Literadura nr. 2 (3)

Florentina Loredana DALIAN
(Slobozia)

LIDIA

Doar praful rămăsese la fel. Drumul era
tot așa de prăfos ca în vremea
copilăriei, când își înfunda tălpile
până la glezne, bucurându-se de atingerea
moale și catifelată. Era una dintre senzațiile
copilăriei care n-o părăsise niciodată, dar pe
care n-o mai încercase de atunci. Parcă fusese
în altă viață, acum mai multe vieți. Memoria
afectivă e cel mai bun prieten al omului.
Prieten, dușman, cine știe? Fusese de-ajuns ca
mașina să intre-n câmpie, și toate amintirile
dăduseră năvală. Richard conducea concentrat,
parcă un pic iritat, încercând, totuși, ca
orice englez, să nu-și lase nimic la vedere din
stările prin care trecea. Era bun bărbatul
acesta al ei, îi plăcea educația lui, puterea de
acceptare chiar și a celor pe care nu i le putea
înțelege… și totuși, cât ar fi vrut ca el să
înțeleagă! Să nu mai simtă hăul acela căscat
între ei, de parcă i-ar fi separat întreg
universul. Nu era vorba de incompatibilitate.
Ci de incapacitate. Incapacitatea cuiva trăit în
puf, într-o lume civilizată, superioară, de a
pricepe realități ale existenței altora, pe care
mintea nu le poate cuprinde. Îi povestise, dar
acum era altceva. Acum îl adusese să vadă.
Spera cumva ca el să înțeleagă, să și-l apropie.
Să poată înțelege de unde vin spaimele,
angoasele, sfielile celebrei mezzo-soprane
Liddy Robinson, cea mult aplaudată și
adulată, atunci când ea redevine cea de care na
putut scăpa: Lida Mariei și-a lui Culai. Să
priceapă și Richard o dată pentru totdeauna că
cea care, acum, își duce existența prin case de
lux ale marilor capitale europene nu plecase
niciodată din coliba de lut în care se născuse
și copilărise.
Erau mulți acasă și viața grea. Cea
mai mare din cei nouă copii, locuia împreună
cu bunicul, în coliba din aceeași curte cu a
lor, doar o idee mai răsărită. Tata-mare, așa-i
zicea. Într-o zi, scăpat de sub control, o
pusese să-i aducă vin de la beci. Și turnase, și
turnase, până când… i s-a năzărit că el
moare. Se făcuse noapte și zăpada se vedea
viscolind prin ochiul mic de geam, fără
perdea.
– Lido, adă, tată-mare, o lumânare, că io
mor!
Copil de vreo opt ani, se vedea picotind
deasupra lumânării aprinse, ruptă de somn,
cu singura dorință să poată dormi, acolo, jos,
la gura sobei, unde era mai cald.
– S-a stins, tată-mare, m-a ars la degete. Ce
fac?
– Aprinde tată, alta, că io sigur mor.
Mai aprinsese vreo două, le privise cum se
topesc, ascultând simfonia iernii, detectând
sunete pe care alții nu le-ar fi perceput la fel.
Somnul venea în valuri, ca și zăpada, gata s-o
răpună.
– Hai, bre, tată-mare, nu mai mori odată?!
– Stai, fata tatii, hai că nu mai e mult, buși-o-ar
boala de moarte! Că de nimic nu-i bună,
nici să vie când o aștepți!
O mai așteptase mult și bine, vreo alți treizeci
de ani. Murise bătrân și drept, fără să sufere
de nicio boală, împiedicându-se de repezit ce
era.
Îi povestise lui Richard, el schițase un
zâmbet de complezență, dar se vedea clar că
nu ajunsese la substrat. Nu conta! Îi spusese
mai demult: „Liddy, I love you anyway,
whoever you are!” (1) Ce mama mă-sii nu-mi
ajunge?! Omul ăsta mă iubește, mi-a pus
lumea la picioare, m-a ajutat să ajung
celebră. Iar eu aștept să simtă ca mine
mirosul de lut ars al vaselor din care
