Spații culturale nr. 60 (6)

Constanța POPESCU

Bijutierul timpului

Aș pleca înaintea ploii…
ea mă curăță de păcate
și n-as vrea să trișez,
în fața judecății supreme.
Sunt insignele mele pătrunse în carne,
cicatricile le acopăr cu diminețile rămase
și mă asigur că pașii
îi fac pe ultima cărare albită cu lacrimi.
Anotimpurile conjugate
la mai mult ca perfect,
îmi arată clepsidra spartă.
Eu, bijutierul timpului
culeg mărgăritare, printre tristeți
presar speranța
și în tăcere mă cațăr pe dealul Golgotei.

La răscruce de gânduri

Noaptea volanelor de stele
îmi acoperi tristeți
construind începuturi.
Eu, navigator pe corabia suspinelor
caut un port cu clima
aliniată la linia orizontului,
seducător de tandru.
Acolo sus este loc pentru toate,
printre furtuni și viscol,
soarele smerit îmbrățișează uitarea
și mă mângâie pe creștet
cu slove de argint.
Poate într-o zi, la o răscruce de rânduri
povestea capătă titlu
și o să știu de unde să încep călătoria
spre ultimul anotimp.

Abatere zero

Pășesc pe urmele lor cu evlavie,
amprentele cui, pe dalele timpului?
Câți călători îmbrăcați cu haina de vise
au potrivit pasul pe stânca poleită
cu amăgirea zborului?
Culegătorii de rouă construiesc
zmee din hârtie glacee,
o copilărie pierdută, gonită
de trapul printre obstacole…
Spre unde? Spre niciunde.
O adiere la margine de timp
spre orice, unde toate sunt la fel
doar eu și tu
ne abatem din drum
și potrivim cuvitele cu care facem o hartă
cu desenul inimii bolnave.
Mașina timpului repară totul
și-mi decolorează rochița de vară,
pe umerii mei simt deja
călătorii fără vârstă aliniați la start.

Zâmbet în gene

Scriu pentru cei care
și-au pierdut diminețile prin gânduri,
negăsind porțile deschise
spre drumul cu fereastra la soare.
Am propuneri pentru călătoria
fără ruscsac și busolă,
doar inima rotundă și zâmbet în gene.
Amintiri lăsate la ușă,
neputințele abandonate,
bucuria că mai suntem pe drum…
fiecare pas, o treaptă,
o luptă.
Dă-mi mâna ta să acopăr
noaptea care se apropie
să-mi fure speranța
și paginile goale din ierbar!

Lacrima neputinței

Ploi, furtuni, tristețea ca o rochie de doliu,
creierul străbătut de vraja albastră,
bilet plătit de suferință
pentru călătoria cu sens unic,
pe autostrada explodată,
când visele sinucigașe
au intrat pe contrasens.
Perfuzii cu tandrețe în ambulanța
dintre zi și noapte,
spre anotimpul lasat de Dumnezeu
să-mi spele lacrima neputiței.
Numai iubirea trăiște într-o scoică…
eu, căutător de perle mai vreau o vacanță…

Un anotimp cu albe cuvinte

Se anunță eclipsă,
una mare, acoperitoare.
În librării se vând rețete
de supraviețuire.
Printre foile cu arogante pretenții,
impostură și tupeu, publicitatea agresivă.
Cărțile smerite și pline de praf,
cu poezia în cuvânt se usucă…
Pune mamă ștergarul alb pe masă,
am oaspeți și vreau să le servesc iubirea
pe taler de argint, să strălucească,
să lumineze cărările.
Nimeni nu va mai putea spune
că știe cum este să deschizi ușa sufletului gol
de simțire fără îmbrățișarea aia…
Regăsim file albe,
cărți moarte în vâlvătaia zilelor care ne rămân.
Cenușă, întuneric și durere, un anotimp
care dă cu viața de-a dura…
eu, un spectator desperecheat sunt trist…

Să cânte Bach

O să fac un denunț:
cineva a spart sertarele inimii mele
și a lăsat loc Nimicului.
S-a furișat apoi în alte pătrate lumi,
a mea rotundă și vulnerabilă pompă de circulație,
acum, o cutie fără rezonanță,
tresare străină, în sanatoriul fără medici.
Cum s-o mai recunoști?
Zile, nopți, amintiri, niște frunze uscate
să-i țină de somn.
Să cânte Bach!
O liniște mare, pe care s-o pictez
cu fluturi și galbene frunze…
La meteo se anunță potop,
poate o să curețe locul de toate amprentele
și nu se va mai ancheta delictul iubirii…

