Literadura nr. 2 (2)

Costel SUDITU (Buzău)

noi suntem
semiființe semizei un fel
de catîri ce se nasc și mor cu o singură dilemă
să tragă asemenea unui măgar sau pus la ham
să mediteze cum face calul

… penițe de carne orbecăind pe foi ceruite
cerneala noastră se întinde fără noimă
cerneala noastră fuge după altă cerneală

… ape individuale fără izvor fără oceane
ne facem freza în lună cînd e aproape coaptă
și nu tolerăm valurile

… granițe trasate de zei între țărmuri
curgem pe două picioare
exhibiționismul artei de a mulge pietrele de
timp
dar să ne limităm la două-trei vorbe
iar limitarea
să fie ochii unui zid

Pr. Alexandru PRIPON (Buzău)

Te-aștept

Te-aștept privind mirat înspre trecut.
Sau înspre mâine, cine înțelege
Parcursul pe-acest drum neabătut,
Ori cât ne-a mai rămas de străbătut?
Purtat pe cale de-o bizară lege,
Te-aștept, fără putință de-a alege.

Te-aștept. Nu o să știu dac-ai trecut
Pe acest drum. Și nici dacă vei trece
Prin viața mea, oprind pentr-un salut
Sau doar mă vei privi, tăcută, rece.
În acest loc străin, sălbatic, mut,
Nu știu dacă măcar ne-am cunoscut…

Te-aștept. E greu s-o luăm de la-nceput,
Când timpul s-a retras cumva în sine,
Abia îmi amintesc ce am făcut,
Cum te-am convins atunci să vezi în mine
Un partener de drum. Cum ne-am pierdut,
La ceas perfid, din viitor ori din trecut…
Te-aștept, trecând mirat printre ruine.

O veche slovă

Ruine devorate de fâneţe:
Aici sunt cei ce-au fost, purtând sâneţe,
Păzind, de-o veşnicie şi mai bine,
Un trist fragment rămas cândva din mine,
Un fel de diamant fără de feţe,
Ascuns printre ruine şi fâneţe.

Noroaie răscolite de copite:
Mulţi călăreţi din hoarde risipite
Au năvălit aici în lungi şiroaie,
Luptând şi căutând printre gunoaie,
Crezând că bogăţii neşlefuite
Se-ascund pe sub noroaie şi copite.

Morminte rătăcite-ntre ruine:
Se odihnesc, lâng-un fragment din mine,
Cei ce-au crezut în calpele cuvinte
Despre comori. Şi, lămuriţi de flinte,
Au renunţat la sine, cu ruşine,
Şi şi-au săpat morminte-ntre ruine.

LABIRINTUL –
VIRTUAL SAU REAL

de Gheorghe IOVA (București)

Textul vine de pretutindeni, o linie care
uneşte toate punctele de intrare.

Acumulările de fapte obstrucţionează fiinţa şi
obturează viaţa. Este un mecanissm
(localizabil moral, juridic, religios şi politic)
de exploatare.

Labirintul, luat pe părţi: parcurgeri succesive
de trasee scurte. Tronsoane ale labirintului. Eu
folosesc, să zicem, două tronsoane diferite.
Altul foloseşte un tronson care intersectează
ambele tronsoane luate de mine în folosinţă.
Adică, acela mă ocoleşte. Prezenţa este
labirintoidă şi labirintiforă. Prezenţa are formă
labirintică şi propune labirintul. Dacă, pe
segmente oricât de mici (de orice mărime),
labirintul este parcurs, atunci vom spune că
ieşirea din labirint este un segment privilegiat.
Un labirint nu este o problemă de maxim şi
minim. Există, deci, un tronson privilegiat, în
sensul că el parcurge cu conştiinţa ieşirii (de
cei din zonă). Putem lua cazul ieşirii într-un
(alt) labirint. Pe segmentul privilegiat al
ieşirii, nu e obligatoriu să te deplasezi având
conştiinţa ieşirii. Cine împiedică pe alţii să
iasă, nu iese nici el, atâta timp cât împiedică
(e piedică).
Zonarea labirintului. Nu are importanţă dacă
lumea în care trăim este labirintică sau nu. Nu
importă forma pe care o ia. Viaţa, lumea.
Labirintul nu se construieşte pentru a fi
depăşit, eliminat prin parcurgere. El este o
locuinţă. Este parcursul locuibil. Interiorul
triumfător. Lumea.
Sinuciderea înseamnă să nu cedezi iniţiativa.
Este împlinirea logică a omului activ.
Aflându-se în inferenţă logică cu o serie
legică, de fapte, ea instituie demnitatea
omului în societăţile de tip european. (Putem
lua practica sinuciderii drept criteriu al
acţionalului, cum este resimţit acţionalul în
om, îl putem localiza. De exemplu,
îndrăgostitul îşi află un imens fond acţional în
faptul îndrăgostirii sale.)

