Spații culturale nr. 60 (4)

Tudor CICU

Mărturisiri de taină

Chilia preotului Elisei era așezată într-o pantă de deal, la capătul satului Radova, imediat în vecinătatea unei păduri de carpeni cu scoarța cenușie spre argintiu, cum avea să constate Victor în zilele următoare, cu cimitirul aflat în apropierea unei bisericuțe din lemn. Curtea chiliei ținea de la zidurile de piatră, ce delimitau satul de pădure printr-un drum de pământ, și se termina spre zăvoiul cu care începea pădurea. Ceva mai în mijloc, chilia, în fapt o clădire scundă cu câteva camere, bucătărie de vară și un mic șopron care servea, pe timpul verii, de refugiu și terasă, cu o masă rotundă din lemn, înconjurată de butuci de lemn, în loc de scaune. În fața chiliei trona un mic heleșteu unde se adunau, prin două șanțuri laterale, nu prea adânci, apa de ploaie, dar și cea rezultată din topirea zăpezilor de pe deal. Între heleșteu și curte, precum și de-a lungul aleii ce ducea spre drum, se vedeau înșirați câțiva scoruși înalți. După drumul lung făcut cu căruța, atât Victor, cât și Ema își aduseră puținele lucruri în cele două camere alăturate, aranjate de țiganca Rada care, se pare, înștiințată de cineva din sat că vor sosi, îi așteptase la intrarea din față a chiliei. După ce le arătă camerele, țiganca se retrăsese fără să se arate prea vorbăreață, spunând că și-a lăsat oalele pe foc în căsuța aflată la intrarea dinspre drum, undeva în dreapta porților, unde și locuia, clădire pe care Victor și Ema nu o zăriseră la sosire.
După-amiaza patriarhală îi îndemnă, pe cei doi, la somn, mai ales că hurducăturile drumului nu-i menajaseră deloc. Prima care se sculă, după câteva ore de odihnă, și deschise fereastra dinspre heleșteu a fost Ema. Ciuli urechile dincolo de antreul care îi despărțea camera de cea în care odihnea Victor, apoi înspre curte, dar nu auzi niciun zgomot. Era deja seară și lumina lunii năvăli în cameră. Scoase capul pe fereastră și răcoarea serii adusă odată cu o rafală de vânt îi ciufuli câteva șuvițe de păr. Stătu în dreptul ferestrei admirând tufele de sub pervaz, încărcate de rouă. Părea că totul în jur împietrise în tăcere. Privirile îi alunecaseră de-a lungul aleii, spre poartă, unde o zări pe țiganca Rada venind spre chilie cu o tavă de lemn, acoperită cu niște ștergare. Ema înțelese că țiganca aducea câte ceva de-ale gurii. Părăsi camera și îi ieși înainte. Trecând pe dinaintea camerei lui Victor realiză, după tusea acestuia, că se trezise, dar se temea să se miște prin cameră ca să nu-și trădeze prezența.
– Domnișoară dragă, auzi Ema vocea țigăncii, v-am urmărit din căsuța de la poartă și cum am văzut fereastra mi-am zis: Rada, Rada, hai repede cu mâncarea, că le-o fi foame boierilor…
Ema răspunse cu un zâmbet și se luă după țigancă. Aceasta împinse cu piciorul ușa unei încăperi și, pe întuneric, așeză tava pe o masă abia vizibilă, după care potrivi fitilul unei lămpi cu gaz, trase pe catranul cutiei un băț de chibrit, iar când aprinse fitilul, flacăra sfârâi și încet-încet camera se lumină toată. Ema surprinse o cameră de oaspeți cu pereții căptușiți în lemn și trofee de vânătoare agățate prin colțuri. Pe pereți, câteva scoarțe țărănești și niște rogojini de papură, iar câteva carpete și niște blăni de vulpe atârnau agățate în dreptul ferestrelor. Un bufet de stejar masiv trona în stânga acestora.
Victor se ivise și el în dreptul ușii. Auzise zgomote și voci guturale în apropiere. Ema se repezi și îl luă de mână, ducându-l până în dreptul ferestrei.