mâncam, să perceapă atingerea colbului pe
picioare. Sheet! vorba americanului.
Satul părea acum mult mai mic,
semăna cu o machetă de jucărie. Când vii din
marile aglomerări urbane, totul pare o glumă.
Și dimensiunea caselor, a curților, și
lejeritatea străzilor, pe care gâștele stau
nestingherite, nefiind obișnuite cu vehicule
motorizate care să le tulbure lipăiala, dar și
limpezimea cerului. Gata să nu mai
recunoască poarta, năpădită de buruieni.
Strigase cam brusc: „Stooop, Richard,
stooop!”. Frânase, neieșindu-și din calmul lui
englezesc, totuși uimit, parcă neînțelegând de
ce a trebuit să oprească. Îi spusese că au
ajuns, privindu-l atent. Doar lângă tâmpla
dreaptă o venă se zbătea cam tare, în rest era
același Richard din totdeauna, cu zâmbetul lui
permanent care nu știai ce ascunde.
Cumpăna fântânii se strâmbase,
găleata nu mai era, iarba crescuse până
deasupra tubului superior. Știa că acolo era
fântâna, punctul ei de sprijin din anii petrecuți
acasă, locul din care îl vedea trecând pe cel
care-i însenina zilele și-i schimbase destinul.
Amintirile năvăliseră, precum buruienile din
jurul fântânii. Îi spusese că vrea să rămână
acolo, cu tinerețea ei. Îl convinsese, după
îndelungi proteste, să plece la un hotel în
orașul apropiat, s-o lase acolo, că nu i se va
întâmpla nimic rău. Nici de data aceea nu
înțelesese, dar acceptase, în virtutea aceleiași
îngăduințe cu care o trata mereu.
Privea mașina cum se depărtează
stârnind valuri de praf. Vreo două babe
ieșiseră, curioase, la porți. Din curtea de-alături,
apăru, ca și alte dăți, Emilian. Tot
timpul se întrebase dacă mai stă acolo. Îl
găsise, statornic, ca și fântâna, reper de care
să te agăți în momente de restriște. Nu era
concert la care, înainte să intre în scenă, să
nu-i evoce scurt amintirea, să-și amintească
ceea ce-i spunea adeseori: „Poți, Lidia, tu ești
făcută pentru muzică! De fapt, nu, muzica s-a
inventat anume pentru tine.” Emilian fusese
cel care-i deschisese ochii asupra muzicii, îi
predase primele noțiuni; tot el o dusese la
înscriere, la liceu. De-atunci încolo, destinul
și-a făcut datoria. Era fiul preotului din sat,
mai mare decât ea; tot absolvent de teologie,
n-ajunsese preot, spre marea tristețe a
părintelui său, pentru că nu se însurase.
Rămăsese profesor de muzică în sat. Poate că
menirea lui asta fusese: să-i dea ei avântul, săi
schimbe viața. Înainte ca Emilian să-i ia
destinul în mâini, cea mai înaltă aspirație a ei
fusese s-ajungă croitoreasă. Acum, aflând ce
are de gând, o convinsese să rămână la el
peste noapte, argumentând că în casa lor nu se
putea locui, ceea ce chiar era adevărat. O
văzuse numai: o paragină de colo până colo.
Emoția revederii fusese mai mare
decât toată emoția adunată de prin concerte.
Era ceva unic și indescriptibil. Se iubiseră
cândva. Cu iubirea aceea platonică, neștirbită
de nimic, un sentiment care crește și tot
crește, în loc să scadă cu trecerea timpului.
Acum constatau că tăvălugul anilor trecuți
peste ei nu schimbase nimic. Dimpotrivă!
Conversau banal, dar ochii și inimile vorbeau
altă limbă.
– Te-am urmărit în concerte, m-am bucurat de
succesele tale, să văd cum ai crescut cu
fiecare an.
Nu zicea nimic de contribuția lui, asta o trecea
cu discreție sub tăcere.
