Literadura nr. 2 (1)
Editorial
Teo Cabel
toamna cărților?
Octombrie își plimbă ultimii pași pe
aleile toamnei. Toamna aceasta, un
reper în timp, pe lângă alte repere,
pentru planificarea spațiului, pentru
folosirea lui în vederea dezvoltării omului pe
toată linia orizontului și verticalității sale. Un
timp al sărbătoririi, al cumulărilor, dar și al
trasării altui start. Anotimp al depozitării a ceea
ce obții prin trudă, în silozuri, magazii, cămări,
al efervescenței și concentrării spiritului uman,
din clasele de școală gimnazială până la aulele
dominate de spiritul lui Gaudeamus, la
biblioteci, la amfiteatre, la librării. Este o
toamnă a cărților? O zi a recoltei pentru
scriitori? Este, în forma organizată, festivă sau
festivistă sau o sărbătoare particulară a
fiecăruia.
Trec de ceva vreme, pe lângă vitrina unei
librării. Mă întreb câți trecători observă și știu
că în vitrină sunt cărți de-ale unor concitadini ;
trăitori, ca ei, pe străzile acestui oraș, bând o
cafea, la fel ca ei, cu un prieten, cu o prietenă,
ducându-și copiii la școală, mergând cu soția la
cumpărături…
De ce deschizi o carte de poezii? Ce te împinge
să o faci? O cumperi dacă ți-o recomandă
cineva, te duci acasă și o uiți în bibliotecă? O
cumperi pentru că te atrage ceva ce ai găsit
acolo? O cumperi pentru că o are cutare și tu nu
o ai? Dar dacă pe scriitor îl cunoști și pe unde se
vorbește de el te bagi în vorbă comentând la per
tu, ca și cum ați fi prieteni la cataramă, trecând
prin fața vitrinei și îi vezi cartea, ai impulsul să
o cumperi? Îi cumperi volumul? Sau neapărat
trebuie să ți-l dea cadou, să îl așezi pe un raft
acolo, cu motivația că nu ai timp și auzind
vreodată un vers două din ea să spui: Foarte
frumos! De ce nu le publici? și el să îți spună:
ți-am făcut-o cadou.
Da, este cartea unui poet. S-a decolorat de timp.
Poetul nu are cont pe Facebook și nici nu
participă la deversarea encomiastică a unor
confrați care vorbesc despre literatură
aducându-și aminte ce au citit prin scoală. Nu
este un delict a avea cont pe Facebook și a posta
acolo. Ce pui pe acest site nu cred că se numește
„publicare”.
De publicat te publică o editură, o revistă, un
ziar, după ce s-au convins că ești autentic. Și
așa, publicat, de o Editură, cartea nu se
cumpără. Ce trebuie să facă poetul să înțeleagă
lumea că poezia nu este comercială, ci pentru
suflet? Cât trebuie să citească un cititor să
înțeleagă că poezia nu este o bucată de inimă pe
care o iei din piept și o așezi pe foaie cu tot cu
sânge?
Eseu
Florin CARAGIU (București)
Cunoaștere și comunicare – o
perspectiv interdisciplinară
Termenul de filosofie și cel de
matematică au fost introduși de unul și
același gânditor, Pitagora. Analiza
structurilor formale ale limbajului întreprinsă
de Aristotel a avut, la rândul ei, un rol
determinant în sporirea rolului clarificator al
gândirii filosofice, contribuind la constituirea
limbajului științific.
Diversitatea metodelor ce diferențiază
domeniile diferite de studiu nu poate desființa
unitatea corpului cunoașterii, având ca temei
însăși conștiința umană și fundamentul ei
iconic, Care este Însuși Logosul Divin.
Cunoașterea este una vie în momentul în care
se manifestă ca un sistem deschis, ce
depășește limitările și îngustimea unei simple
metode, combinând precizia gândirii cu
indeterminarea fecundă a intuițiilor creatoare,
ce transportă semnificații vitale între diverse
zone ale reflecției umane. În fiecare dintre
domeniile teologiei, filosofiei, științei și artei
există, așadar, straturi interpretative ce se
suprapun, ca să nu mai vorbim de potențarea
lor reciprocă din punctul de vedere al
motivației actului cunoscător și creator.
