Spații culturale nr. 60 (2)

Florin COSTINESCU

Cine mă caută

Scâșnet de cheie
întoarsă cu greu.
cine mă caută
în târziul acum
amestec de soare
şi fum,
când eu
nu mai sunt eu?

Eu sunt celălalt,
cel ce-a plecat,
și n-a mai venit,
sunt cel învingător
și rănit,
aplaudat și hulit,

Alerg și visez,
într-o stea înnoptez,
în alta te caut
ascunsă-n amurg,
ca o cântare de flaut
cu ecoul prelung…

Reculegere la statuia copilăriei

De-atâta umblet pașii mi-nconjurară anii
de la apune soare până la răsărit,
i-aud cum dau năvală din părțile Ozanei,
din viile cu bruma prietene – și luna.
I-aud și nu-i aud…
și verdele în urmă se face nevăzut,
ca pasărea în seară, prin stufărișuri stranii…

De-atâta umblet pașii mi-nconjurară anii,
cei tineri la tulpină și rămuroși la gând
pe care-i voi atinge,
cândva,
doar coborând…

Când lumea, din nou…

Care-i numele tău?- am fost întrebat
numele meu l-am uitat,
a trecut o umbră deasă prin dreptul lui
și nu pot să-l spun nimănui,

Era nor, suflare-nghețată, pasăre rea,
glas ce vii de departe, întreabă-mă altceva…

De unde vii ?– se întoarce glasul tăios,
când am plecat era veacul frumos,
fusese un suflet, un timp străveziu,
de mult s-a-ntâmplat, nu mai știu…

Stelele căzute în apă s-au făcut pietre de prund?
La această-ntrebare nu pot să răspund…

Cine îți dă-te drumul în lume? – auzii glasul știut
ochii îmi erau roșii de somn și nimic n-am văzut,
am visat doar cum pământului brațe îi cresc,
de visul acesta oricând mi-amintesc.

Pietrele deveniră iar stele subțiate-n vâltoare
glas din adânc pune-mi și altă-ntrebare…

Unde-ți porți visul? –reveni glasul de gheață,
Nu pot să-ți răspund – s-a făcut dimineață,
răspuns vei primi despre tot ce se vede
când lumea, din nou, în menirea-i sfântă va crede…

Asediu

Sunetele sirenelor de pe agitatele ambulanțe
sparg timpanele sensibile ale oraşului,
împing liniştea cu brutalitate dincolo de barierele lui,
ca pe un intrus inacceptabil, s-o ronțăie cârtițele deasupra mușuroaielor,
fac să explodeze, unele după altele,
orele zilelor şi nopţilor noastre,
duelează peste capetele trecătorilor,
se îmbulzesc vociferând cu disperare în intersecţii,
pentru a-şi face loc de trecere,
nimeni nu le poate opri, strigătele insistente
ale sirenelor au paşaport permanent pentru orice adresă,
secerate zac, muribunde, pe caldarâm,
clipele inocente ale liniştii,
fără speranță de supraviețuire;
intră în scenă, apoi, după scenariul scris
de autori cu nume indescifrabil, gâfâind,
utilajele de stingere a incendiilor,
zgomotul lor, adevărate ciocane,
bat cu insistență în vitrinele magazinelor din centru,
manechinele de plastic îşi pun mâinile la urechi,
la fel, pietonii opriţi să le admire busturile voluptuoase,
suflul oraşului asediat de zgomote concentrice
fac ţăndări cristalul diafan al oricărei reverii spontane
despre binefacerile civilizației,
îngroapă sub asfaltul răscolit de sunete
zâmbetul pierdut al trecătorilor,
clipe strivite,
ore desfigurate,
scrâșnete de roți şi paradă de chipiuri ale agenţilor de circulaţie,
semafoare arătate de sute de degete,
întorcând capetele la auzul sirenelor maşinilor de poliţie,
gata să depună mărturie despre accidentul
ce tocmai a avut loc pe trecerea de pietoni…

Caii ploilor să-i mân…

Într-un strop de ploaie lină,
cu un înger eşti vecină,
el pluteşte, tu pluteşti,
plouă, plouă,-ntinereşti,

Într-un strop de ploaie deasă,
porţi coroană de mireasă,
aştept marele potop,
în iubire să te-ngrop,

Să te caut, să nu ştiu,
de-i devreme, ori târziu,
caii ploilor să-i mân,
doar cu tine să rămân,

