcă cu disperare încâlcitura de
drumuri
care mă îndepărtează de tine.

Până și moartea însăși s-a milostivit de mine
și ți-a închis numele într-o pivniță de muțenie

– după ce m-a văzut străbătând toate adâncurile
hăurilor
pe care pasul tău le lăsase în sufletul meu
în căutarea unei fărâme de pace.-

Manuela Camelia SAVA (Rm. Sărat)

A unsprezecea femeie

O zi oarecare. Nu mai e vară. Șoseaua
ne poartă înspre un cătun de munte –
când șerpuitoare, când lină, spre
sanatoriu. Oprim mașina într-o parcare din
fața porții înalte ce ascunde de ochii curioșilor
grădina cu pomi fructiferi încărcați de rod
bun. Ce căutăm? Pavilionul din dreapta,
camera 207. Pășim fără ezitare. Ce liniște !
Aleea ne conduce gudurându-se pe lângă noi
ca un dulău bătrân hârșit de zile. Intrăm în
holul principal. La stânga, apoi la dreapta.
Numerele se șterg ca într-o ceață. Dispar
mereu în spatele nostru. La 206 tresar.
Urmează 207 – ce vine oare după? Uitarea.
Boala. Hidoșenia. Cumplitul drum deviant al
vieții.
În ușă, o femeie blondă masivă, nici nu intră,
nici nu vrea să iasă din cameră, stă și păzește
pragul… pare un cerber căzut în dizgrațiile
zilei. E înaltă, ștearsă la figură, ciolănoasă.
Încă tânără, pare decolorată de o boală care o
macină interior, îmbătrânită de aerul spitalelor
care i-a așternut câteva riduri pe față ca într-o
pictură suprarealistă. Mă izbesc de strungăreața
dinților, ciudat de puternici. Ea e prima
femeie din salon cu care vin în contact. Ceva
dureros mă atinge prin vibrațiile căldurii
venite din direcția ei. Stă în prag, pusă pe
harță cu orice intrus.
Trec pe lângă ea, salutând corect și deferent.
Mă tem, nu știu de ce, nu de ea, nu am de ce
să mă tem de ea, mă tem de timp. Sau de cum
aș reacționa, intrând așa, tam-nisam, într-un
salon de spital plin de femei care sunt
considerate nu tocmai zdravene la cap.
Trebuie să fiu precaută ! E prima oară. Nu știi
cum e cu astea…cu nebunele adică…
După ce pătrund în spațiul indicat de numărul
înregistrat atât de stângaci pe ușă de o mână
nepricepută, văd în patul de la mijloc, la
peretele opus ușii, o momâie chircită. Suflă,
deși pare împietrită. Timpul s-a oprit în loc, la
fel ca și respirația mea. Ea își numără în gând
anii, se pierde în șirul lor, eu mă pierd în
număratul pașilor mei până ajung lângă ea. O
cifră, două cifre. Mamaia visează. Deși
poziția de fetus o face să regurgiteze și
ultimele fărâme de amintiri. E pierdută într-o
somnolență de increat, cu capul în jos,
privindu-și mâinile împreunate în poală. Ea e
a doua femeie din încăpere care îmi atrage
atenția.
-Ce faci, mamaie?
-Tu ești, mamă? Acum ai venit? Cu cine-ai
venit?
Șovăie. Rușinea și durerea i se înnoadă în cele
câteva lacrimi cuminți care îi curg în două
râulețe, de o parte și de alta a nasului cocârjat.
E slăbită, dar lucidă. După părerea mea, e cea
mai lucidă din tot salonul, cu toate că ea e cea
mai bătrână:
-Uite unde-am ajuns, mamă! Nu mă gândeam
că o să ajung niciodată aici!
-Lasă, mamaie, nu mai plânge, e un spital, e
bine și-aici! îmi fac eu curaj, și pe mine mă
încearcă același gând – nu credeam că o să
ajung vreodată pe-aici! Cum ești matale, cum
o duci aici, ești bine?!
-Da, sunt bine, mă simt mai bine.
-Tensiune ai? întreb eu, știam că are probleme
cu tensiunea. Ți-au făcut vreun tratament?
-Nu mai am tensiunea mare, parcă 14 sau 15
mi-au zis fetele-astea, au pus să curgă o pungă
din ea, nici nu mi-e foame. Nu mă doare
nimic.
-Da, mamaie, așa te hrănește, prin punga-aia,
ți-au făcut și analize?
-Da, da, fă, am luat sânge, am făcut poză la
plămâni și una la burtă. M-au dus peste tot.
