Spații culturale nr. 60 (5)

Oana Mihaela SAVIN

OROLOGIUL

Orologiul de la Primărie bătu ora 15. Ea îşi verifică ceasul, ridică privirea şi rămase perplexă văzând arătarea îmblănită târându-se pe alee.
El, zgribulit, înainta, poticnindu-se în noroaie şi zâmbete.
„Idiot”, a gândit şi pornirea ei a fost să plece.
El tocmai ajunsese la doi paşi şi îşi desfăcea fularul. Nasul îi era vineţiu şi sprâncenele uriaşe.
Ea strânse din dinţi, smulgându-şi un început de zâmbet.
– Tu?!…
– Eu sunt, i-a întins el mâna.
– Grozav!, a strigat şi a tresărit puternic ascultându-şi vocea.
Bărbatul fu surprins şi o clipă braţele lor se zbătură prin aer. Renunţă la gestul de sărut al mâinii. Femeia răsuflă uşurată şi întrebă repede:
– Mergem?
El îi surâse, îi cuprinse palma îngheţată şi i-o băgă în buzunarul paltonului său. Ea se simţi istovită când bărbatul începu să-i deseneze conturul mâinii cu degete fierbinţi. Tuşi îndelung şi, ştiindu-se privită, se înroşi uşor. Nu-şi mai putu stăpâni tremurul picioarelor, însă, când el şi-o apropie atât de mult cât să-i atingă sânul cu mâneca aspră a hainei. Se prefăcu că se dezechilibrează călcând greșit și se îndepărtă încet, fără să-l privească…
Au străbătut oraşul tăcând. Femeia uită repede de neliniştile sale. Ochii îi deveniseră strălucitori, iar gesturile leneşe.
Când el s-a oprit în faţa ceainăriei, deja se făcuse târziu.
– Aş vrea să intrăm, i-a spus şi ea aproape că-i putu auzi pleoapele zbătându-se.
– Bine.
Umflatul mustăcios, aflat în uşă, le indică o masă, undeva în spatele a două coloane. „Pentru doamne speciale”, se-nclină el rânjind larg, apoi dispăru în bucătărie.
Mesele erau joase, „în formă de lacrimă” aprecie ea şi bărbatul spuse simplu că sunt inimi, nu lacrimi şi râse. Ea îl îndrăgi pentru asta şi chiar se gândi c-a fost o ieşire cât se poate de plăcută. El era un tip urât, e-adevărat dar, la urma urmei, foarte drăguț și cumsecade.
Vorbiră puţin. Cam tot ceea ce merita spus îşi comunicaseră deja telefonic.