Spectator al tăcerilor

Am să tac multe așteptări,
până vei învăța să împarți la doi
drumurile, nopțile și munții aceia
care ne așteaptă de milioane de sărutări
irosite…
Știi, fiecare își face culcuș într-o tăcere,
unii povestesc despre ea
și râd când o dezbracă de cuvinte
inutile, atunci când aleargă
îmbrăcați în poleiala ce le acoperă nimicul.
Liniștea îmi odihnește gândul
și te aduce acolo unde ai fi vrut să fii:
spectatorul tăcerilor zornăitoare,
cu lacrimile secate…

O frunză

Nici Dumnezeu nu-ți dă
bursă pentru fericire,
un cuvânt inventat de poeți…
Nici măcar iubirea
nu curăță urcușul.
Căderile sunt libere,
un bonus la viață.
Singurătatea, un premiu
pentru cei cu neuroni incendiați.
Viața, o frunză…

Stăpână pe o frunză

Este iarăși început de mai,
castanii cu lumânările aprinse
îmi luminează începuturi,
iubirea o treaptă care vrea să urce,
poezia o alta de pe care învăț zborul
și eternitatea.
Fotonii mi se sparg în neuronii cunoașterii,
să-mi lumineze gândul…
Eu, un bulgăre de lumină
mă rostogolesc cu tăcerile în aripi
și curăț calea spre mine și spre mâine.
În spate minciună, impostură,
în față prăpastia incendiară a timpului…
Stăpână pe o frunză,
mă alint în lumină,
doar să mă vezi…
mâine poate fi eclipsă!

Liniștea mea

Zile desculțe, adevăruri virgine,
un poem stă în poala sorții
unde fricile mele fac audiență
la Dumnezeu.
Cuvintele tac, pe umerii mei
mugurii aripilor se usucă,
nu sparg clepsidra, dar nici bilet
nu iau la supersonic.
Cine ar aplauda un acrobat fără plasă,
la trapezul de ghinioane și eșecuri?
O să învăț să fardez lacrima
și o voi închide în sticla de șampanie
cu care voi sărbători urcușul, nu căderea.
Peste toate liniștea mea,
o perlă rară bate la alte porți…

Mircea V. HOMESCU

APORII (1)