– N-aș fi fost nimic, dacă nu erai tu. Știi
doar…
– Lasă asta. Eu am fost doar unealta prin care
s-a lucrat.
– Mai știi când mă învățai cheia sol?
– Iar tu nu pricepeai de ce nu seamănă cu-o
cheie!
– Emilian, nu ți-am mulțumit niciodată…
– Cu plăcere!
– Dar să știi…
Îi făcu semn să tacă, propunând mai bine să
cânte, ea voce, acompaniată de el la pian.
Pianul era singurul lui tovarăș în serile lungi
de tristețe. Își petrecuseră noaptea cântând și
rememorând amintiri. În rest, câteva strângeri
de mână și îmbrățișări timide.
– Mi-am găsit sufletul acasă! În sfârșit!
– Până acum unde-a fost?
– Pe diverse scene. Ce-ai spune dacă aș
rămâne aici? Pentru totdeauna!
– Ce-aș spune? Eu ce-aș spune? Cunoști
răspunsul, Lidia, dar asta nu depinde de mine.
A doua zi, pe la ora prânzului, se
înfățișase Richard, căruia îi explicase prin
telefon unde o găsește. Îi povestise despre
Emilian, atunci, la începuturile căsniciei lor.
Concluzia fusese: „OK”. Făcuse prezentările.
Vena de la tâmpla dreaptă a lui Richard
prinsese iar aripi. Atât. În rest, același zâmbet
condescendent. Fără nicio pregătire, îl
înștiințase că vrea să rămână cu Emilian.
Răspunsul a venit sec, însă destul de repede,
ca și cum s-ar fi așteptat la asta:
– You can’t, Liddy, you just can’t! I’m waiting
in the car. (2)
Atât zisese și plecase la mașină.
Lidia privea, sfâșiată, spre cele două
lumi. Una, cu tot ce-și poate dori un om
normal într-o viață, material, în profesie, în
căsnicie, pe culmile succesului, cu sclipirea,
cu bogăția ei, cu promisiunile de mai bine,
alături de faimosul și râvnitul dirijor Richard
Robinson. Cealaltă, o lume a simplității, a
anonimatului, a traiului la limita decenței,
împreună cu un profesor de muzică de la țară,
într-un sat în care încă n-ajunsese asfaltul. Dar
o lume a bogăției interioare, a dragostei
depline și a unei adevărate înțelegeri. Cu
Emilian, încă de când se știau, se înțelegeau
din priviri, aproape telepatic. Lui Richard era
nevoie să-i explice de zeci de ori, pentru ca, la
final, să nu fie niciodată convinsă că el a
simțit exact ceea ce voia să-i spună. Se
prăbușise pe pat, plângând mocnit. Richard
aștepta în mașină; la cum îl știa, era în stare să
aștepte o săptămână, fără să protesteze;
Emilian tăcea, nu schița niciun gest, nu avea
nicio reacție. Și-ar fi dorit ca el să fie hotărât,
s-o roage să rămână sau chiar să-i ordone.
Însă știa că n-o va face. Ar fi fost peste firea și
peste educația lui.
– Ce spui? îl întrebase.
Săltase din umeri. Richard, măcar, avusese
ceva de zis. Se ridică, simțindu-și picioarele
ca de plumb, îl sărută pe gură, apoi îi luă
mâinile și le sărută, umplându-le de lacrimi.
El îi mângâie părul cu un gest ca o adiere.
– Ai ales bine, Lidia, să nu-ți pară rău!
În mașină, plânsese pe umărul lui Richard
până ce simțise că dă afară tot amarul. Apoi, îi
făcu semn să plece.
– Are you sure? (3), o întrebă înainte de a
demara.
Dăduse afirmativ din cap, fără să mai arunce
nicio privire înapoi. I se păru numai că zărește
în oglinda retrovizoare cumpăna fântânii
parcă îndoindu-se mai mult. Și iarba
aplecându-se într-o parte și-n alta, foșnetul ei
punându-i aceeași enervantă întrebare: Ești
sigură?
Răspunse inutil, pentru sine: Nu, nu sunt
sigură. Parcă poți fi vreodată sigur?