XX

S-au cunoscut în urmă cu o lună. El dăduse un anunţ în ziarul local şi ea s-a întâmplat să-l citească: „Bărbat minunat de singur, doresc parteneră, strict conversaţie telefonică, fără pretenţie întâlniri.”
Ea curioasă, tristă şi-atât de cumplit de singură, s-a hotărât. Astfel că, trei zile mai târziu, l-a căutat… Avea o voce caldă, joasă și gravă, de care se îndrăgosti în prima secundă. Au vorbit mult la telefon în tot acest timp, au râs ca nebunii ore și ore în șir și de fiecare dată s-au simţit formidabil. El a învăţat-o să nu pună întrebări, să-i fie suficiente doar sugestiile lui și emoțiile cu care se băgau în pat în fiecare seară.
Avea o voce fantastică, cum am mai zis, şi-i devenise atât de dragă şi atât de familiară, încât ea simţi că trebuie neapărat să-l întâlnească. Insistențele acestea l-au deranjat teribil:
– De la început ți-am zis că niciodată nu ne vom vedea! Și ai acceptat…
– Vreau să știu de ce?!…, s-a încăpățânat ea să priceapă.
– Pentru că toate libertățile pe care le-am avut până acum, s-ar duce pe apa sâmbetei… Crede-mă pe cuvânt!
Îşi ura, de fapt, chipul, ştiu ea acum. Sau poate vârsta, deşi nu credea să aibă mai mult de patruzeci de ani.
– Nici vorbă. Eu sunt mult mai curajoasă decât tine…
– Curajoasă?, a ridicat el vocea pentru prima oară. Aș zice irațională. Și complet nerezonabilă… M-ai supărat foarte tare, să știi… Tu chiar nu realizezi că suntem prea… oameni?…
– Ţi-e teamă că n-o să ne mai suportăm apoi singurătatea, pricepu ea, în sfârșit.
– Eşti foarte deşteaptă, s-a mirat el atunci. Faptul că ai înțeles mă linişteşte.
Ea s-a speriat destul de tare auzindu-l. Şi chiar dacă într-un fel i-a dat dreptate, a simțit că trebuie să-l vadă. Sufletul ei, neascultător, tânjea după prezenţe… Aşa că a hotărât ÎNTÂLNIREA. Îi era absolut necesară… Și poate că, apoi, îi va fi suficientă amintirea acestui bărbat care, negreșit, înainte să plece, o va atinge și, cu puțin noroc, o va și săruta. Poate.
Femeia a cerut, deci, bărbatului, şi el a cedat.
– Bine. Te voi pedepsi venind.
Abia acum l-a înţeles, privindu-1. Stăteau alături. El era urât şi trist, ea se simţea vinovată şi deloc singură.
– Mi-ai promis că n-o să ne vedem niciodată.
– Ştiu, dar… lucrurile s-au schimbat între timp.
– Bine.
Capătul fularului îi intră în ceaşca cu ceai şi el și-l stoarse, privind pe fereastră. Ea trase de mâneca hainei să și-o îndrepte şi nasturele din plastic sidefat, galben neon, de pe manșetă, căzu fără zgomot pe podea. Bărbatul nu se clinti, iar ea zâmbi mulţumită.
Se făcuse deja optsprezece şi cincizeci de minute.
– Să ieşim, l-a rugat. Nu-1 putea privi fără să nu-i vină, inexplicabil, să ofteze.
Afară, el îşi petrecu un braţ pe după umerii ei. Erau atât de aproape încât femeii îi dădură, neașteptat, lacrimile.
El văzu, se retrase pe loc și îşi aprinse o ţigară.
– Mai bine plec, îi aruncă peste umăr şi chiar făcu doi paşi în direcția opusă celei în care se îndreptau.
Ea alergă, îl depăși într-o clipă, i se opri în faţă, și îl apucă violent de gulerul paltonului, lipindu-se de el.
Bărbatul nu se mișcă, iar femeia nu mai făcu nici un alt gest. Într-un târziu, ridicându-şi bărbia, descoperi culoarea roșiatică și umezeala ochilor lui. O mirare uriașă şi o bucurie de nestăpânit o cuprinseră.
El sesiză schimbarea şi, văzându-i luminile victorioase din priviri, o urî. Ea ştia că inevitabilul se produsese. De asemenea, şi el ştia…
– Vezi ce-ai făcut?…
Furia lui o făcu să zâmbească.
– Dar chiar așa trebuia să se întâmple…
Bărbatul îi căută palma, i-o mângâie uşor, conturându-i fiecare deget în parte, urcă apoi spre încheietură şi-i desfăcu cu grijă brăţara ceasului argintiu. Îl făcu să alunece cu un gest scurt, și fără ca măcar să-l privească, îl puse în buzunarul larg, dreptunghiular al paltonului său. Ea îl privi atent, cu același zâmbet relaxat de mai înainte. Se gândi că ar trebui să facă o glumă, ca să umple tăcerea în vreun fel, dar chiar în acel moment el îşi strivi sub călcâi ţigara, o ocoli fără grabă și, cu capul între umeri, se îndepărtă. Fularul îi alunecă de pe umăr și se întinse cuminte pe asfaltul murdar.
Ea clătină din cap, îşi dădu la o parte cu dosul mâinii părul împrăștiat de vânt, îşi frecă încheietura proaspăt eliberată a mâinii drepte, apoi îi ridică fularul căzut și, fără să-l scuture, îl puse pe cap. Se strânse mai bine în palton şi zâmbind porni fără grabă. Pe urmele lui.