§. Este cel puţin prost cel ce pierde vremea, în condiţiile morale, sociale şi politice de azi, străduindu-se să convingă pe cineva despre ceva anume, dacă are, concomitent, şi puterea de a impune altora acel ceva care-i convine. Astfel de situaţii brăzdează întreaga istorie a ultimelor trei milenii. Cine nu vrea sau nu poate să recunoască această „măgărie democratică” se dovedeşte a fi cel puţin la fel de nemintos (n-am zis prost) ca şi cel ce pierde vremea cu eforturi logoreice inutile, dacă nu chiar penibile şi ridicole.
§. Oribilităţi „admirate” de mine de la balconul apartamentului în care am locuit pe strada Toamnei, în vara anului 1999. Prin contaminare şi punere în practică criminală a „lecţiilor” de bestialitate hengherească oferite de primar (hengher-şef al „minicipiului” râmnicean) copiilor în plină zi, în piaţa agro-alimentară, am „admirat” ceea ce ştiam că se învaţă foarte uşor, dar cu efecte morale dezastruoase. Am văzut o haită de puştime, între şapte şi doisprezece ani, cinci-şase candidaţi la statutul de viitori derbedei, care scoseseră dintr-un culcuş din spatele centralei termice vreo trei-patru căţeluşi, născuţi de opt-zece zile, cu care au început un dement fotbal, în care se împleteau răgetele lor de bestii omeneşti dezlănţuite cu ţipetele tot mai slabe ale căţeluşilor, Începuseră să apară stropi de sânge pe asfaltul pe care se derula nemernicia umană anticanină, când „campionii nemerniciei” au sistat „jocul”, fiindcă muriseră trei dintre căţeluşi; doar unul refuzând să moară. Ce credeţi că au făcut vajnicii boschetari/criminali de mâine? Au făcut rost de o sârmă de vreun metru, i-au făcut la un capăt un laţ, au trecut laţul în jurul gâtului puiului/ căţelului, l-au rotit de două-trei ori în aer, apoi l-au izbit cu putere de zidul centralei termice, până i-au zdrobit capul şi au „pictat” zidul centralei cu creierul „vinovatului” de dezordine publică, după teoriile primarului, hengher-şef al „minicipiului” în care toate merg „O.K.”, doar câinii comunitari deranjează ordinea „ideală” din târg. Multiplele „probleme” care ar deriva, în chip de comentariu, cu referire la părerea părinţilor acestor criminali de mâine, despre plozii lor, sunt lipsite de oportunitate, fiindcă nici aceşti părinţi nu se află pe altă „frecvenţă” de raţiune, morală şi omenie, decât cea în care şi-au crescut progeniturile, încântaţi fiind de „bărbăţia” iniţiativelor acestora. Iar societăţii de mâine, probabil că asemenea exemplare subumane, îi sunt necesare!?
§. În antiteză cu textul precedent voi încerca să inoculez în conştiinţa cititorului câte ceva despre o celebritate în domeniul dragostei şi înţelegerii faţă de animale şi alte vietăţi care, cel puţin din punct de vedere moral, se situează mult mai „sus” faţa de ceea ce se vrea/crede om, dar încă nu a ajuns: sau a fost cândva, dar azi este în declin vertiginos. Mă refer la Konrad Lorenz (1903-1989), fondatorul etologiei moderne, laureat al premiului Nobel în 1973, pentru medicină-fiziologie şi etologie comparată. Dintre splendorile informaţionale, morale şi stilistice recomand, în special, pentru cei ce vor să afle cât de departe ne plasăm faţă de „colocatarii” noştri de pe coaja ovoidului terestru (patrupezi, aripaţi şi chiar târâtoare), câteva dintre cele mai deosebite publicaţii ale lui: .) Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii, .) Aşa a descoperit omul câinele, .) Eseu asupra comportamentului animal şi uman, .) Agresiunea, .) Opt păcate capitale ale civilizaţiei noastre. Oricât de elogios s-ar scrie şi vorbi despre K. Lorenz, nu se va putea depăşi frumuseţea şi complexitatea în care el se prezintă prin ce a scris.
§. Fiindcă nu mă pot despărţi prea uşor de ansamblul tematic al precedentelor două-trei paragrafe, provocat şi de campania imbecilă, inumană şi, veţi vedea, lipsită de eficacitatea scontată, anticanină, haotic şi demagogic denumită „limitarea câinilor comunitari”, voi încerca să vă ofer date statistice şi observaţii confirmate şi de alte ţări, unde s-au încercat diverse „soluţii” eşuate: fiindcă „mama natură”, Dumnezeu sau cine doriţi dumneavoastră să fie implicat au „ajutat” oricare rasă (mamifere, păsări, oameni) să supravieţuiască, sporindu-le prolificitatea, ori de câte ori oamenii sau alţi factori nocivi-periclitanţi pentru o rasă oarecare ameninţau cu reducerea până la pieire a speciei respective. Observaţiile s-au constatat şi formulat, ca fenomen inexplicabil, simultan şi în SUA şi în „răposata” URSS. Este vorba de prolificitatea reproductivă împresionantă şi nefirească a animalelor bovine, ovine, inclusiv a păsăretului din anumite spaţii teritorial-geografice unde nu se făcuseră eforturi speciale de stimulare a reproducţiei speciilor respective; dar unde se înregistrau fătări de