1) (EN) Te iubesc oricum, oricine-ai fi
2) (EN) Nu poți, Liddy, pur și simplu nu poți.
Aștept în mașină.
3) (EN) Ești sigură?

Evenimente culturale desfășurate la
Centrul Cultural „Alexandru
Marghiloman”

– 17 august – spectacol al fanfarei Garnizoanei
Focșani cu ocazia momentului aniversar
„Centenarul Armatei a 2-a.
– 26 august – Lansare trilogia „Fantasia” Ramona
Nicolae Danciu
– 16.09 – lansare Cartea de muncă-Marin Ifrim
– 20.09 – Simpozion George Coșbuc
– 21.09 – Lansare revista Literadura și volumul de
cronici de la evenimente literare Trepte – Teo
Cabel
– 22.09 – Lansare volum de versuri Prințul Captiv-
Dumitru Ion Dincă
– 27.09 – Arta traducerii în lumea cuvintelor-
Paula Romanescu
-30.09 – Lansare carte pentru copii Din lumea
poveștilor – Dr. Valeriu Bistriceanu
– 6.10 – „Vis de toamnă”- Cântec și poezie
dedicate toamnei
– 6-10 – Lansare carte –Educația prin jocuri și
povești – Danion Vasile
– 20.10- lansare –România văzută dintr-un colț
de Bărăgan- Mihai Vintilă – publicistică – și
Versuri împăunate – Păun Condruț
-27.10 – Armonii de toamnă – muzică- a II-a ediție

Maria ROTĂRESCU (Buzău)