– Privește, Victor, ce splendoare de lună pe cer! Dacă știam că te-ai trezit mai demult, poate făceam o plimbare pe afară. Nu-i așa că e minunat?
Țiganca Rada tuși de câteva ori, încercând astfel să-și facă simțită prezența:
– V-am adus de-ale gurii. Poate mâncați câte ceva, mai întâi, zise Rada și se retrase înspre ușă. Pe mine vă rog să mă scuzați, boierule, dar dacă mai e nevoie de ceva, strigați la țiganca Rada și s-a făcut.
Ema îi aruncă o privire lui Victor, dar simți că în sufletul lui se stârnise un roi încurcat de gânduri, dar neputând să și le lămurească, tăcea. Țiganca Rada aștepta de la boier o poruncă, pesemne, așa cum fusese învățată în prezența stăpânului ei.
– Rada, în casa asta nu mai locuiește nimeni? o întrebă el după ceva timp.
– Vai de mine, boierule? Cum așa? Nu v-a spus părintele?
– Nu ne-a spus.
– Păi, el vine două zile în timpul săptămânii, ține slujba la biserica de lemn, din sat și doarme o noapte aici. Camera lui e cea din spate. Cu ferestrele spre pădure, boierule. N-au plecat de multă vreme la Oradea, ci cam de când s-a apropiat războiul pe la noi. Și el, și coana preoteasă sunt plecați împreună. Ea e bucătăreasă acolo, la spital. Nu știați?
– Nu știam, Rada. Deci, așa?
– Așa, așa, boierule! Da’ se întorc când s-o termina totul. Așa au zis. Și după ce își bătu palmele de fusta înfoiată: dacă nu mai doriți nimic, eu am plecat boierule. Și dacă e nevoie…
– Nu e nevoie. Oricum, noi îți mulțumim dinainte. Mergi la dumneata, aici ne descurcăm singuri, glăsui Ema în locul lui Victor.
Țiganca se înclină și părăsi chilia. Se auzea pe alee bocănitul papucilor ei de lemn.
Se așezaseră în jurul mesei și începură să mănânce din bunătățile pregătite de Rada. Victor tot întârzia cu furculița în mână. Gândul său zburase departe.
– Ce s-a întâmplat, dragul meu? La ce tot te gândești? Credeam că ai lăsat necazurile în urmă. Ori te frământă ceva? insistă Ema.
– Te rog să mă ierți. Mi-e teamă să nu fie doar un vis, Ema. Mă gândeam dacă nu ar fi existat și altă cale, decât cea pe care mi-ai prezentat-o în căruță… La urma urmei, adevărul e că nici nu avem de ales. Oricum ai întoarce-o, destinele noastre sunt, incontestabil, în mâna providenței, însă mă încredințez ție. Nu în zadar ți-ai pus inima în palmele Lui și stai tu la căpătâiul vieții mele. Ce vrei să mai spun? Că sufletul meu nu s-a tot întrebat în ultima vreme dacă aceasta e tortura cu care am plecat la drum, ca și atunci când am promis să duc povara iubirii eroinei din cartea neterminată? Atunci, merită tortura ce ți-am adus-o și ție. Merită ca eu să fiu izvorul ei?
– Victor, dragul meu, înțeleg totul atât de bine. Dar tu ești puterea și refugiul meu. Crede-mă, nu te învinui – sunt fericită! Acum să mâncăm și mai târziu o să ne spunem și ce mai avem pe suflet.
Când se întoarse în camera lui, Victor își simți sufletul mâhnit pentru că îi arătase Emei acea neîncredere în voința sa, șovăiala de a lupta cot la cot cu ea, cât și prăbușirea credinței sale în niște zori mai senine. Tocmai când întinse mâna spre a învârti rotița lămpii ca să facă lumina mai mică, până spre stingere, se trezi cu Ema în încăpere. O vedea cum înaintează spre patul său, iar când voise să-i spună ceva, ea îi acoperi gura cu buzele și se vârî sub cearşaf.