Fiecare metodă din câmpul cunoașterii are un
rol regulator în lărgirea orizontului cunoașterii
prin faptul că guvernează un proces de
modelare, pe baza unui bagaj conceptual
permanent deschis interpretării, comunicării,
transferului de semnificație. Știința, spre
exemplu, are permanent nevoie de clarificarea
filosofică a sensului, dar și de favoarea
frumuseții artistice și de străluminarea mistică
a tainei teologice. Toate acestea se disting, dar
nu se pot separa, pentru că rădăcina lor
comună este în Logosul Divin și doar
împreună pot depăși insuficiența unei vederi
specializate, înguste asupra lumii.
Reflecția asupra fundamentelor creează
premisele fuziunii perspectivelor, ale
constituirii, prin demersul interdisciplinar, a
unui limbaj capabil să asimileze variile
domenii, fără alterarea specificității lor, și să
vascularizeze prin legături semnificative
corpul integral al cunoașterii.
Unitatea vitală a acestuia este ea însăși o
exigență reflectată în conștiința noastră, din
punct de vedere teologic, printr-o nevoie de
adecvare la chipul după care am fost creați.
Savantul Albert Einstein sintetizează această
exigență morală atunci când afirmă că
idealurile care i-au luminat calea, încurajându-
l permanent să înfrunte viața cu un
sentiment de voioșie, au fost Bunătatea,
Frumusețea și Adevărul.
Exigența lărgirii orizontului cunoașterii
impune deopotrivă coborârea în concretul
observațiilor și aplicațiilor, cât și ridicarea în
câmpul generalității și abstracțiunii, această
pendulare fiind traversată constant de infuziile
de semnificații provenite din nenumăratele
inferențe și transfuzii de sens inerente
comunicării, mediului inter-subiectiv.
În ce privește relevanța istorică a teologiei
pentru matematică, pot să amintesc aici un
exemplu celebru, cel al creării de către
Bernhard Riemann a conceptului de varietate,
în germană Mannigfaltigkeit, însemnând o
pliere a unor spații locale cu anumite
proprietăți într-o unitate. Este un concept
introdus de Kant, dar cu o puternică filiație
teologică, dată find cultura teologică a lui
Riemann și faptul că în germană termenul
folosit pentru Treime este Dreifaltigkeit,
însemnând o pliere a trei într-o unitate.
Conceptul de varietate, ce stă la baza
matematicii moderne, are, așadar profunde
rădăcini filosofice și teologice.
În articolul său intitulat „The Invisible Link
Between Mathematics and Theology”,
Ladislav Kvasz a vorbit despre o legătură
invizibilă între matematică și teologie, privind
separarea ontologiei de epistemologie operată
de teologia monoteistă, ca o punte spre
„frontiera care distinge fenomenele deschise
descrierii matematice de cele care nu admit o
descriere matematică”, ceea ce a permis
explicarea ambiguității legate de fenomenele
descrise ca „rezultat al finitudinii umane și
astfel înțelegerea fenomenelor însele ca
neambigue, și prin urmare accesibile descrierii
matematice”.
Se poate pune întrebarea cum se împacă
determinismul științific și armătura logicii
formale cu libertatea expresiei artistice și a
trăirii mistice. Într-o carte referitoare la
interpretarea statistică a mecanicii cuantice,
laureatul Nobel Max Born denunța determinismul
fizicii clasice ca pe „o iluzie, creată
de supralicitarea conceptelor matematicologice”.
În cercetarea științifică determinismul
este, așadar, în opinia savantului amintit, un
idol, și nu un ideal, și „nu poate constitui o
obiecție adusă interpretării statistice în mod
esențial indeterministă a mecanicii cuantice”.