Anotimpul Adolescenţei

În liniștea neprofanată a bulevardului
pustiu, sunetul unor pași alergând
împrăștie necuvintele frunzelor pe
caldarâmul ud. Sunt pași tineri, grăbiți, pași
ce încă nu au înțeles că nu există nimic mai de
preț decât clipa de acum. Tânăra fuge de
prezent, iar vântul îi împletește cu degete reci
părul fluturând pe spate. Nu o sperie nimic,
nici cântecul ploii, desprins dintr-o fâșie uitată
de cer, nici frigul tuturor locurilor goale de pe
băncile din parc, nici faptul că nu știe încotro
se îndreaptă. Aleargă spre nicăieri, de parcă
acolo, departe, se ascunde un timp mai bun, o
ploaie mai caldă, o toamnă mai tânără. S-a
certat cu părinții săi. Din nou. În ultima
vreme, discuțiile contradictorii dintre ei se
repetă des. Și cu toate că, în final, de cele mai
multe ori, se dovedește că ei au avut dreptate,
e imposibil ca, pentru început, să nu se simtă
neînțeleasă. Și-ar dori ca ei să fie în locul său,
să treacă prin stările sale sufletești, pentru ca,
astfel, să-i poată înțelege faptele, gândurile,
cuvintele. Cum toți oamenii mari au fost
cândva copii, însă puțini își mai aduc aminte,
părinții ei, prin prisma experienței de viață
adunată de-a lungul anilor, rezolvă rapid
aceste taine existențiale ale vârstei fiicei lor.
Și chiar dacă totul se sfârșește cu bine, în
căldura căminului, sub aripile ocrotitoare ale
familiei, e imposibil ca la vârsta aceasta să
reziști tentației de a-ți impune punctul de
vedere, de a te revolta, de a acționa conform
propriului instinct, propriei rațiuni, propriilor
sentimente. Și poate că nu e, totuși, atât de
greșit să greșești. De multe ori, lucrurile
dureroase pe care le-a trăit, au învățat-o ca, pe
viitor, să procedeze altfel. E conștientă că, din
dragostea nețărmurită pe care i-o poartă,
părinții îi interzic anumite lucruri, tocmai
pentru a o feri de suferință. Însă dacă nu ar fi
trecut prin acele întâmplări mai puțin senine,
cum l-ar fi putut pregăti pe viitorul adult din
ea? I se spune adesea că ceea ce pare o dramă
la vârsta ei, va reprezenta mai târziu un joc,
pe lângă greutățile vieții. Dar cum ar putea să
lase momentele acestea să-i curgă printre
degete, doar pentru că încă nu au început
adevăratele provocări ale existenței? Dacă nu
știi să trăiești fiecare etapă, fiecare nivel al
devenirii tale ca om, sărind peste trepte, vei
ajunge să te trezești într-o bună zi adult,
înconjurat de o lume haotică, și, cu toate că
vei fi independent din multe puncte de vedere,
vei rămâne robul fricii de necunoscut, neștiind
de unde să începi lupta cu viața și, totodată,
neputând să te întorci la vârsta adolescenței,
pentru a începe să citești manualul de
utilizare. Pe principiul că ceea ce nu trăim la
timp, nu mai trăim niciodată, poate că uneori
e mai bine așa. Să treci prin ele, să
conștientizezi singur care e calea cea dreaptă,
cu riscul de a fi rănit, înfrânt, dezamăgit.
Plouă. Iar printre picăturile de gânduri din
mintea ei, aproape-adolescenta fugită de
prezent s-a așezat lângă frigul de pe o bancă
din parc. Obrajii îi sunt uzi. Să fie lacrimi sau
picături de ploaie? Nu mai contează. În
sufletul ei șuieră vântul. E singură într-un oraș
amorțit și gri.
Simte o mână caldă, familiară, pe umăr. Nu e
nevoie de cuvinte, nu e nevoie nici măcar să
privească în spate ca să își recunoască tatăl.
Aerul își leapădă imaginea toamnei dintre ei,
și într-o clipă inimile lor bat îmbrățișate,
pompând același sânge. Plouă cu iubire
părintească, cu milă și cu înțelegere. Și poate
că, totuși, uneori, ascultarea de părinți e mai
de preț decât orgoliul propriu…

Sorin DESPOT (București)

fly me to the moon

m-am trezit dansînd în sufragerie.

seara se insinuase pe bulevardul obregia,
ritmurile line ale copacilor sub lampadare
puseseră stăpînire pe călcîiele mele.

toba mare a ușilor de bloc, fusul
mîngîat de eșarfe al troleibuzelor.

pentru o clipă măreață,

am lăsat brațele să-mi alunece,
am scăpat beat-ul pe un picior,
schițînd un semicerc cu celălalt.

jazz hands în dreptul genunchilor.

am coborît dintr-o temă cu iz de sinatra,
m-am lăsat purtat pe sub candelabre,
am zvîrlit în piruete pe vîrfuri

fantoma ta în rochie de seară.

***

azi

e viața simplă care reîncepe după plînset.
(max blecher)

atît de virulentele
volute lingvistice

dezordonatele
deznodăminte
și destinații

biletele la control

pe drumul spre
niciodată dinspre

revolta difuză
fără memorie

bancheta din spate
a unui autobuz
de provincie

bună dimineața ta
se varsă în bună dimineața mea
și eu, la rîndu-mi, o voi vărsa
în bună dimineața altcuiva;
m-asigur eu și următorii, negreșit,
să facă ochi cuvîntătorii, la nesfîrșit.

***

csf

cum adică ce să faci?

identifică cea mai apropiată ființă umană,
suflecă-ți mînecile-n drum spre dumneaei;

cu mișcările grațioase-ferme ale unui colibri,
îndepărtează mască după mască pînă ajungi
la os.

de la capăt.

identifică cea mai apropiată ființă umană,
dansează-ți calea cu pistolul de lipit,
palma în jos și arătătorul pe buze;

fixează mască peste mască,
meticulos, posomorît, pînă
la luciu.

de la capăt.