– Parcă ai vrea să fugi de mine… îi șopti Ema după ce se desprinse de buzele lui. Înțelege, dragul meu, că Ema de lângă tine este diferită de cea care trăiește în mintea care a zămislit-o pentru a fi doar o eroină de carte.
Victor a privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngândurați și se trudea zadarnic să spună ceva. I-a luat repede mâna și i-a sărutat-o. Apoi, în neștire, i-a cuprins capul cu mâinile și i-a sărutat buzele. A mai simțit cum ea se pierde, caldă, în brațele sale…
Dimineața, când s-a trezit, Ema era goală, pe jumătate învelită cu cearceaful, și, după cum surâdea prin somn, Victor era sigur că ea visa. Tresări. Ema era mult schimbată. Era o altă Ema, față de acum câteva zile. Și el simțea că se schimbase între timp. Că văpăile pasiunilor pe care le credea stinse, se reaprinseseră așa deodată. Ardea el pentru un nou început? Se ridică de pe pat, stinse de tot lampa de pe masă și se așeză pe un scaun în fața Emei, privind-o. Simți, mai mult ca niciodată, o dorință nebună, obsesivă, de a o ridica în brațe, s-o strângă la piept și să-i vorbească despre planurile lui. Privi la sânii ei frumoși, modelați ca după o gutuie și, bâjbâind, apucă un sân și îl sărută. Ema deschise ochii. Încercă să-l împingă de la pieptul ei, dar, oh, Doamne, brațele îl înconjurară de după gât și-l trase peste ea. Victor era atât de agitat, mormăia, se zbătea ca să obțină ce dorea și până la urmă o strânse mai aproape, epuizat. O privi în ochi și o sărută blând. Apoi, Ema se aplecă peste el și-l mângâie pe piept. Noaptea care tocmai trecuse fusese decisivă. „Fără îndoială, gândea Ema, dacă el este cel mai îndrăgostit dintre ei doi, iar ea dacă nu-i va arăta că nici dragostea ei nu e una pasageră, nu se va întoarce el la aceleași sentimente pe care le avusese la plecarea din spital și se va arăta foarte trist?” Simți nevoia să îl aducă la realitate și să-i povestească visul de peste noapte. El o ascultă cu atenție. Înțelese doar că în visul ei se făcea că se plimba prin pădurea de peste deal și o arătare, ca un balaur, i s-a proptit dinainte și a amenințat-o că nu poate trece mai departe. Și ea voia să ajungă în zăvoiul de unde auzea chemarea lui, dar nu-l putea zări. Credea, ba nu, era sigură că o strigase să vină la el. Dar cum de se rătăcise? Că doar cu câteva clipe mai înainte, erau împreună, se țineau de mână. Dar, în același timp realiza că nici nu se poate strecura printre brațele de foc ale balaurului. A privit pe deasupra mestecenilor, norii, păsările de pe bolta cerului și ar fi vrut să-i strige ca el să imite zborul păsărilor și să ajungă prin văzduh la ea, dar, foarte ciudat, nu putea scoate măcar un cuvânt. Nu mai avea glas și un fior rece i se strecurase pe sub cămașă… A găsit un trunchi doborât la pământ, pesemne de trăsnete, și s-a așezat pe el. E convinsă că în jur erau mulți greieri, ori niște lăcuste care-și frecau elitrele, făcând un zgomot infernal. Și crede că a clipit repede, de câteva ori, încercând să se trezească. Când a privit în sus, cerul pălise, dar stelele încă nu se zăreau. Dar a văzut o lumină care fulgeră în spatele ei și a auzit trosnetul unui foc de pușcă. Nu mai ținea minte ce s-a întâmplat după aceea. Începuse, din senin, ploaia, iar ea nu știu cum să-și explice mai bine toate lucrurile acestea, o obseda mai ales amănuntul la care intens se gândise: dacă viața ei ar fi decurs altfel? „O, ce simplu va fi mâine…” se lăsă ea furată de un vis. Apoi, s-a trezit când el îi mângâia, cu buzele, sânul.