NEVOIA DE ELIBERARE

Mă întreb dacă ceea ce ne caracterizează nu este chiar nevoia de a ne elibera de noi înşine. Prea plictisiţi cu noi, prea siguri şi scârbiţi de fiecare gest pe care-l intuim cu mult înainte de a-1 face, prea sătui de propria imagine, de propriile temeri, de neputinţele covârșitoare, de laşităţile sufocante, îngrețoșați chiar de propriul miros, căutăm în alţii ceea ce nu mai găsim în noi. Şi pentru că ceilalţi sunt şi ei scârbiţi şi nesiguri, trebuie să-i convingem că noi suntem exact ceea ce au nevoie pentru a UITA de ei înșiși, punând la cale strategii menite să le atragă interesul crescând. Şi le oferim răbdare, atenție şi dragoste (chiar NOI suntem de multe ori uimiţi de ce suntem capabili să le acordăm) şi apoi le oferim timpul nostru întreg, amintirile noastre, chiar vieţile noastre şi atunci când, practic, nu mai avem nimic de dăruit, privim înapoi şi observăm de regulă un gol imens, apoi privim înainte şi acelaşi neant vineţiu ne întâmpină cu răceală şi atunci căutăm în prezent cu frenezie, cu încredere şi o naivitate aproape hilară şi descoperim fantomele jalnice ale minunăţiilor din trecut, resturi de sentiment alterate şi disperări acute…
Iar într-un sfârşit, pentru că oricum nu mai avem altceva de făcut, privim după atâta timp în noi înșine şi parcă nu mai suntem atât de plicticoşi, atât de murdari şi atât de nevolnici, ci dimpotrivă… Suntem, însă, prea bătrâni, prea goi, prea singuri încât nu mai putem face nimic.

Maria BRIEDIS MACOVEI

Dor de dor

Mocnește lumea
vuind ca în vulcan
iar voi vă târguiți
ca babele în bâlci
croind destinele umane
ca niște venetici.

în soartă genii rele bat
și poarta veșniciei închizând
voi cheia aruncați în nor
și-mbătrânim ca în găoace
fără să ne fie dor de dor.

Victoria MILESCU

Încă liberă

Împiedică-te de mine
inundă-mă, îneacă-mă
croieşte din mine jivine
acvatice şi atavice
monstruoase, misterioase
vino, pe uscat, pe mare, pe aer
dinamitează-mă, dizolvă-mă
fă din mine o Hiroşima, un Nagasaki
nu mă tem de nimic
când îţi simt apropierea
când îţi adulmec mireasma, paloarea
când îţi simt cutremurul
pleoapelor de granit
sub care scapără lacuri albastre, fierbinţi
fulgeră-mă, fluieră-mă
pe trotuar, pe centură, pe podurile dintre nopţi hibernale
sub fereastra cu buchetul de nuntă
cutreieră-mă, coseşte-mă
cu lama privirii de foc
zideşte-mă în turnurile zincate
aruncă-mă de pe zid
apoi ridică pământul să mă primească
uşor şi fără mustrare
cu pâine şi sare
înmoaie aerul în vin
păsările să mă poarte până
dincolo de câmpia narciselor galbene
nu-mi pasă că nu mai există loc pe pământ
să mă ascund de tine, iubire…

II

Nimeni nu mă va opri să te urmez
până în bolgiile iadului
până dincolo de fiinţă şi nefiinţă
nu îţi ştiu numele, vârsta
merg pe urmele tale lăsate în palmele mele
străzile mă cheamă cu florile de castan
ca săbiile scoase din teacă
sfidând gravitaţia terestră
ţinându-ne robi ai ierbii,
ai granulelor de nisip, de sare, de aur
păsările ştiu că le înţeleg graiul
cascadele lumii îmi vor sângele tenebros
trec peste dealurile şi văile
păzite de animale totem
peste păduri înghiţite de flacăra stelelor
las din loc în loc bucăţi din mine
nimeni nu mă va opri să te urmez, poezie…

