Propoziții pretențioase – Axilar
Axilei n-ai ce-i face, începe să asude, curge până la ultima picătură de lichid.
Axioma după care lucram era aplicabilă multora: cunoștințe, clienți, faimă. Chiar dacă unii nu puteau conexa prețul lucrării de numeroasele servicii, printre care și garanția. Pe partea ,,Scapă Porcu'”-lui, la două case de intersecție, ne-am așezat la lucru, într-un studiu de caz cu schimbare de tablă pe-un spate repede, înclinat, rânduri de jgheaburi și burlane aproape de jur-împrejur. ,,O reușită” (mă minunează deasa uzitare din mediul actual, azonal secțiunii interpretare în do de ciocan (ce-ul de la nemți) și la de letcon), chinul fiind atenuat de înălțimea redusă a streșinii, cât să avizăm încă un client pe lista îngăduinței. Cât despre comportamentul proprietarului, nicio rezervă. Condimentat cu de toate, trecut prin viață. Uns cu alifiile benefice spiritului ștrengar, udat la rădăcină cu zeamă de trotuar. Cu nadă pentru avații nevoiași, cu plasă de-a avelor conturilor proprii. Un trăitor ca-n cotidian, dar cu ifos și ritm cardiac de secol trecut. Nu doresc să avivez în niciun fel cititorul, cu sensul întărâtării și asmuțirii către un anume tipar de spart gheața traiului îndestulat și boierit, dar nici nu găsesc alte cuvinte șlefuite pentru un așa personaj carismatic. Pentru așa stil debordând de siguranță. Ne aflăm totuși nu la un concurs de caracterizări, ci pe câmpia libertăților meșteșugărești, unde faci ce-ți place în funcție de ce primești. A se lua de trebuie, respectiv asta e, coane! Argumentele mor, ,,Mie-mi faceți treabă, să nu plouă.” Ne axasem pe fundamente, o scândură învechită, un horn gata să pice, în stare a ,,avorta” fiecare cărămidă atinsă, pe o pantă nu tocmai facilă – jocul extremelor, peste drum mai ceva ca pe sol, aici mai dihai ca la munte – și pe un soare…. ,,Hai, bre nea Sandu, când veniți și la mine?” își găsise sorocul. Doru, care va să zică.
Nu stărui, de-o mai fi vreo chestiune nespusă acum, și-o găsi loc cu altă ocazie. Cu multe de pe bulevardul Eroilor nu ne putem lăuda, dar tot am mai prins încă trei lucrări. Mai jos, pe aceeași parte – însemnând spre intersecția cu șoseaua națională – la nea Soare, din aceeași faimoasă familie de ospătari-șef de local, pe partea cealaltă unde se-nalță țuțurug un acoperiș cu șindrilă și exact lângă el – în sensul de mers deja propus -, la o băbuță.
Tatălui lui Solei i-am îngrijit de jgheaburi și burlane, în stil clasic, cu toate cerințele posibile: căzănele și seuri. Brățări, ura și la gară…. După atâția ani, am rămas numai cu impresiile dinspre final, un soare puternic proiectat pe noi și peretele gălbui de la stradă și un cer limpede ca lacrima. Cu amintirea căruțului plimbat între atelier și client, nu de puține ori mai încăpățânat ca un catâr, care din când în când mai și dă cu copita. Un chin necesar, un ban în minus la taxiuri, un test de anduranță la sutele de ochi iscoditori. De ce-l trage, cine-l trage, ce trage, pentru cine trage. Până se dumireau și avizau ,,corespunzător” răspunsul în sine.
O decizie grea și de fiecare dată împovărătoare. Purtarea lui la vedere. Cu precădere într-o eră când driver-ii lui intraseră în faliment.
Negăsind altă soluție – vremuri când leuții părăseau greu buzunarele și după negocieri -, am încărcat seurile, căzănelele, resturile de un metru nelipite, o șinuță, un capăt de țeavă, o vulsuliță, capace de jgheab și-ncă vreo două nimicuri. Legate, ancorate de părțile perforate ale lateralelor căruciorului, cu un colorit între verde și un albastru prea puțin azurat, cu roți din dotarea Intercoop-ului, turnate în aluminiu, cu sistem de prindere a cauciucului, ,,împrumutat” de la tuburile de oxigen – inovație, nu? -, cu toate asigurările că nu se împrăștie muncușoara noastră pe șosea. Ca-n alte dăți.