#
E un scriitor care vrea să aleagă: a tăia un
copac e
– misiune de luptă
– muncă
– diversiune (politică)
– capriciu
– esteticism
– supunere: îndeplinirea unui ordin
-interacţiune, zis: descărcare (psihică), descătuşarea
energiilor (fizice)

Un copac poate fi tăiat pentru că stabilizează
uzajul unor semnificaţii.
A fi aristocrat înseamnă a pronunţa
stabilitatea lumii tale. Tu, în bună pronunţie.
Generozitatea fiind fenomenul curent al
aristocratului, nu punem cuvântul „eu”.

De ce nu există o teorie a acţiunii, în Europa
covârşitoare? De ce nu există o teorie într-o
mitologie? Sigur, nu!
Acţiunea, o văd ca maxim, ca reducere a
lumii. Ca abstractizare. Nu uzina, nu
agregatul, nu unealta – ci semnificarea. Nu e
mărunţire (analiză): funcţionalul (acţionalul?)
se sprijină pe mărunţirea dată; pe o mărime
sesizabilă: molecula, nu atomul. Ultimul front
în care se evită spulberarea.

Liviu OFILEANU

rutina produce grave erori

când urci într-un avion
nu visezi că unul din mecanici are probleme
în căsnicie
și din neglijență a uitat afară un șurubel.

și ca să fie ceva, altceva încetează ca să
existe.
fructul cade pe pământ și se usucă,
sămânța udată de ploi prinde rădăcină.
orice va fi să fie, altceva trebuie să dispară
până la urmă limba și nu sângele,
cuvintele și nu locul de naștere.

numele de pe ziduri au fost șterse de ploi,
pietrele sunt șlefuite încontinuu.
nu vei reuși niciodată ceea ce ți-ai propus
în acele ore liniștite când ai iluzia rară
că nu te vei stinge ca o țigară.

în semn de protest mi-am lăsat o barbă
impunătoare.
când ai barbă și burtă parcă și vorbele au
greutate,
lumea vede de la o poștă că ăsta are ceva de
spus.

una din puținele bucurii ale bătrâneții
e să nu te mai doară nimic.
e-atât de simplu să treci pe stradă nepăsător pe
lângă tine,
e-atât de simplu să treci pe stradă nepăsător pe
lângă tine.

țânțarul-tigru

Eu m-am gândit multă vreme cum să spun
ceea ce spun.
dacă aerul ar avea o culoare
ar fi nuanța petalei de mac din cartea închisă.
cu gândul la Ea, zi de zi
îmi fac toaleta ochilor fără săpun, că-mi intrăn
ochi,
las vrăbiile să-mi culeagă firimiturile din păr,
nu știu cum fac de le adun în cap de pe masă.

apoi ceva fără sunet și gata: o mică umflătură
pe antebraț.
din primăvară până-n toamnă îi simt
usturimea,
împotriva ei nu s-au fabricat medicamente.
locul sângerează și devine dureros,
o mică umflătură pe antebraț.

și totuși, o mulțumire secretă mă împinge
înainte:
ca să observ: frumusețea mă deprimă, ceea ce
detest mă incită.
poate că iubirea e-o cărămidă spartă, apă
menajeră,
cafeaua și țigările sunt cântecele ei gestuale.
fața expresivă a lucrurilor reiese din gradul de
contrast,
mai ales cele pierdute.

casa noastră de piatră cu acoperiș de ardezie,
casa noastră roșu-aprins, niciodată locuită,
acum zace-n nămol: apa băltește și parchetul e
putred,
pereții se clatină ca orbii lui bruegel.
în găvanele ferestrelor, omniprezentă, iarba
înaltă,
crudă ca ochii de unguroaică.
și nici măcar nu ne-am avut. nici măcar.
aici s-a trăit prea repede pentru o viață atât de
scurtă.
însă țânțarul-tigru e gata de altă-nțepătură.