– Când eram mică, mama îmi spunea că dacă voi visa balauri, ca cei din povești și care te fugăresc din drum, înseamnă că voi avea la început o dragoste mare ce îmi va aduce numai suferință și lacrimi. Apoi, târziu, când voi fi crezut că a trecut totul, voi întâlni o dragoste și mai mare. Atunci voi fi fericită, foarte fericită…
Victor n-o mai lăsă să continue. Îi ascunse capul la piept și îi mângâie buclele, iar Ema îi strângea în neștire umerii, brațele…
– Victor, să nu mă lași singură…
El îi cuprinse buzele cu gura și nu o mai lăsă să spună niciun cuvânt:
– Eu nu sunt superstițios, o liniști Victor și îi sărută mâna.
– Victor, îl întrebă ea deodată, tu nu ai vrea să ai un copil?
– ?!
– Nu e vorba de altceva, e bine să știi, dar ar fi atât de frumos să am un copilaș cu tine. Ori ți-e teamă tocmai de acest lucru și n-ai vrea să se întâmple?
Victor încercă să râdă, dar se temu tocmai de acel lucru care îi trecuse prin gând: „Ce altă femeie ar avea curaj să vorbească despre pântecele ei, așteptând să rodească la primul amor, dacă nu Ema?”
– Dimpotrivă, spuse roșind ca un adolescent, mi-e teamă că visul acela te-a înspăimântat într-atâta încât crezi că nu mai avem timp și se termină iubirea noastră. Ori vrei să mă necăjești, ori azi ești plină de mistere. Și uite câtă lumină e afară… Poate țiganca Rada a și dat câteva ture pe sub ferestre. Hai Ema, cred că e timpul să ne adunăm gândurile la o plimbare prin împrejurimi și să ne cunoaștem vecinătățile. Tu să-mi povestești din viața ta, despre trecutul tău și eu doar să ascult. Nădăjduia că, cel puțin de data aceasta, îi va mărturisi câte ceva.
Spunând toate astea, Victor o simți cum se zbate cu taina ei, cum ea realiză că o ispitea să facă o destăinuire ca el să o poată pune în cartea lui, pe seama celeilalte. Se auzi mustrându-l:
– Aha! Deci vrei să mă tragi de limbă numai ca să-ți termini cartea? Nu, dragul meu! Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Gata! Am șters totul din memorie. Nu mai există trecut, nu mai există amintiri dureroase. Deveni provocatoare: Și tu unde ai fost, de n-ai lăsat niciun fel de urmă?
– Iartă-mă! i-a spus, şi încercă să zâmbească. Se ridică și deschise larg fereastra. Răcoarea de afară îl învioră. Era timpul să o lase pe Ema singură, să aibă timp să se pregătească de o plimbare prin împrejurimi.
Rămasă singură în cameră, Ema începu să se aranjeze în oglindă, ţuguind buzele umflate de atâtea sărutări. Tot mișcându-se la stânga și la dreapta, își descoperi pe ceafă, a cărei piele era trandafirie întotdeauna sub legătura cosiței, niște vânătăi diafane care păstraseră urmele buzelor lui Victor. Când se reîntâlni cu acesta, era nemaipomenit de veselă și simțea nevoia să îngâne același cântec amintit doar în momentele de veselie extremă. Îl găsi pe Victor așteptând pe o bancă aflată lângă heleșteu, aruncând cu pietricele culese de pe jos în pânza apei și amuzându-se când luciul ei se transforma în cercuri concentrice. Și în tot timpul jocului se gândea că orice iubire are nevoie de un loc retras, un fel de refugiu, iar ei aveau acum un adăpost numai al lor. Din mansarda căsuței, aflată lângă porțile de la drum, doar țiganca Rada i-a urmărit o vreme cum se pierdeau ținându-se de mână în desișul pădurii care începea odată cu panta din deal. Așa au rătăcit câteva zile la rând, pierduți printre amintiri, făurindu-și vise, ori luându-se în brațe și privind cerul.
(fragment din romanul în lucru „Enigmatica Ema”)