Să-noptăm în ploi mereu,
pân-ne facem curcubeu
cât mai este cerul-cer,
cât mai este leru-i ler…

Neapusul soare

Strigă-ți numele în această pădure
pe unde au călcat liberi zimbrii,
îmbrățișează copacul în care înnoptează
mierlele de la miază-ziua visului tău, iubito,
Ascultă ecoul cel ce-ți poate aduce mure și fragi
din alte veacuri în pumnii răsăritului,
când tu încă vei dormi pe o lacrimă
somnul dinaintea trecerii râului
și spune-ți în curând va sosi Făt-Frumos
și nu va mai fi nicio pădure
numai mâinile lui ispitindu-te
cu soarele care va uita
să apună…

Lacrimă în cădere

În sărut, ca-n fântâni, strigăm ce este departe,
Privim ce nu se poate vedea,
corăbiile scunfundate-n Marmara,
chipuri privindu-ne din oglinzile sparte.

Alergăm spre un fruct după-o frunză ascuns,
tăinuit de tăceri și umbre de pază,
un spațiu rămâne mereu nesupus, nepătruns
spre care doar iubirea cutează,

Ape de veghe se retrag în ecou,
plutesc în derivă raze de soare apuse,
refluxul aruncă spre țărmuri din nou
urme de pești dispăruți, de scoici și meduze,

O lacrimă în cădere spulberă vântul,
întrecerea noastră spre țărmul dorit,
într-o gară trenul așteaptă apusul să-l ducă
înapoi, în timpul din care-a venit…

Ființele verii

În lanul acesta se ascund ființele verii,
presimt că secerătorile gata de a-l trece nu știu
cine și-a găsit adăpost îm galbenul auriu,

Femei frumoase fugind de ispite sunt ființele verii,
în sunătoarele lanuri, ele au trup străveziu
cu cât mai părelnic, cu atâta mai viu,

De ce mi-a fost dat în câmpuri să fiu,
mie sa-mi pară culesul mai aproape durerii?
Femei frumoase fugind de ispite
sunt ființele verii…

Doar sărutul

Cât de veşnic e sfârşitul,
cât de tandru începutul!
Spune-mi suflete-nţelept
cin-pe toate le cuprinde?