dubleţi şi tripleţi la vaci, oi etc. Interpretându-se conjuncturile locale şi temporale s-a ajuns la bănuiala, care a pornit de fapt de la o simplă observaţie comparativă, că toate zonele spaţial-geografice aveau în centrul arealului unităţi mamut unde se sacrificau exemplare cu sutele de mii, chiar milioane, din speciile cu prolificitate reproductivă excepţională. În SUA au făcut senzaţie primele comentarii pe tema respectivă, când observaţia s-a suprapus pe oraşul (din SUA) unde se află cele mai gigantice abatoare din lume. Concomitent au stabilit ceva similar şi „miciuriniştii” biologici din URSS. Când a fost vorba, însă, să se explice într-un fel oarecare fenomenul, n-a existat alt mod de interpretare decât existenţa unei stimulări spaţial-genetice a protecţiei speciilor ameninţate de pieire de natură, cel puţin, metafizică, dacă mistică divină etc, nu convenea cuiva. Convingerea a fost confirmată prin aceea că prolificitatea „inexplicabilă” era doar într-un perimetru de câteva sute/mii de kilometri-rază în jurul centrului în care se efectuau exterminări în cantităţi „monstruoase”, sub aspectul numeric al exemplarelor sacrificate. Unii l-au implicat pe Dumnezeu în fenomenul acesta, alţii i-au zis comandă stimulativă pentru protecţia rasei etc.; important este că fenomenul a fost identificat şi recunoscut ca atare. În aceeaşi vreme şi antamaţi de aceleaşi suspiciuni, au constatat acelaşi lucru şi specialiştii din România „împuşcatului din ziua de Crăciun/1989”, care au confirmat că, în perioadele record 1975-1985, în ţara noastră productivitatea zootehnică atinsese limite de excepţie doar în anumite areale, respectiv în Dobrogea, în zona Banatului, în Bărăganul peri-bucureştean şi în Bucovina. De ce doar acolo şi în alte zone mai puţin? Fiindcă acele zone aveau ca „centru” abatoarele-mamut din România acelor ani, respectiv Constanţa, Bucureşti, Timişoara şi Burdujeni-Suceava. Extrapolând problema, de la exterminarea numerică a animalelor destinate hranei, la exterminarea câinilor, fiindcă aşa vor o grămadă de primari „slugarnici” şi de guvernanţi şi legiuitori la fel de „înţelepţi”, nu văd de ce nu se acceptă că, pe măsură ce dispariţia câinilor este „produsă” de imbecilii numiţi oameni, Dumnezeu, „gena protectivă” etc., nu permite dispariţia, aşa cum o doreşte creatura orgolioasă şi submintală numită om. În nicio ţară din lume unde s-a extins „râia” imorală numită lupta contra câinilor comunitari, rezultatele nu au corespuns aşteptărilor şi s-a renunţat tacit la intenţia imbecilă. Regretabil este însă faptul că omul n-a învăţat nimic, nici măcar din „experienţa” propriei rase. Istoria confirmă că niciodată „reproducţia” umană n-a fost mai „furibundă” decât în timpul războaielor şi post-războaie; exterminările de exemplare umane provocate de războaie au fost sistematic recuperate într-un număr disproporţionat de mic de ani imediat după războaiele exterminatoare. Din etapa ultimului război mondial (1938-1945) sunt de amintit recuperările uluitor de rapide prin care Franţa, Germania şi „răposata” URSS au revenit la populaţia dinaintea războiului în 10-11 ani, deşi pierduseră milioane şi zeci de milioane de exemplare umane. Nu pot să închid capitolul conflictului dintre câinii patrupezi şi câinii(turbaţi-bipezi) numiţi oameni decât afirmând că dacă omul nu poate înţelege nimic din istoria propriei rase, înseamnă că este redus mintal mult mai mult decât s-ar crede; sau, mai grav, înseamnă că este pervers şi mincinos, viciu din care nu mai are nicio perspectivă de „mântuire”. De ce? Fiindcă din prostie mai există speranţe de salvare, dacă te străduieşti să înlături câte ceva din ceata care-ţi întunecă mintea, în timp ce din perfidie, alias parşivenie profitoare, nici măcar moartea nu te mai poate salva, deoarece mergi în groapă împreună cu nemernicia cu care ai făcut pereche bună o viaţă întreagă, fără să fi vrut şi fără să fi încercat sau să fi crezut că era cazul să scapi de „beleaua” respectivă. Zicea cândva un moralist: prostia este de compătimit, în vreme ce perversiunea/parşivenia este de scuipat pe obraz.
§. Pe vremea când adunasem ceva ani în raniţa vieţii mi-am dat seama că multe nu prea erau cum ar fi trebuit, à propos de prea mult descântata conştiinţă, care ar face şi ar drege în viaţa şi acţiunile omului; mai mult chiar, mi-am dat seama că ea nu este decât o superbă absenţă din sufletul şi fiinţa omenească şi că de fapt omul nu face nimic decât de frică, de nevoie şi de plăcere, trei autentice mamiferisme etologice. Deşi simţeam această tristă realitate n-am îndrăznit să mă fălesc cu „descoperirea” mea decât după ce m-am întâlnit cu ceva absolut identic în concepţiile lui Martin Heidegger, care înlocuia conştiinţa cu Beliebe = plăcere/dragoste, Not, Hunger = foame, nevoie şi Angst = frică. Ceea ce mi-a întărit convingerea că adesea aceleaşi idei pot să apară la doi sau mai mulţi „nebuni” concomitent.