Foetus

Respir, păşesc
rotesc braţele după cum mă învaţă marmota
mă dezmorţesc încet
mă obişnuiesc cu pomii
cu zumzetul motoarelor frumuseţii
pipăi iarba amăruie
văd cerul gri-albastru
cu zimţi moi
câinii cu dinţi albi, negri în cerul gurii
înghiţind întunericul fricii
am glas,
mai sprinten decât mine
gura mea
o casă primitoare pentru el
la care se întoarce
ţip înţepat de o gâză
cu aripile cât o câmpie
vrajesc păsările răpitoare
rotindu-se
cu ochi ageri şi gheare solzoase
o tulpină vrea capul meu drept floare
orele trec pe lângă mine
cu câte o sărutare
se înserează
mă întorc la casa mea
mică dar caldă, mă adun, ma strâng
în uterul poeziei
nu e timpul să ies definitiv, în lumea
de cuvinte
visez versuri
cineva le scrie pentru mine…

A durat mult

A durat mult
să aud, să văd, să merg
fără cârja înfrunzită a ochilor tăi
a durat mult să înţeleg
că respir
idei, sentimente, sentinţe
că le pot schilodi
respirând mai profund
a durat mult
construcţia unui bob de nisip
luat de val şi adus ritmic la mal
sub tălpile călătorilor
recunoscându-mă cu bucurie…

Spre ţările somnului

E rănită
murmură scările
lăsaţi-o să urce
ajutaţi-o să urce mai departe
ştiţi că ultima treaptă
e în cealaltă galaxie
ajutaţi-o
parcă ar fi de-a noastră
urcă treaptă cu treaptă cu îndârjire
se ţine cu dinţii de aerul brun
mai are încă în ea lumină
de consumat
adică sângele ăsta dulce…

Pâinea cuvintelor

Cuvintele
ca pe vreascuri uscate
le aprind
flacăra lor să o vadă de departe
cei rătăcind pe mare
cei pierduţi în nopţi şi zile fericite
cei ce mai cred în minuni
scânteile să urce în cerul rece
spre îngerii înfriguraţi
privind către pământ
vor zice: să mergem acolo
e cald, e lumină,
cineva ne aşteaptă
cu o pâine tocmai scoasă din cuptor…

Nu pentru toată viaţa

Întunericul se uită în jur
rotindu-şi ochii roşii, ritmic
dreapta-stânga
stânga-dreapta
fiecare stradă – o redută
cu case de rezistenţă
cu persoane de sprijin
la lumina unui licurici
adolescentul scrie despre viteza
de propagare a durerii
prin corpul uman cu 110 m/s
pe noptieră – paharul cu apă,
pastilele multe, rotunde
aşteaptă cuminţi
cât să traversez strângând la piept
sicriul din lemn de fag…

Absolut relativ

Ceva din mine nu
pricepe că încă respir
că uneori merg mai repede
decât îngerul
că pot să mă ridic
pentru următoarea lovitură
împrăştiind frunzele
uscate definitiv
încă mai cânt cu aceeaşi voce
când plouă cu sudoare de zeu
cresc şi descresc
cu gust de cireaşă amară
aerul se loveşte de mine
cade, se ridică
se scutură de praful aurifer
se uită strâmb la vânătaia
care am devenit pe trupul lui volatil
viaţa e o chestiune de secundă
moartea la fel…

LECTURI REGĂSITE

Adrian MUNTEANU

Episodul 6

30 martie 1986

Continuat Marin Preda, „Cel mai iubit…”

Tensiunea scriiturii vine din interferarea a două planuri: schimbările și ezitările produse în situația socio-politică a unui timp confuz și căutările unui echilibru interior, a unor clarificări ale asistentului universitar de la filozofie forțat de realitate să suporte și să depășească șocul căsniciei cu Matilda și acela reieșit din contactul cu viața care-i rezervă surprize numeroase până la a-i bara calea devenirii.