Doar sărutul,
doar sărutul…

Povești de călătorie

Doina CERNICA

La sfinții din Deșertul Iudeii

La aproximativ 20 km distanță de Ierusalim mergând spre Ierihon, în valea pârâului El-Kelt, prima întâlnire a ochilor cu deșertul a reprezentat o surpriză tactilă. Întotdeauna mi-l închipuisem greu, dar cumva fluid și alcătuit din miriarde de fire de nisip, fiecare cu identitate și autonomie, or ceea ce mărginea drumul care mă aștepta spre lăcașul celui slăvit drept cel mai important sfânt roman din celălalt veac, Ioan Iacob Hozevitul, avea o încremenire, o duritate atemporală și sugera o solitudine și o absență care îți strângeau inima, astfel că privirile reveneau instinctiv pe drumul viu prin siluetele oamenilor care îl coborau sau îl urcau, depășiți din când în când de alții, călare pe măgăruși. Erau și dintre cei rămași sub un umbrar în așteptare, urmărindu-i cu privirile, susținându-i cu gândul, mesageri ai rugilor lor. Coboram, drumul se desfășura alb, aproape argintiu, prin contrast cu peisajul colinar, care dezvăluia de multe ori felii suprapuse, când maronii, când de aur stins, în vreme ce la apus Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” se înălța, cioplită în peretele stâncos al văii. Cea mai mare parte a drumului, lăcașul așa mi-a apărut, ca o cetate inaccesibilă, jumătate în aer, jumătate în cuib uriaș de piatră. De-abia apropiindu-mă aveam să înțeleg cu un suspin de ușurare că nu voi fi părăsită în deșert, că deși tot mai anevoios din cauza trecerii într-un regim abrupt, invizibil din punctul de pornire, drumul avea să mă ridice chiar pe pragul mănăstirii-cetate.
Nu te uiți la ceas pe o astfel de cale, te lași purtat de gânduri, la cei rămași acasă și sunt deopotrivă cu tine, la eremiții care în pustie au aflat locul cel mai aproape de Dumnezeu, la istoria veche de un mileniu și jumătate a zidirii rezidite în timpuri la tânărul de obârșie botoșăneană, cu mama stinsă devreme și tatăl răpus în Războiul Reîntregirii Neamului, crescut în credință și în respectarea rânduielilor bisericești, care după bacalaureatul susținut la Cernăuți va alege călugăria și Mănăstirea Neamț, unde a fost rânduit să lucreze la bibliotecă și infirmerie. Chemarea Țării Sfinte este însă irepresibilă: sihăstrește doi ani într-o peșteră din zona Iordanului, apoi este primit în Mănăstirea „Sf. Sava”, unde mai viețuiau cinci monahi români, reîntorcându-se între bolnavi și cărți și remarcându-se prin dăruire și devotament în ostenelile călugărești. Hirotonit preot la Biserica Sfântului Mormânt, devine stareț al schitului „Sf. Ioan Botezătorul”, pe care îl va preschimba în „Singura mângâiere românească”, cum își intitulează una dintre creațiile sale poetice: „Ascuns în mijlocul pustiei/ Pe malul sfântului Iordan,/ Acest lăcaş al României/ Ne-a fost la toţi ca un liman”. „Simple la prima vedere, fără complicații și rigori academice, sofisticate, versurile sfântului au o profunzime și frumusețe de-a dreptul nepământene” scrie PS Timotei Prahoveanul, membru al Uniunii Scriitorilor, dar paginile pe care le dedică celui pe care îl numește „o floare din pustiul Hozevei” se referă cu precădere la traiul său de schimnic: „S-a rugat îndelung și a trăit într-o mare simplitate. Arșița zilei și frigul nopților, încercările și amenințările beduinilor păgâni, ale tâlharilor și chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat răbdare și smerenie peste râvna fierbinte care i-a încununat întreaga viață”. O viață scurtă, s-a stins la 47 de ani în fața mormântului deschis pe care și l-a pregătit în apropierea peșterii în care s-a retras după perioada petrecută la schit. La sărbătoarea canonizării, în 2016, autorul l-a cunoscut pe preotul grec martor, împreună cu Amfilohie, starețul de atunci al mănăstirii, și cu părintele Ioanichie, al ultimelor clipe ale schimnicului. Student la Școala Patriarhală de pe Sion, în vacanța de vară Vasileios Vakras ducea o dată pe săptămână de la Mănăstirea „Sf. Gheorghe” pesmeți și fructe celor trei asceți care viețuiau în adăposturile scobite în peretele de piatră al văii.