Azi mi-a făcut baie o femeie de-aici. Tare
bună, fă, blândă, vorbea frumos, m-a spălat pe
cap, m-a pieptănat, m-a schimbat cu haine
curate, ca pe copii mici. Da, stai și tu jos, pe
pat. Ce femei bune asistentele astea, femei
răbdătoare!
-Da, mamaie, foarte frumos din partea lor!
Asta le e meseria, mai spun eu parcă în
gând…
-Sunt femei bune, fă mamă, mai adaugă
bătrâna, cântându-mi parcă un refren din vreo
amintire de demult… stai și tu jos, maică, stai
să mai vorbim oleacă !
Mă așez pe un colț al patului îngust, care se
îngustează și mai mult în momentul în care
susține greutatea a două ființe. Nu pot să o
refuz, s-ar simți lezată în mândria ei de femeie
simplă de la țară: când ești într-un asemenea
spital te simți ca un lepros față de vizitatorii
tăi, indiferent cine sunt ei.
Acum înregistrez mai bine ceea ce se
întâmplă în jurul meu. Două femei bătrâne
ocupă paturile din stânga bunicii. Vecina de
pat e lungită și înfofolită cu o pătură de spital
care îmi stârnește repulsie. De sub părul tocit
al țesăturii, cândva colorat în verde închis, se
vede o față spălăcită, mică, ofilită, cuminte. A
treia femeie care intră în raza mea vizuală e,
de fapt, alcătuită mai mult dintr-o bărbie și
un trup alungit ce a luat forma păturii păroase.
Cealaltă femeie bătrână e mai vioaie. Scundă
și îndesată, se agită continuu. A patra femeie.
Mustăcioasă și sprâncenată, fusese cândva o
femeie voluntară, ambițioasă, hotărâtă,
autoritară, după scenele pe care le face:
-Ce mă dor cioatele astea de măsele! Probabil
am stat în vreun curent…
Mă uit mirată: de unde ar veni vreun curent?
E un aer închis aici ce îți dă impresia de
încăpere neaerisită de câteva ere bune,
transpirațiile reținute ale unor femei pe
jumătate cu un picior în groapă nu ar fi putut
cauza dureri de măsele și totuși… Bătrâna se
vaită în continuare:
-Să–mi dea ceva că nu mai pot, să mă duc să
le cer un albocalmin. Nu mai suport să stau
așa, să-mi dea ceva, ce au ele pe-acolo, niște
albocalmin ar fi bun acum. Am niște colțuri
de măsele și sigur am prins vreun curent…
Guraliva mă fixează cu ochii ei măriți de
durere, ca să mă ia părtașă la ceea ce va cere,
eu sunt martorul ei cel mai sigur, nu am cum
să fug din fața responsabilității mele de a-i fi
martor, îi simt deja durerea de măsele prin toți
porii.
Cu sprâncenele negre, cu o gură puternic
desenată pe fața rotundă, e îmbrăcată cu
pijamale bărbătești pe care le-a pus peste două
rochii așa cum atârnă pe sub bluza încheiată
fugar la nasturi. E septuagenară? Vioiciunea
din glas o arată chiar mai tânără. Nu poți ști
vârsta omului atunci când se află într-un
spital. Suferințele, boala accentuează procesul
de îmbătrânire. Vaietele continuă.
-Na, ce m-am umflat! Așa-i că sunt umflată,
domnișoară? Mă duc să cer un bulin, ceva, să
nu mă mai doară atâta pustiile astea de cioturi.
Doamna asistentă, îmi puteți da ceva de
durere de măsele? Se adresează hotărât unei
asistente, dar păstrează tonul respectuos și
rugător.
-V-am dat unul și dimineață, răspunde evaziv
tânăra în halat alb. Ia să văd, ce vă doare? Se
apleacă spre sprâncenele groase ale văicăreței.
Da, spune pe un ton neutru, cred că vi s-a
umflat vreo măsea, să văd ce pot să fac, o să
vă aduc un analgezic și apoi să vă dea doamna
doctor vreun antibiotic mâine dimineață.
La auzul acestei vești, pacienta cu durerea de
măsea se potolește ca prin farmec, zâmbindu-mi
tâmp, ca și cum mi-ar arăta că a câștigat o
victorie binemeritată în lupta cu durerea.
O compătimesc, privind-o de la distanță cu
oarecare curiozitate, e destul de agitată în
continuare și mă tem ca nu cumva durerea de
măsele să fie contagioasă, dar imediat alung
gândul acesta pueril, îmi vine să râd – ce
glumă bună, să se ia durerea de măsea…
O voce fermă se aude de pe hol, ca un ecou:
„bărbații, la masă!” Un fior, pași grăbiți,
zăngănit de oale – parcă e război: toți bărbații
din spital au pornit spre un război al
nimănui… deși sunt nevăzuți, ei există
dincolo de ușă, dincolo de gândurile mele
copilărești – ce război?!