31 martie 1986

Continuat Preda

Relația stranie a celor doi soți.
Fiecare nou element nu aduce clarificări sau apropieri, ci noi întrebări, alte reacții, frământări interioare.
Personajul central nu este dintre acelea care se lasă traumatizate la primul șoc, dar nici din acea categorie de eroi peste care evenimentele nu lasă urme.
Capacitatea sa de adaptare este în directă legătură cu nevoia de înțelegere a fenomenului.

Citat din Huxley: „Muzicalitatea ficțiunii. Nu însă în maniera simbolistă, subordonând sensurile ssunetului, ci pe o scară maai mare, în eșafodaj. Meditație asupra lui Beethoven. Schimbarea modurilor, trecerile abrupte. Și mai interesante sunt modulațiile, nu numai de la o cheie la alta, ci și de la un mod la altul. Se anunță o temă ce e apoi dezvoltată, schimbată, deformată imperceptibil, până ce, încă de nerecunoscut, se transformă complet. În succesiunile variațiilor, procesul e dus și mai departe. Întreaga gamă a gândurilor și sentimentelor, legată organic cu melodia ridicolă a unui vals oarecare. Cum descrii asta într-un roman? Trecerile abrupte sunt destul de ușoare. N-ai nevoie decât de un număr de personaje, și paralel de acțiuni contrapunctate. În timp ce Jones își omoară nevasta, Smith își plimbă copilul în parc. Alternează temele. Modulațiile și variațiile sunt mai interesante, deși mult mai dificile.
Un romancier reușește să modeleze redublând situațiile și personajele. Arăți cum mai multe persoane se îndrăgostesc sau mor, în feluri diferite – lipsa de asemănare rezolvând aceeași problemă. Sau viceversa, oameni asemănători confruntați cu probleme diferite. Poți astfel ssă modulezi prin toate aspectele temei tale, să scrii variații în orice număr de moduri diferite”.

1 aprilie 1986

Continuat Preda

Două scene mai ample, foarte bine dezvoltate de autor: prima vizită la Tasia, ruda Matildei. Schițe sugestive ale unor personaje mărunte, dar incomode și caraghioase.
Scena Matildei de la botezul copilului. Ieșire de o violență extremă, paralizantă, și reacțiile celorlalți vizavi de ea. Ambele scene sunt realizate printr-un procedeu de dilatare a firescului până la proporții grotești. Se adaugă o notă macabră întregului, ceva a la Goya.

2 aprilie

„Ce este de făcut?
Înghite-ți disperarea, lucrează ca o cârtiță, nu spera, nu aștepta nimic. Așa va fi totdeauna, nu-i nimic de făcut. Lucrează pentru tine, pentru singura ta satisfacție, cu pământul pe cap, cu un veșnic perete lipit de ochii tăi. Închide-ți ochii, astupă-ți nasul, nu te mișca și moartea, când va voi, să te găsească așa, drept și orb. Asta e tot.
Nicăieri – nimic.”
(Radu Petrescu)

4 aprilie 1986

Continuat Preda

Câțiva prieteni ai asistentului, toți cu capacități de reflecție și atitudine diferite: ironie, sinceritate, volubilitate. Mai mult sau mai puțin exteriorul acestora, trădează o tot mai mare ruptură de gândul ascuns, certitudinea fiecăruia în ceva, gând în jurul căruia se dezvoltă o carapace tot mai substanțială.

5 aprilie 1986

Privești înapoi și descoperi că anecdotica este săracă. Ponderea cade pe modificările interioare ale personajului, cu nota tragică pe care o aduc în acest sens ultimele pagini ale volumui I: detenția personajului.

6 aprilie 1986

Continuat „Cel mai iubit dintre..”