§. Cu îndelungate strădanii am reuşit să identific ceva dintre motivele pentru care N. Iorga numea, pe la începutul secolului XX, Măgura Odobeştilor „micul Athos românesc”. Se referea el atunci, după ce sigur că le vizitase, la un număr de vreo şase monastice, cărora azi nici măcar locul nu li se mai poate stabili cu oarecare certitudine. 1) La nord-vest de Odobeşti, prin 1732, Costachi Razul ridicase un lăcaş numit „Mânăstirea”, care s-ar putea să supravieţuiască azi ca biserică de mir. 2) Schitul Vişăneşţi (1709) care azi pare-se că supravieţuieşte cu numele de Buluc. 3) Prin secolul XIX s-a ridicat din zid lăcaşul care azi ar putea să poarte numele Tarniţa. 4) Tot prin secolul XIX s-a ridicat un lăcaş numit Scânteia, azi posibil să fie Măgura. 5) Prin 1759 s-a ridicat lăcaşul de la Căpătanul, azi biserică de mir. 6) Tradiţia mai păstrează şi numele unui lăcaş, Secătura, pe undeva pe lângă Scânteia sau Tarniţa.
§. Una dintre grozavele descoperiri şi realizări ale poetului Charles Baudelaire, câtuşi de puţin poezie, ci proză „dură şi brutală”, este sintagma după care cea mai deosebită ispravă a diavolului/dracului este aceea de a fi convins omenirea că el nu există, ci este doar o invenţie a popilor. Alături de această diabolică ispravă eu aş aşeza-o pe o alta, la fel de şmecherească, aceea a evreimii mondiale, care se căzneşte să convingă omenirea – credulă şi naivă – cum că sinistrele Protocoale ale înţelepţilor Sionului, de la finele secolului XIX, nu există, fiind doar creaţia antisemiţilor, ca să justifice antisemitismul. Antisemitism care, de fapt, este tot „invenţia” lor, ca să se protejeze întru „puritatea rasei”, în condiţiile diasporizării, care ar fi riscat să-i desfiinţeze prin combinare genetică cu diverse viţe.
§. Imbecilităţi sfidătoare, precum cea care urmează, se aud tot mai des la posturile româneşti de radio, din Bucureşti cu osebire. Radio-trei-tineret excelează cu asemenea gogomănii. Nu e zi în care, la începutul anului 2003, să nu asculţi băşcălia intitulată: sunt şomer, dar mă tratez. Să fie sfidare? Să fie simplă (dar periculoasă băşcălie intergolănească) prostie redacţională? De fapt, doar atât poate să ofere pesedeul năstăsesc-ilici-iliescian amărâţilor pe care i-a şomerizat cu dementă iresponsabilitate socială; dar rău fac luându-i la „mişto”; oare să nu ştie niciun „corifeu” din gaşca cotrocenistă, din 2003, că mămăliga, deşi nu face explozie, se umflă câteodată şi opăreşte?!
§. Trebuie să recunosc că am dobândit o mulţime de cunoştinţe/informaţii doar privind eşecurile sau succesele altora. Şi nu m-a costat decât un pic de atenţie!
§. În societatea actuală indisciplina, conflictele şi erorile acţionează fără să se fi ocupat cineva, în mod intenţionat, de ele. Sau mai ştii? De vreo 15-20 de ani îmi vine să cred că totuşi câştigătorii de pe urma haosului investesc ceva (bani, energie, derută intenţionată etc.) ca să sporească confuzia şi incorectitudinea; Şi sigur că nu fac investiţii nerentabile, doar trăim încă (?!) în capitalism.
§. Am nutrit totdeauna impresia, care azi este deja convingere, că viaţa este un joc de pocker: cărţile primite sunt predestinarea, iar felul în care le schimbi simbolizează „liberul arbitru” opţional. De fapt şi în Biblie tot cam aşa se petrec (sau se… trec) vieţile oamenilor, combinând predestinarea cu liberul arbitru; mai ales când trebuie să ni se explice necazurile şi, mai rar, bucuriile. Şi ca să fiu un pic subiectiv: pentru cele bune operează predestinarea şi pentru rele/necazuri operează liberul arbitru.
§. Într-un mod fals-apoftegmatic se zice adesea: homo homini lupus est! Dar nu este adevărat. Niciodată lupii nu se comportă faţă de ceilalţi lupi… lupeşte. Oamenii sunt însă, de foarte multe ori, mai lupi decât lupii (hiene, poate?!) faţa de ceilalţi oameni. Şi atunci? Dar nu numai atât. Să mai ştim şi că în ultimul secol se confirmă, tot mai convingător, urâciunea că oamenii i-au învăţat pe câini (lupii nefiindu-le accesibili pentru învăţare/dresaj) să se mănânce (nu doar metaforic) unii pe alţii, cu corecţia hermeneutică – niciodată câinii nu se mănâncă între ei din invidie, răzbunare etc. Precum oamenii, ci exclusiv când şi dacă sunt deranjaţi de la mâncare şi de la sex. Ipostaze în care, s-o recunoaştem fără jenă, oamenii fac crime autentice, nu doar „muşcături”. Există însă grupe de indivizi umani, cu siguranţă profund degradaţi psihic, care se căznesc de zeci de ani să pervertească diverse rase canine ca să se mănânce/ extermine între ele fără motive biologice/ obiective, ci doar prin dresaj pervers şi demenţial tot atât cât dresorii şi profitorii acestei nemernicii subumane; care să le ofere divertisment (stupid), joc de noroc şi, bineînţeles, câştiguri prin pariuri. Să nu omitem faptul că decăderea omului din punct de vedere moral nu s-a oprit la câini, ci a inclus între speciile dementizate (după „chipul” lui moral) şi cocoşii şi – de ce nu? – luptele cu taurii din Spania, America de Sud şi nu numai. Şi dacă o s-o ţinem tot aşa, adică înapoi, ne putem aştepta să „reluăm” luptele între gladiatori din imperiul roman. Ăsta progres mai zic şi eu!