Nicolai TĂICUȚU

dincolo de tăcere

cuvintele au fost întotdeauna
cu un pas înaintea mea

când cu un pas mai mare
când cu un pas mai mic

oricum, datorită distanței
cu greu am reușit să le pronunț –

pe câtă vreme ele
într-un joc copilăresc
îmi făceau în ciudă
și mă rosteau cu dezinvoltură

neuitând să spună
privirilor buimace
de unde vin
cu ce urma să mă ocup
și cu ce scop

(durata prezentării
n-au precizat-o niciodată
pentru că nu le interesa
sau, poate
se credeau veșnice!)

alt anotimp

…aveam de făcut o călătorie
despre care nu știam
dacă mă duceam într-un anotimp
sau, pur și simplu,
mă întorceam din acel anotimp…

m-a salvat o revelație:
fluturi albi zburau
la-ntrecere cu
fulgi de nea
alandala
pe arena frunții mele

Nina Elena Plopeanu

Focul lui Dumitru

Înserarea îmbrăcase în mantia-i neagră Dealul lui Sumedru. Muntele din frunze uscate cu vârful din snopi de coceni cu brațe din hârtie creponată fusese aprins. Ardea cu trosnituri de bici printre țipetele de biruință ale copiilor și tinerilor din sat, care trudiseră întreaga zi la strânsul aurului căzut din corola copacilor rămași fără veșminte în bătrânețea toamnei. Cu obrajii îmbujorați, peste care sudoarea desena cărări negre, băieții și fetele strigau cât îi țineau gurile:
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru.
De pe înălțimile din satele vecine, de unde se zăreau ridicându-se spre cer dansuri sângerii, răsunau aceleași cuvinte repetate ca un ecou. Avertizau anotimpul care nu-și făcuse valiza că se apropia vremea despărțirii. Vântul, trezit din somnul iepuresc, își umfla fălcile și legăna cele câteva frunze brune ce se jucau de-a v-ați ascunselea printre ghearele ascuțite ale arborilor triști.
Pe cărarea bătătorită de copitele animalelor și de galoșii celor ce le aveau în grijă șerpuiau către rugul aprins, printre fagii drepți și carpenii întortocheați, femeile satului. Înaintau în șir indian ca niște venere antice cu panere pe cap sau pe umeri din care se răspândeau miresme de fructe pârguite și covrigi calzi.
Ochii mei de copil priveau cu lăcomie spectacolul autumnal. Știam că nu-l voi uita niciodată. Cei ce purtau numele sfântului, ce-și făcea intrarea triumfală pe cai de foc, se bucurau de două ori, iar fratele meu Mitruț de trei ori; la focul lui Sumedru venise și Anisia. N-o mai văzuse de mai bine de o lună. Se mutase cu părinții la oraș. O privea și nu îndrăznea să-i spună bun venit, deși, până mai ieri, păscuseră împreună vitele la Mărul Roșu. El nu se înscrisese la liceu. Rămăsese la școala profesională din sat.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru au răsunat cu și mai multă putere vocile înveselite la vederea bunătăților pe care aveau să le primească.
— Luați, copii și mâncați. Să vă fie răsplătită truda și veselia. L-ați întâmpinat cum se cuvine pe Sfântul Dumitru. Să se bucure și să se încălzească la focul nostru şi cei ce nu mai sunt printre noi. Ia și tu, Anisia, fata mătușii, un măr roșu ca focul şi o pară galbenă ca părul tău.
Anisia privea cu insistenţă spre vârful albastru al flăcărilor. Aştepta cavalerul blând şi plăcut la chip ce-i tulbura visele în nopţile din ajunul sărbătorii. Când nechezatul calului roib răsună pe deasupra copacilor din apropiere, fata simţi, din plin, în piept împunsătura suliţei pe care tânărul soldat o purta în mâna dreaptă. Mireasma florilor de dumitriţe, ce se răspândea de pe cămaşa portocalie şi de pe mantia verde ce fluturau printre limbile de foc, o ameţi, iar razele ce înconjurau capul căpeteniei militare o făcură să-şi acopere ochii cu mâinile.
— Focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, focul lu’ Sumedru, strigau copiii, care mai de care. După ce le trecuse oboseala, aveau chef de zbenguială și începură să se ia la trântă cu flăcările. Unii mai îndrăzneți, își luau avânt și săreau peste partea focului care se mai domolise. Alții îi luau pe cei mici în brațe și îi amenințau că îi aruncă în mijlocul jarului sub care se cocea un bostan, tăiat în jumătăţi, păstrat de tata special pentru această ocazie. Când a început să miroasă a plăcintă de dovleac, l-am ajutat pe Mitruț să-l scoată și să-l împartă celor din jur bucată cu bucată.
— Uite, Anisia, ți-am păstrat cea mai rumenă parte. Vrei să guști? E la fel de dulce ca și în anii trecuți.
— Mulțumesc, Mitruț. Știu cât este de bun. Nu i-am uitat gustul. Nici pe tine nu te-am uitat. Mi-a fost dor să te revăd, a adăugat fata, mângâindu-i pielea bătătorită a palmei şi făcându-i semn cu coada ochiului spre bradul care îi chema, dornic să le asculte poveștile.
Un nechezat furios a coborât din înalt.
—Ai auzit tropotul calului? Ai văzut călăreţul ce ne dă târcoale printre nori? l-a întrebat fata pe fratele meu cu glas şoptit. Privește! Cavalerul înconjurat de flăcări albastre vine către noi, a adăugat Anisia cu teamă, în timp ce, o stea rătăcită s-a desprins de pe bolta mirată aprinzând eșarfa de la gâtul fetei. Mitruț a încercat să stingă rugul ce-i cuprinsese pletele răsfirate, dar, una câte una, petalele de floarea soarelui s-au transformat în scrum. Mitruț a îmbrățișat capul de regină al Anisiei și l-a apropiat de para focului din pieptul său. Cele două torțe vii s-au îngemănat, tâmplă lângă tâmplă, iar flacăra lor a cuprins bradul, care a ars, neîntrerupt, trei zile și trei nopți, răspândind în jur mireasmă de tămâie.
În jurul focului, copiii se învârteau în cerc. M-am prins, pentru ultima oară, în jocul lor şi împreună am intonat refrenul răsăritului și al apusului.
— Focul lui Sumedru, focul lui Sumed…, focul lui Sume…