Cu sângele pulsându-mi puternic în tâmple pe ultima și cea mai grea parte a drumului prin pustie, mi-am închipuit cămașa mișcată de bătăile inimii sihastrului, domolite și oprite abia după ce starețul l-a împărtășit și mai ales, în liniștea mare în care se retrăseseră toți pelerinii din jur în momentele finale ale mersului nostru, am retrăit slujba înmormântării în relatarea starețului, decupată tot din paginile PS Timotei Prahoveanul: „Cum am început slujba, un cârd imens de păsări sălbatice a intrat în peșteră. Am crezut că au venit pentru pesmeții ce-i împărțea cu generozitate Cuviosul. Am aruncat niște pesmeți, însă nu mâncau defel. Loveau cu aripioarele deasupra sfintelor moaște, se așezau când pe cap, când pe piept sau la picioarele sfântului, țipând fie toate împreună, fie fiecare în parte. În orice caz, împiedicau citirea slujbei; stingeau lumânările, cu bătăile aripilor ne închideau cărțile. Dumnezeu le trimisese. Veniseră să-și ia rămas-bun de la binefăcătorul și părintele lor pământesc”. Da, poezia țâșnește unde nu te aștepți!
După lumina încinsă a deșertului, în mănăstire era o umbră bună, un soi de seară blândă. Am întârziat la icoane și altare, ne-am pierdut printre cărți și hârtii pentru pomelnice. Mulți s-au rugat îndelung la racla lui Ioan Iacob de la Neamț, mulți au deschis volumele așezate pe catifeaua unor mese lungi, tipărite în câteva limbi, unii ca să le privească imaginile, unii chiar să parcurgă o pagină ori alta. Mi-au făcut plăcere frunțile aplecate peste foi de carte și, așezată în fața unei cafele aromate, am savurat cu o bucurie caldă gândul că sfântul român fusese în cealaltă viață a sa și om al bibliotecii. Cafea, ceai, apă, biscuiți, ospitalitatea călugărilor de la Mănăstirea „Sf. Gheorghe” reprezenta un răsfăț pe care eremiții nu și-l îngăduiau, așa că l-am scurtat, urcând la catul următor, acolo unde icoane și un mic altar au preschimbat într-un paraclis peștera în care Sfântul Proroc Ilie Tezviteanu a sihăstrit vreme de trei ani și jumătate, până ce și pârâul Cherit (El-Kelt) a secat, ,,nemaifiind ploaie pe pământ”.
Drumul cu picioarele încordate pe pietrișul lunecos sau cu întreg corpul clătinat pe coastele tăioase ale măgărușilor la Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț nu se compară însă cu cel făcut în mașina palestinianului vesel de întâlnirea cu oameni venind din țara în care tatăl său studențise, o mașină jumătate fier, jumătate rugină, jumătate cu piese la locul lor, jumătate cu piesele oprite din zbor, către celălalt sfânt din pustie la care mi-am dorit să ajung. În familia noastră, de câteva luni un băiețel îi poartă numele, Sava, micuțul Sava Munteanu din Londra, dar cu mama din Arborele Bucovinei și tatăl din Galați, fiind venit pe lume și grație binecuvântării ajunse la părinți cu un mănunchi de finic de la Mănăstirea „Sf. Sava cel Sfințit”. Oricum, aruncați cu forță în toate părțile microbuzului și unul în celălalt, cântând împreună cu șoferul care înfipsese în marginea cauciucată a parbrizului un mic tricolor „Noi suntem români”, am supraviețuit acelei curse și am parcurs pe jos distanța care ne rămăsese până la faimoasa lavră, cu sentimentul că doar destinația ne salvase viața. Ajunși în apropierea porții lăcașului, ne-am așezat la umbra rară și prea puțină pentru câți eram a unui măslin, o minune cu frunze argintii în peisajul selenar: la puțin peste zece kilometri distanță de orașul-oraș Betleem, ne aflam în plin deșert, eram despărțiți de restul lumii de dune gigantice, râul biblic Chedron cursese spre Marea Moartă în subterana lor, acum nu mai era decât o dâră de foc visând la sezonul scurt al ploilor.

Ariditatea copleșitoare era însă ceea ce-i plăcuse mai mult tânărului Sava, trăit de copil într-o mănăstire din Capadocia natală, când a ales aici să-și continue viața în rugăciune, urmat de sute de învățăcei, care și-au sfredelit chilii în piatră în preajma sa, transformându-le cu vremea în ceea ce reprezintă azi unul din cele mai vechi și mai mari centre ale ortodoxiei. Era în secolul V, cuviosul Sava a simțit nevoia unei rânduieli: suflet credincios și minte luminată, a elaborat un tipic în uz și astăzi, cu care sfântul a intrat pentru totdeauna în istoria monahismului mondial. Împreună cu lavra sa, devenită în timp mănăstire de obște, și cu finicul din incintă, ajutor pentru cei care doreau să devină părinți și leac pentru boli. Înmormântat în spațiul dintre cele două biserici ale așezământului, Sfântul Sava cel Sfințit a fost luat de cruciați și dus la Veneția. Finicul s-a uscat, dar a rămas locului, deoarece călugării s-au supus poruncii sfântului rostite în vis. Tot în vis s-a arătat și celor care îl despărțiseră de mănăstirea sa iubită, astfel că în secolul XII moaștele i-au fost aduse înapoi, iar finicul a înflorit și a înverzit, începând o viață nouă. Karola Nzounza, ghidul nostru la acest lăcaș vestit, cunoaște multe întâmplări adevărate cu vindecări și copii veniți pe lume cu ajutorul fierturii din frunzele sale băute în post și rugăciune. Mănăstirea, inaccesibilă ca și Athosul femeilor, își deschide poarta pentru tovarășii noștri de drum. Noi rămânem sub măslin, dar se dovedește că uneori femeile știu mai multe despre lucrurile la care nu pot ajunge decât despre cele la îndemână. Rând pe rând povestesc. Monahii sunt fericiți cu slujbe lungi și mâncare o dată pe zi, fără carne, doar fructe și legume, iar pește numai de Paști. Un izvor ascuns trimite în mănăstire o boare din care se aleg picături de apă cât să le astâmpere setea și să-și asigure igiena personală cu fâșii de pânză îmbibate cu umezeala lui. Mulți au votul tăcerii, toți au canoane de mii de mătănii și închinăciuni. Când mor, sunt așezați unul lângă celălalt în racla uriașă de sub podeaua uneia din biserici. Numai piele și os din cauza traiului aspru care le aduce o fericire îngerească pe chip, nu putrezesc, sunt uscați de vântul eternității.