§. O foarte recentă găselniţă de limbaj: situaţionist. Ce înseamnă? Omul prezentului aflat în cursa imorală a folosirii exclusive a prezentului; de fapt a acaparării, păcălirii, dezinformării contemporanilor despre tot şi toate, care ar putea să fie altfel decât ne interesează pe noi situaţioniştii, sclavii şi beneficiarii prezentului. Trecutul… la morgă cu el, dacă nu ne ajută cu nimic la păcălirea contemporanilor! Viitorul nu ne interesează, deocamdată; când va deveni prezent vom proceda şi cu el cum procedăm cu azi . Nu rematcaţi că toate aceste concepţii şi stiluri comportamentale emană o duhoare specifică cocotei pe care o denumim de zeci de ani politică?
§. Pentru omul ezitant, nehotărât, întreaga viaţă este un imens şi infinit labirint, în interiorul căruia individul refuză şi disperarea şi speranţa, ambele fiind sursa sigură a apatiei şi a depresiei.
§. Nişte neinspiraţi glumeţi contestatari politic (fără o opţiune justificată) ziceau, în epoca de glorie a socialismului în Europa, că multhulitul capitalism ar fi exploatarea omului de către om, în vreme ce socialismul era exact invers (de fapt acelaşi lucru: tot exploatare reciprocă). Sunt prea puţini cei care au înţeles de ce treburile „arătau” aşa cum nu s-ar fi dorit, ci doar aşa cum se pretindea demagogic. Toate acestea pentru că socialismul a fost „pus în practica” politică, socială şi economică tot de către nişte cocote (indecent s-ar numi c u r v e ) capitaliste, care aveau sarcina să-l compromită. Şi încă să nu ignorăm, ci să credem cu fermitate că atât capitalismul, cât şi socialismul au fost creaţia aceleiaşi „rase” (umane şi financiare) – iudeo-sionismul masonic mondial, rokfeleria & rotschildian. Aceeaşi mână „genitoare” a organizat şi nazismul german, dar Hitler s-a emancipat mai repede de sub „jugul” semitismului exploatator-dictator, astfel încât B´NAI B´RITH şi Conferinţele Rabinatului Mondial au decis începerea lichidării „copiilor neascultători”, cu Hitler şi continuând, din 1989, cu socialismul (de toate culorile). La puţin timp după „lovitura sub centură” dată de evreimea financiară socialismului, nişte gorbaciovi, neplătiţi cu cât li se promisese, au vociferat pe tema tripletului politic, construit de finanţa dominantă a lumii (iudaică), cum că ar fi reprezentat „cei trei fraţi duşmani din secolul XX”, respectiv capitalismul, socialismul şi nazismul hitlerist. Despre dependenţa iniţială a lui Hitler de finanţa iudaică, foarte puţini ştiu că în anul de puşcărie pe care l-a făcut Hitler, pe la mijlocul deceniului doi al secolului XX, a fost coleg de celulă cu evreul (antisionist) Eichmann, cu ajutorul căruia a scris o parte din Mein Kampf , care i-a făcut „lipitura” cu evreimea masonică. După 1933 întreaga „operaţiune” antisionistă din Germania a fost organizată de Eichmann („soluţia finală”) motiv pentru care evreii l-au urmărit şi „recuperat”, prin 1947, din America de Sud, apoi l-au judecat şi spânzurat. Revenind însă la competiţia capitalism versus socialism trebuie recunoscut faptul că supravieţuirea capitalismului, vreme de cca două secole, ca formulă vie – politică, socială şi economică – se datorează atât duşmanilor cât şi adepţilor. Dar… un final va avea şi capitalismul. Cu cât mai îndelungată va fi supravieţuirea prefinală (n-am zis agonia), cu atât mai violentă va fi decapitarea capitalismului, devenit mai imoral şi mai spoliator ca niciodată. Fanatismul demagogic al perfecţiunii economiei de piaţă capitalistă este cu atâta perfidie susţinut de profitorii ei, încât multă omenire nu mai crede că ar fi necesară lichidarea corupţiei şi a hoţiei. Care omenire? Cea a hoţilor şi a „constructorilor” crimei organizate, fiindcă restul, respectiv marea majoritate a lumii sărace nu mai acordă niciun credit posibilităţii de umanizare a capitalismului terorist şi respectiv pentru lichidarea corupţiei distrugătoare de societăţi, a naţiunilor, în vederea globalizării infernale şi haotice, în care cel tare, prin bogăţie financiară, subjugă şi lichidează pe cel fără bani. Să fie oare acesta finalul lumii? Este greu de crezut, deşi nişte ideologii, tot rasiale, terorizează lumea cum că a lor va fi victoria finală, anexându-l şi pe Dumnezeu de partea lor, în chip de protector şi mult iubitor al rasei cu pricina.