Magdalena HĂRĂBOR

POEME

***
Iubire mai stai
în defilarea ta de mătase
o clipă
să pun fundă zorilor
zori de fiinţă
paşi de colind

mai tânără ca oricând
parfum de tuberoze
dai pinteni cailor verzi
cosânzeană
jumătate pasăre, jumătate lună
trecere, durere prin carne,
dureroasă trecere prin
fierbintele sânge
jumătate albă, jumătate speranţă
să-mi fii aură-n noapte
liman în furtună
nu mă apune suflet-pereche
mai stai o părere
mai stai o minune!

***
Printr-o perdea densă lumea se uită la mine
se miră
în fraze împotmolite, nu pot înainta
bâjbâind în noapte
caut inefabilul
amintiri
Atât de rar ne este dată starea
Rămâne deschisă în noi fereastra
cum suntem azi
nu am fost ieri
marea şi cerul senin
albastrul ne respiră timpul rămas

simţim altfel, urcăm treptat în starea de mâine
adăpostim în noi
muguri de miei.

***
Încotro m-am îmbătat de soare
Zâmbet neînserat
O baladă a secundei
În pliurile timpului
Pe portativul înălţimii
Nu mai simt înţepăturile cuvintelor
Dureri pulverizate
Pe octava de polen
Fostele iubiri îşi ling rănile.