Nota de arbitrar planează asupra deciziilor ce se iau în jurul personajelor. Și, firesc, chiar dacă nu în mod tragic, această fragilă stabilitate socială influențează pe nesimțite starea fiecăruia, reacțiile tuturor.
Un monstruos topogan se dezlănțuie.

7 aprilie 1986

Continuat Preda

Se adaugă și incertitudinea.
Aceasta ca stare de spirit esențială.

9 aprilie 1986

Început Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Momente și tendințe importante în dezvoltarea culturii universale” (În „Crestomație de literatură universală”, 1983)

Herder – „Glasurile popoarelor în cântece”. Se descoperă literatura evreilor și cea arabă.
August Wilhelm și Fr. Schlegel – instaurează climatul propice studiului literaturii lumii: grecii, dramaturgia spaniolă, elisabetană, sanscrită, engleză. Cultivă literatura persană, eposurile indiene.
Umanismul – prestigiul regăsit al gândirii filozofice grecești.
Petrarca, Lorenzo de Medici – Renașterea
Erasmus – marchează trecerea la dubiul sceptic.
– un început de unitate de conștiință la intelectualii europeni.
– filozofia platonică a devenit sursa proceselor de idei, teme, mituri și simboluri care au alimentat gândirea umaniștilor.

10 aprilie 1986

Continuat Bușulenga

– influențe ale platonismului
Franța – Marguerite de Navarre – „Heptameronul”
-Anglia – Thomas Morus – „Utopia”; Spenser – miturile lui Orfeu, androginul.
Italia – Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Michelangelo – poezie
Pleiada are platonizanții săi – Tyard, J. du Bellay
Shakespeare – în poezie e platonizant
Literatura burlescă (burla=glumă)
Boccaccio – restructurează toate tipurile de povestire medievală.
Machiavelli, Chaucer, Marguerite de Navarre
– picarescul spaniol (Lazarillo di Tormes, Cervantes – nuvelele). În Anglia se naște romanul de aventuri, în Germania apare nuvela romantică.

11 aprilie 1986

memento laetari – adu-ți aminte să te bucuri
memento mori – adu-ți aminte că ai să mori

12 aprilie 1986

Continuat Bușulenga

Laurence Sterne – cu „Tristram Shandy”(anul 1760) – marchează piatra de hotar a romanului contemporan. Dezarticulează timpul narației și delimitează clar autorul de narator și de personaj.
Preromantism – Manon Lescaut
Paul și Virginia
Goethe – „Suferințele tânărului W” – cel mai celebru roman al secolului.
Sturm und drang (furtună și avânt) – echivalentul german al preromantismului
Neoclasicism – Goethe – concepția sufletului frumos (kalokagathia grecească)
„bildungsroman” – formarea personalității urmărite în toate etapele devenirii.
Faust – binele și răul se înfruntă pentru triumful primului. Expresia sintetică a spiritului omenesc.
Romantismul – pe parcursul a mai bine de o sută de ani. Regândirea lumii ca totalitate
Schiller – „Asupra poeziei naive și sentimentale” (1795-6 – manifestul timpuriu al romantismului).
Frații Schlegel – primii teoreticieni
Wordsworth, Coleridge – Lyrical Ballads
Victor Hugo – începutul bătăliei romantice propriu-zise (prefață la „Cromwell”, 1827)
Lamartine, Vigny – libertatea artei

13 aprilie 1986

Spiritul parodic :
Ariosto – „Orlando furioso” – parodia literaturii eroice și cavalerești
Rabelais – dublă perspectivă asupra obiectelor (cea firească, grandioasă și cea parodică)
Shakespeaare – folosește și modalități parodice.
Cervantes – cea mai amară parodie (de fapt două parodii alăturate)
Literatura nebunilor – vine în prelungirea parodiei – Regele Lear, Hamlet (activ), Don Quijote (reflexiv).
Manierism și baroc – Gongora – totuși mai mult decât încărcătura voită de metafore. Asceza spiritului spaniol.
Montaigne – intensificaraea reflexiei asupra condiției umane. Domină întrebarea „que sais-je?” (oare ce știu eu ?)
Clasicismul – XVII – întâietatea Franței. Boileau vine pe un teren deja pregătit. (Racine, Molière, La Fontaine, Corneille)
– germanii găsesc un drum cu rădăcini naționale – Lessing, Goethe, Schiller
Iluminismul – enciclopediștii (Diderot, Montesquieu, Voltaire, Rousseau).
Swift – motivul străinului
Fielding – Tom Jones