Dar, iată, pe platoul din fața porții, pe care ne strângem deîndată, apare un părinte cu iconițe, binecuvântări, sticle cu apă sfințită și frunze de finic și primește bogatele pomelnice ale credincioaselor. Nu este românul Calinic, dar ne înțelege limba, ca și ceilalți: au învățat-o de la miile de pelerini din România. De altminteri, legătura cu țara noastră este veche: în bibliotecă, un codice consemnează că lăcașul a fost ctitorit de Împăratul Iustinian al Bizanțului și refăcut „după stăruințele domnilor Valahiei” și pe cheltuiala lor, nemaivorbind de daniile voievozilor Moldovei. Neavând voie înăuntru, urcăm pe o potecă înaltă spre turnul din care putem să privim îndelung panorama lavrei. Aș vrea să știu care este chilia în care a sihăstrit Sfântul Nicolae și cea în care Ioan Damaschinul, și acesta un sfânt poet, și-a conceput „Dogmatica” și parte din versuri. Și cred că mi-ar fi plăcut să ajung totuși în biblioteca în care Ioan Iacob Românul a petrecut vreo zece ani, citind și scriindu-și cărțile.

Camelia Manuela SAVA

Portretul tău

în fiecare dimineață
te apropii de mine și uiți să îmi mângâi sufletul
taci
silabele se strâng neputincioase
amestecându-se cu aroma cafelei
faci semne de neînțeles pentru mine
când îți bagi visele în buzunarul stâng
al cămășii cu dungi albastre
reușești să dai drumul cuvântului iubire, eliberându-l
eliberându-te
făcându-l să zboare

Ideal

Nu vă temeți! Fiecare avem ce povesti îngerilor
cum am iubit
cum am trădat
ce am mai visat
ce prieteni sau dușmani am avut
ce vin am băut
ce cuvinte am silabisit prima dată
toate vor deveni lumină când noi nu vom mai fi decât
timp!

Deschis spre vizitare

ca într-un muzeu –
deschis spre vizitare numai în noaptea aceea de mai –
pornesc să defileze idealurile mele
iar în parada lor nefirească se întâmplă să se nimerească
un vis stingher care
să iasă în bătaia puștii ca o dorință deocheată
atunci mă trezesc lângă tine –
sunt doar un trup, nu o femeie
sunt doar o umbră, nu un suflet,
doi sâni, doi ochi…

FAPTE CULTURALE

Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”,
ediţia a XVII – a, Bacău, 23 – 25 septembrie 2018

Marți, 25 septembrie a.c., la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău a avut loc festivitatea de decernare a premiilor celei de-a XVII – a ediții a Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII“.
Juriul, alcătuit din scriitorii Mihai Cimpoi – preşedinte, Mircea Muthu, Radu Voinescu, Ioan Holban și Victor Munteanu – membri, a acordat premiul al II-lea – secțiunea poezie – și premiul revistei „Hyperion” doamnei Silvia Ioana SOFINETI, secretar de redacție al revistei „Spații culturale”.

Silvia Ioana SOFINETI

marină

bobul de nisip aleargă în calea vântului
se oprește uneori, ia o gură de mare
pornește iarăși în căutare.
o adiere îl atinge blând
se oprește debusolat
în urma pasului tău pe țărm.
– să mă ascund, zic
nu se știe niciodată ce vine după ce ai trecut tu
să stau la umbra degetului tău mic
lipit de unghie.
ia-mă cu tine în mare
să-i găsesc pe ai mei
printre căluți și alge și insecte
dincolo de val.

migrena

durerea strânge în ghearele ei tâmpla
pulsează strigând sunt aici
de parcă ar mai fi fost nevoie.
un nor acoperă privirea
înțeapă auzul
râde în mișcarea unduitoare către ceafă.
tâmpla zvâcnește neputincioasă
eliberată pentru moment din clește.
respiră adânc
dar durerea zbang vine înapoi.
închid ochii, număr până la zece
până la o sută, până la… ce sens are
dacă e tot acolo
pulsând, veghind, respirând
o viață proprie.
aștepți să te uite.