Știința însăși a adus, așadar, argumente în
favoarea demontării înghețării gândirii în
tiparul determinist. De altfel, tot știința, prin
teoremele ei de incompletitudine și indecidabilitate,
precum cele ale lui Gödel și
respectiv Turing, a fost cea care a spulberat
pretenția pozitivistă de factură scientistă a
stabilirii unei proceduri mecanice în vederea
epuizării raționale a tainei, sau a raționalizării
adevărului. Nici o cunoaștere specializată nu
trebuie să uite adevăratul scop al cunoașterii,
care este cel de a spori empatia, simțirea
înțelegătoare, calitatea actului conștient. De
altfel, tot știința a fost cea care a arătat că
„orice act de percepție este un act de creație”
(Gerald Edelman), dată fiind permanenta
deconstrucție și reconstrucție a informației
primite de către creier. Odată cu realizarea
dimensiunii ei participative, adică cu
introducerea de către fenomenologie în
ecuația cunoașterii a factorului subiectiv și a
afirmării inseparabilității între latura
subiectivă și cea obiectivă a cunoașterii, s-au
evidențiat limitele structurale ale formalismului
științific, precum și caracterul
deschis al cunoașterii, ce nu poate fi epuizată
de nici un sistem formal de gândire.
În cartea sa „Fizică și Filosofie. Revoluția în
Știința Modernă”, Werner Heisenberg
observa, urmându-l pe Nierls Bohr,
ireductibilitatea proceselor biologice la
explicațiile venind din fizică și chimie.
Incompletitudinea acestora din urmă e
generată de faptul că experimentele însele
interferează în acest caz cu funcțiile biologice,
afirmând că „în biologie suntem preocupați
mai degrabă de manifestarea posibilităților
din natura căreia îi aparținem, decât de
rezultatele experimentelor pe care le efectuăm
noi înșine”. Este un exemplu al principiului
complementarității ce reflectă aici, după
Heisenberg, „tendința din metodele cercetării
biologice moderne care, pe de o parte, face uz
deplin de toate metodele și rezultatele fizicii
și chimiei și, pe de altă parte, e bazată pe
concepte ce se referă la acele trăsături ale
naturii organice care nu sunt conținute în
fizică și chimie, precum conceptul vieții
înseși”. Toate domeniile cunoașterii au
nevoie, în fapt, să fie racordate la viață, la
taina ce scapă raționalizării și oferă spațiu
infinit libertății noastre. Stephen Smale face
trimitere la povestea cu Newton care a văzut
un măr căzând și mișcarea planetelor și le-a
recunoscut ca parte a unui aceluiași fenomen,
căutând un limbaj care să ne îngăduie „să
traducem ceea ce vedem și să recunoaștem
aceasta ca parte a unui fenomen mai
cuprinzător”. Acesta este și sensul
interdisciplinarității, care are în vedere
realitatea fizică, pe diverșii ei versanți, apoi
cea biologică, cea psihologică și cea
duhovnicească, cuprinse într-un tablou unitar.
În contextul avalanșei de descoperiri
științifice din ultimul secol, care au mutat
atenția generală pe ideea de progres și
evoluție, se pune întrebarea cât de importantă
mai este teologia pentru știință. Alvin Toffler
remarca faptul că „toată educația izvorăște
dintr-o anumită imagine a viitorului, din
anumite presupuneri implicite vizavi de ceea
ce ne rezervă viitorul”. În primul rând,
centrală în teologia ortodoxă este o viziune
asupra viitorului eshatologic, deja prezent și
pregustat în taina învierii lui Hristos, ce atrage
iconomic desfășurarea istoriei actuale a lumii.
În această viziune se evidențiază conceptul de
epectază, cu alte cuvinte de înaintare infinită
în orizontul tainei dumnezeiești. Cu alte
cuvinte, ideea de progres și evoluție nu este
străină teologiei, tradiția nefiind un sistem
închis, ci deschis sporirii duhovnicești,
experierii tainei negrăite. Tradiția în
cunoașterea teologică nu constituie, astfel, o
limitare, ci un factor catalizator al progresului
infinit în experierea lui Dumnezeu, în
experierea tainei vieții în genere.
De altfel, știința, care este o cunoaștere prin
reducții, va avea întotdeauna nevoie, spre o
bună adecvare la realitate, să fie compensată
sau completată de o cunoaștere prin
amplificare, împlinită prin raporturile ei cu
domeniile umaniste: psihologie, artă, filosofie,
teologie etc., și, mai mult, în
permanentă referire la viață De regulă,
creativitatea nu e un simplu rod al
specializării extreme, ci dimpotrivă, e stimulată
de compunerea mai multor perspective și
lărgirea orizontului. Emergența calității în
știință, dincolo de variația cantității, rezultă
tocmai din conectarea științei la viață, la
valoare, la expresivitate, la sursa de empatie
care este conștiința noastră. Interacțiunile
între diversele domenii ale cunoașterii o ajută
să-și recupereze unitatea și vitalitatea.