Un cărucior cu oale și farfurii se plimbă de la
un salon la altul și, din clipă în clipă, va intra
și la 207. Iată cum bucătăreasa sau infirmiera
– nu mi-e clar ce rol joacă femeia cu
împărțitul porțiilor – intră și începe să
distribuie atent farfuriile cu ceva mânjit pe
ele. Regim diabetic: paste cu un sos roșu-sângeriu.
Sprâncenata primește o porție și e
foarte mulțumită, pesemne îi era foame.
Lângă patul ei, la o distanță de doar trei pași,
pe un pat perpendicular, stă o arătare de pe
altă lume – părând mai mult moartă decât vie,
a încremenit cu un păr vâlvoi, negru,
demonic. Pare o ființă androgină – nu-i
ghicesc sexul, deși nu are cum să fie bărbat,
cu toate că are un trup de băiat înflorit, încă
tânăr, cu o mustăcioară neagră, cu hainele
atârnând peste față și mâini, haotic – descopăr
în ea a cincea femeie: o țigancă gravidă, sub
efectul somniferelor. Doarme și se cutremură
în somnul acesta identic cu moartea, se
trezește brusc și se dă jos din pat cu gesturi
repezite.
-A adus-o aseară, îmi spune bunica, tremura,
schelălăia, dădea din mâini și le lovea una de
alta, și mamaia îmi arată cum aplauda nebuna
borțoasă, bețivă și costelivă. Mi-a fost frică de
ea, dar i-au făcut niște injecții și a dormit o
noapte și o zi, credeam că a murit.
Bucătăreasa îi întinde și ei o porție cu paste
viermuitoare.
-Nu ți-am spus că nu vreau să mănânc?! Nu
vreau! Lasă-mă în pace! Ia-o d-aici! tună
vocea de alcoolică a gravidei. Tonul
înspăimântător al gravidei paralizează orice
suflare în salon. Face câțiva pași șovăielnici,
iese afară pe hol, se întoarce după o clipă și își
reia poziția de moartă în patul ei care devine
un catafalc mai comod decât oricare altul.
Între timp, blonda înaltă de la ușă, prima mea
cunoștință din salon, cere o porție, se așează
pe pat și mănâncă tacticos, deși cred că e
hămesită. E în spatele meu, îi simt respirația
întretăiată de înghițiturile lacome. O văd cu
coada ochiului. Alături de ea, o altă femeie,
culcată și ea, a șasea, o interpelează pe
blondă:
-Și cu mine cine mai merge la masă?
-Merg eu, se oferă blonda.
-Mergi? Sigur?
-Da, sigur.
-Uite, Neta, ai aici și ceai, iubita mea, adaugă
bucătăreasa-infirmieră, aducând un ibric cu
ceai aburit. Blonda întinde cana:
-E bun ceaiul, e dulce !
Sprâncenata a mâncat tot din farfurie. Fideaua
roșiatică a dat-o gata și acum mușcă
voinicește dintr-o felie de pâine groasă, nu
știu de ce, fiindcă avea regim pentru diabet,
dar, în fine, nu e treaba mea să mă gândesc la
asta acum…
-Bre, toată ziua mănânci! Și te plângi că ți-e
foame, ce hoață ești! spune râzând Neta,
blonda înaltă.
-Ce mănânc, ce-am mâncat? Am mai mâncat
un ou fiert!
-Ba, două! Ai mâncat azi-dimineață două ouă
fierte!
-Nu, nu e adevărat, doar unul a fost. Am avut
trei: unul ți l-am dat ție, unul l-am dat
doamnei Ion și unul l-am mâncat eu…
Doamna Ion, a șaptea, e o musculiță umană,
un copil devenit prea curând femeie și rămasă
la stadiul de fetus uman bătrânicios și stafidit.
Ar fi cu ușurință confundată cu un copil de 12
ani. Și mintea i-a rămas înțepenită tot pe acolo
– îi zboară aiurea. E tăcută, dar ochii îi sunt de
veveriță scormonitoare, neastâmpărați, caută
în jur o cale de a se asigura că e binevăzută în
aerul împuțit al încăperii albe. Trece de două
ori pe lângă mine și mă privește fix, fără să
clipească. Sunt o noutate pentru ea – o
gânganie ce merită studiată.
-Nu mănânci nimic, mamaie?! întreb eu ca să
îmi fac datoria de vizitator.