UN LOC AL MEU

am găsit un loc
unde noaptea e zi
întunericul
nu ştiu
cum se face lumină
nu ştiu dacă îl trăiesc sau
doar îl inventez
cu luna mai îl înfloresc
acolo nu se ştie de ce lumea vine şi pleacă
ce caută şi ce găseşte
acolo
dorinţele se transformă-n jucării
jumătate pluş , jumătate baloane de săpun
am găsit în sfârşit un loc cu vată de zahăr
fără seri morcovite
unde cenuşa se preschimbă-n rouă
garduri vopsite-n roz de copii
culori şi sunete, prinzându-se
în carusel
pete de sfială
cerneală
peste
insula mea.

***
Mă trezesc uneori din somn
Neştiind ziua, locul
E marţi
Împărţim aceeaşi zi, acelaşi vis
De când
Nu-mi aduc aminte
Scârţâie paşi în orbecăiala odăii
Pe fundul paharului o picătură de şampanie
Sărbătorim alt ev
Din gheaţă sculpturi de speranţă
Împărtăşim acelaşi cataclism
Mă dezlipesc mai întâi cu migală de lucruri
Apoi de resturile mele
Să mă-mbrac în mine
Ştiu că în aceeaşi formă se toarnă altă compoziţie

alte ingrediente

Încerc să-mi ţin de urât încă o zi, încă o noapte
Mă acompaniază fraged ciripit de turturele
Căutare incredibilă a conectării la armonie
Reuşită ?
Nu ştiu
În ce colţ să aşez lumina
Împărţim aceeaşi odaie
Acceaşi zi de marţi
Aceeaşi speranţă
Vânare de vânt, de nori…

Într-o coajă de nucă
Miezul timpului racordat la marea bătaie de gong.

***
Singurul lucru de care mă tem
E teama
Sunt agăţat între teamă şi răzbunare
Haos inoculat în tatuaj
Pe culoarele vieţii
Detaşamente defilează
Libere de constrângeri, păreri,
Schimbări, secrete,
Noile minciuni, măşti pentru mai târziu , râzânde,
Voi decoji adevărul,
Mă voi dezveli de orgoliu
Nu e baricadat drumul , pot inventa istoria din frânturi de mine şi de alţii
În febra ficţiunii mă iubesc mai mult
Văd departe
Mă văd în ceilalţi cu ochi mari deschişi
Împreună formăm mitul
Îmi e necesară oglindirea
Voi picta roşu pe piele
Adevărul
Clipa
Să nu-l sângereze.

Laurențiu BELIZAN

Poemul rorschach

prins între riduri – un rictus al pielii
între cearcăne ca într-un nod de cale ferată
când se schimbă macazul
se gândeşte la nenumăratele lumi
dacă nu va alege
totul este posibil
printr-o scindare a eului
fiecare viaţă va merita trăită
cineva îi va arăta cum timpul suspendat
se usucă între aripile şoarecelui
iubirea devine un aspirator de beznă
cum realitatea ne face să devenim ce nu vrem
iar traficanţii de mărunţişuri găsesc întotdeauna
ieşirea din labirint
oricum ai lua-o
clipa asta pare un cuţit într-un malaxor
este o sumă a ficţiunilor celorlalţi
şi vei fi surprins cât de tare vor durea gambele
retezate
în orice formulă a paradisului care te va găsi vrednic
să te mistuie
când era copil picta
strivind culori mânat de cruzimea inocenţei
toţi vedeau fluturi în jumătăţile de planşă
acum aceiaşi ochi zăresc fantasme ce stau să erupă
din osatura lor delicată vor recolta celule stem
pentru frumoasa lui nedesăvârşire

poemul cataractă

când ridic pleoapele se închide
dungi cenuşii ameninţă cerul lui manet
probează ziua asta ca pe o rochie
soarele se sufocă
sărută-l până îi va sări luna din gât
nu te mai întreba cine în gândul cui este
adună doar tăcerea între palme!
mişc pereţii
apa picură din grindă
suntem rădăcini înecate de aer
fructe în pământ
întunericul – avorton al luminii –
ţine visul întins ca o setcă