„Geometria este liniștea întâmplării”, spunea
într-un loc Nichita Stănescu. Frumusețea
conceptului și poezia structurii este ceea ce-i
inspiră și-i motivează pe oamenii de știință să
continue cercetarea lor mult dincolo de
aspectul ei utilitar. Lucian Blaga observa
faptul că șocuri precum cel cauzat de teoria
relativității și mecanica cuantică ne-au ajutat
să realizăm instabilitatea științei, „generată de
însăși relativitatea istorică a creațiilor
spirituale din care știința face parte”.
Cunoașterea în general este mai mult decât o
înlănțuire de idei, este expresia unei stări de
spirit, pe care poezia reușește în momentele ei
de grație să o surprindă.
Dinspre teologie, știința se vede ca un dar al
Logosului întrupat, ce stă atât la baza ordinii
inteligibile, cât și la baza ordinii sensibile din
creație. Un reputat cosmolog ca Alexei
Nesteruk observă că limitele structurale ale
cunoașterii umane se izbesc inevitabil de
paradoxuri care se constituie ca indicatori ai
diferenței din creație dintre câmpul sensibil și
cel inteligibil, și a faptului că ambele își au
temeiul mai presus de lume, în Logosul divin
necreat. Referința transcendentă a cunoașterii
constituie astfel sursa ei de raționalitate,
unitate și viață. În acest sens, apare necesară
recuperarea dimensiunii liturgice a oricărui tip
de cunoaștere, prin actualizarea condiției de
dar al creației și de actualizare a condiției
euharistice a propriei prezențe și lucrări în
lume.
Pe de altă parte, dacă teologia are în centru
chenoza lui Dumnezeu în lume, prezența Lui
tainică și lucrătoare, ce are ca revers
îndumnezeirea prin împărtășirea slavei divine,
știința are în centru chenoza conștiinței umane
în lume, ce se micșorează pe sine spre a
descoperi realitatea în întreaga ei
complexitate. Chenoza demersului științific
are ca revers o personalizare a creației în
întregul ei pe calea cunoașterii empatice,
participative, în măsura în care știința își
regăsește vocația ei liturgică. Iar sporirea
consistenței participative a științei are loc
tocmai prin osmoza ei cu arta, filosofia,
psihologia, teologia.
Chenoza, sau micșorarea de sine pentru
apropierea de o realitate și asumarea ei
participativă este, în cazul omului, expresia
vocației sale de mediator între cele create și
cele necreate, ca ființă chemată la o slujire
liturgică de prefacere și transfigurare a lumii
în unire cu Dumnezeu.
Comunicarea este la rândul ei esențială pentru
ansamblul cunoașterii în lumea actuală, dată
fiind cantitatea uriașă de informații, ce face
din cunoaștere în ansamblul ei un eveniment
colectiv, intersubiectiv, întrucât nici un om nu
poate cuprinde singur diversitatea uriașă a
lucrurilor ce ne stau înainte. Mai mult,
caracterul liturgic al cunoașterii, atunci când
este conștientizat și asumat, implică și bucuria
primirii și a împărtășirii ei, trecerea ei prin
comunicare în direcția cuminecării.
Matematica cu diversele ei domenii și
interacțiunile dintre ele poate constitui un
model pentru abordarea interdisciplinară.
M.S. Narasimhan era fascinat de „interconexiunile
pasionante, uimitoare și adesea
neașteptate între diversele domenii ale
matematicii și de modul în care aceste
conexiuni te ajută să rezolvi o problemă
concretă într-unul din domenii”.
Un matematician japonez, Heisuke Hironaka,
afirma că sarcina principală a matematicii este
să finitizeze infinitatea. „Un om are două
mâini: o mână este în infinitate, cealaltă este
în lumea reală finită și sarcina reală a
matematicianului este să le conecteze cumva
pe acestea două”. Pe lângă jocul dintre finit și
infinit, nu mai puțin atractiv este jocul dintre
concret și abstract.
Desigur, interdisciplinaritatea tinde să
depășească și eterogeneitatea metodelor
folosite în varii domenii ale cunoașterii,
păstrând totuși specificul cunoașterilor
specializate.