15 aprilie 1986

Tot Bușulenga

Realismul – Balzac, Dickens, Gogol, Caragiale
Naturalismul – duce principiile realismului până la ultimele lor limite.

Secolul XX – Poezia modernă. Vine din romantism (eliberare de constrângeri) și simbolism (interiorizare a lirismului)
Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé – interioritate neutră în loc de sentiment; fantezie în loc de realitate ; obscuritatea și magia limbajului
E.Poe – arie de inspirație mai profundă.
T.S. Eliot – depersonalizarea
Rimbaud – teoretizează: scopul poeziei este „să sosească în necunoscut, să vadă nevăzutul, să audă neauzitul”
– spontaneitate pură, plurivocă, libertate sintactică (Mallarmé, Apollinaire, Valéry, P. Eluard, Eliot).

16 aprilie 1986

Continuare la Poezie:
Simbolism (revelațiile inconștientului), dadaism, suprarealism (automatism psihic)
Futurismul (Filipo Marinetti) – protest împotriva romantismului și tradiționalismului.
Ermetismul – se dorește o poezie a viitorului. O solicitare mai mult intelectuală.
Expresionismul – raportarea lucrurilor la absolut, participarea patetică la imaginea creată (Blaga, Rilke)
Hugo Friedrich – teoretizează. În ansamblu se definesc două mari orientări:
– lirica alogică, a formelor libere (Paul Valéry – „serbare a intelectului”)
lirica intelectualității și a austerității formelor (A. Breton – „Prăbușire a intelectului”)

17 aprilie 1986

Proza XX din Bușulenga
Th. Mann – ideal neoclasic
Hemingway – comportamentism.
Kafka – parabola, absurdul existenței
Borges – formulă originală de fantastic livresc.
Romanul – unitate dialectică între continuitate și discontinuitate, între tradiție și inovație.
Joyce, Faulkner (monologul interior), Proust (autoanaliza)
V. Wolf – analiză psihologică
Dino Buzzati, Malraux, Camus, Hesse – dislocarea narațiunii, trecerea la persoana I (integrarea naratorului).
Gide, Th. Mann – introducerea unor documente
Noul roman francez: Butor, Alain Robbe-Grillet – aceeași realitate reluată din perspective multiple.
– timpul devine subiect de meditație.
Opoziția dintre timp obiectiv (exterior) și timp subiectiv (durata trăită).

(Va urma)

Costel SUDITU

***
uitarea este cea mai tare poate
nu crezi În timpul războiului nu mai știu
cu ce mă ocupam în orice caz cu lucruri mărunte
nesatisfăcătoare ziua îmi albea surîsul tînăr
noaptea mi-l descînta cu vîrful de cuțit
într-o urmă de cal proaspăt
spațiul dintre naștere și moarte se golește
invers proporțional cu umplerea unui pahar cu vin
sec roșu bărbătesc
am băut odată cu cineva de nădejde
o întreagă sticlă mai duceam însă nădejdea
și-a rupt o mînă chiar în vinerea mare a trebuit
să mergem cu ea la urgențe unde oricum
n-a introdus-o în seamă nimeni
sînge domnule se răsteau
dacă e sînge aveți prioritate să fie
sînge și rezolvăm nu-mi aduc aminte
cum s-a terminat întrucît cineva în spate
a început să strige sînge sînge
uitarea e cea mai de treabă te asigur
și în alte situații Cum ar fi spre exemplu
cînd îți este greață după ceva prea bun
prea frumos prea adevărat –
dai umerii la maximum ridici capul
și lumea te va primi ca nou