Lucian MĂNĂILESCU

Fereastra Overton

În duminica asta, frumoasă ca o biserică,
toate canalele TV zbârnâie cu febrilitate,
dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu
şi nechează şi ţine discursuri
despre fenomenul Tunguska şi despre
premoniţiile lui Nostradamus.

Lumea se distrează şi râde de se omoară,
urmează un nou film de desene animate,
cu Donald şi Trump, istoria s-a mutat la mansardă
şi priveşte de sus cum e împuşcat
Salvador Allende, John Lennon sau Garcia Lorca.

Se spune că Sfânta Inchiziţie
va face dreptate din nou,
Torquemada şi Albă ca Zăpada
pândesc muzeele şi bibliotecile,
Ludwig cel surd trece pe stradă strigând:
„E linişte! E pace!”…
În urma lui se aprind felinarele.

*
O libertate gonflabilă, un rictus
împodobit cu ghirlande extaziază mulţimile
şi pieţele publice se cutremură de ovaţii.

– Domnişoară, dansaţi?… Nimeni nu răspunde.

*
A murit poetul Gheorghe Istrate…
Fiţi liniştiţi, se va vorbi şi despre el puţin mai târziu,
după difuzarea codurilor multicolore ale ploii,
a manelelor de rigoare şi a politicienilor
care la orele de maximă audienţă
vor face revoluţii în direct şi vor lăcrima galeş
pe umărul telespectatorului necunoscut, în timp ce
Occidentul, blândul şi pacifistul Occident
o să protesteze cu tandreţe şi indiferenţă…

*
În pauza publicitară catene şi fiorduri,
luxul zilelor de sticlă, călătorii în Tahiti,
miracole, gări şi cutremure, deasupra lumii
se deschide marea fereatră Overton:

Urmează feeria amurgului de mâine
cu peronul pe parte stângă.