-Nu mi-e foame, de când îmi fac în venă
pungile alea, nu mi-e foame deloc.
-Da, știu că te hrănesc așa, dar totuși…
-Acum douăzeci de ani, când am mai fost în
spital nu erau pungi ca acum…
-Da, știu, așa se procedează azi, șoptesc eu.
O altă femeie bătrână, a opta, înfofolită la cap,
mănâncă liniștită în patul ei, în direcția opusă
locului unde stau țintuită. Înghite și ultimele
firimituri de pâine și șterge molcom lingura,
pe care o spală apoi la chiuvetă lăsând să
curgă apa zgomotos. Se duce și se așează pe
pat – o umbră. Totul se desfășoară ca într-un
ritual zilnic.
Blonda râde spart când sprâncenata își reia
vaietul:
-Neto, ce mă dor măselele, Neto, ce mă fac?!
Nu mai râde, de ce râzi?!
Și gâlgâitul sonor, haotic al râsului nebunei
blonde e teatral, mimat, însă firesc, având în
vedere contextul… Termină de sorbit ceaiul,
vine direct spre mine:
-Aveți cumva vreo pastilă de durere? Ceva,
orice, de durere de oase, de burtă…?!
Ca hipnotizată, scot din geantă un
paracetamol și i-l întind fără să stau vreo
secundă pe gânduri – ar fi nepotrivit sau nu
gestul meu, nu mai pot sta să analizez
consecințele faptei mele, blonda cenușie îl ia
ca pe o comoară de preț.
-Să vi-l plătesc… se fâțâie ea ca un copil
vinovat de cine știe ce faptă necugetată…
-Lasă, nu e nevoie și mă întorc repede cu
spatele ca nu cumva să mă prindă în plasa
privirilor ei apoase, nici nu văd când înghite
pastila, ce mai contează, poate să facă ce vrea
cu ea numai să nu mă mai abordeze și în alte
probleme.
De mine se apropie o altă ființă – a noua. E
tânără, cu părul nefiresc de strălucitor, blond
roșcat, nepieptănat. Ochii albaștri-copilăroși
trădează o nefericire ancestrală, figura ei
diafan-pierdută e completată de buzele roșii,
cărnoase, frumoase și de tenul alb-cristalin.
Ai zice că e un înger căzut, pierdut printre
oameni. Retezându-i-se aripile, s-a înțepenit
aici în salonul 207, fixându-și culcușul în
patul de la perete din dreapta bunicii.
Bolborosește cuvinte fără înțeles, apoi mă
întreabă dacă am să îi dau ceva de mâncare,
dau din cap în semn de negare. Șoptește ceva
legat de tatăl ei: „tăticul meu, tăticuțul meu, îi
spuneam așa, tăticuțul meu”… nu înțeleg ce
are a face această situație cu tatăl ei, nu de
asta sunt acolo, să înțeleg sau să văd prea
multe…
A zecea femeie, pe care privirea mea o
înregistrează tot în partea dreaptă așa cum
stau cu spatele spre intrarea în salon, este tot
tânără, cuminte, sfioasă, visătoare. Stă la
pândă să îmi surprindă atitudinea disponibilă
de a vorbi și cu ea. Deși nu sunt interesată de
un dialog, nu am cum să o evit. Mă întreabă
dacă am copii, nu așteaptă să îi răspund, ea
singură merge mai departe cu mărturisirea
francă: și-a lăsat acasă doi copii, sunt cu
soacra și bărbatul, ce s-or face ei fără ea…
O compătimesc, dar trebuie să îmi văd de ale
mele, mă concentrez asupra stării bătrânicii
din fața mea – cândva era luminoasă, avea
ceva fermecător, divin în ea; purta mereu cu
ea o lume a poveștilor, a misterelor copilăriei
mele, de care mă îndepărtam pe măsură ce
timpul hain îi înghițea anii, împuținându-i
trupul… Bunica mea nu mai era bunica mea,
era doar o momâie din acel salon 207 care își
scria istoria între femei care mai de care mai
nefericite, bolnave sau doar considerate ca
atare.
– Hai, că e vremea să ne luăm la revedere,
mamaie, trebuie să plec ! spun printre
sughițuri, căci mi se taie respirația, tocmai
acum, la final, și mă tem să nu o dau în
bară… ce mă fac dacă izbucnesc în plâns?!
– Du-te, mamă, că se face târziu…
Și acel târziu era sfâșietor în inima și în
mintea mea… cu atâta suferință în jurul meu,
mă și vedeam cumva transpusă în lumea
înserării fără scăpare… eram a unsprezecea
femeie și, privind cu ochii lăuntrici, vedeam
că totuși există și aici prea târziu.