Literadura nr. 19 (12)

Liviu Gogu

Foste-arcane de pădure…

(Parodie după poezia „În arcane de pădure”,
de Al. Macedonski)

Foste-arcane de pădure de lumină se-nspăimântă,
Zeci de metri azi separă un copac de alt copac;
Că e noapte, că e ziuă, cer senin sau cer opac –
Drujba-n țară vesel cântă, drujba-n țară vesel cântă.

Foste-arcane de pădure vijelia le-nspăimântă,
Speriat de-alunecare dealul tremură,-n potop;
Armonia-n defrișare nu-i mânie,-i lacom scop,
Drujba-n țară vesel cântă, drujba-n țară vesel cântă.

Autorii grozăviei par că nu se înspăimântă,
Dacă toamna nu mai lasă, jos, covorul de frunziș
Și rânjesc doar cioate hâde, în lungiș și-n curmeziș –
Drujba-n țară vesel cântă, drujba-n țară vesel cântă.

Rondel de 8 Martie

Pe păr îmi mângâi nevestica,
Privind în ochii ei duioși:
„Mi-ntrase apă în galoși
Și m-am oprit la Cireșica”.

Căci nu aș vrea să-i spun gogoși
Și-s trist că nu-i luai nimica,
Pe păr îmi mângâi nevestica,
Privind în ochii ei duioși.

„Cadoul, iubi, nu-i un bai!
Mă bucur! – zice mititica –
Că… votca de la Cireșica
Mi te-a scăpat de guturai!”…

Pe păr îmi mângâi nevestica!

Florentin BOROGHINĂ

THEODOR ROGALSKI-Reprezentant
al creației muzicale românești

I.1. Încadrarea școlii contemporane românești în
tradițiile valoroase naționale

Realizarea unei arte componistice, prin
ridicarea naționalului la rang universal, prin tot
ceea ce ofereau elementele folclorice românești
mai evoluate, atât în gândire cât și în tehnică, a
fost preocuparea de baza a școlii românești
decompoziție.
Înainte de război o întreagă generație de
compozitori, precum George Enescu, Sabin
Drăgoi, Mihail Jora, au fost atrași de
valorificarea folclorului românesc. Acești
compozitori cu o cultură muzicală foarte
temeinică, au încercat să realizeze o sinteză între
cultura muzicală universală și gândirea muzicală
românească, iar după anii de război s-au creat
condiții de a se putea lua contact cu muzica
modernă europeană.
În ceea ce privește gândirea asupra
folclorului românesc a existat uneori o alunecare
rezultată din armonizarea tonală a cântecelor.
Cântecului popular trebuie să i se găsească o
haină armonică diferită de aceea tonală (1). Cu alte
cuvinte, ce era moștenit din cultura universală nu
se putea aplica aici, trebuind astfel găsită o nouă
modalitate de exprimare.
Această problemă va fi rezolvată de
George Enescu, printr-o sinteză între elementele
specifice naționale și cele ale muzicii universale.
Dacă în Poema Romană și în Rapsodii folosește
citatul într-o înveșmântare armonică și
orchestrală necunoscută încă predecesorilor săi,
cu timpul compozitorul renunță la acest
procedeu începând să creeze teme proprii în
care să apară ethosul românesc cu ceea ce are el
mai esențial, mai profund. Aceste capodopere au
atras atenția muzicienilor de peste hotare scoțând
astfel școala românească de compoziție din
anonimat, creându-i un loc alături de alte școli
naționale ale veacului.
Preludiul la unison, Dixtuor-ul, Impresii
din copilărie aduc în muzica europeană ecoul
patriei. Punctul culminant îl va atinge opera
Oedip, unde Enescu abordează una din
problemele eterne ale conștiinței umane, într-un
limbaj cu totul original. Prin ultimele sale opusuri
Enescu avea să se descopere ca un îndârjit
căutător de noi modalități de expresie. Totodată
și ultimele Cvartete, Uvertura de Concert, aveau
să asigure muzicii românești un loc de valoare
alături de celelalte școli componistice moderne”.
George Enescu apare astfel un îndrumător din
depărtare și un exemplu postum (2). Dezvoltarea
întregului limbaj muzical românesc este tributar
atât ideilor creatoare ale lui Enescu cât și
cunoașterii valorilor folclorice cu structurile și
valențele lor expresive, la care se adaugă
bineînțeles și cunoașterea realizărilor
compozitorilor din alte țări. Muzica fiecărei
națiuni își datorează specificul unei preferințe
pentru anumite intervale și ritmuri, evitând ceea
ce este caracteristic altor regiuni folclorice.
Astfel, caracterul național al creației unui
compozitor, nu se măsoară în funcție de gradul
în care limbajul său este alcătuit din elemente
folclorice, ci din stilistica în spirit autohton.
Atât Enescu cât și Bartók, după ce au
asimilat elementele muzicii populare, au trecut
dincolo de acest stadiu al modului de exprimare
caracterizat printr-o anumită fidelitate față de
spiritul muzicii populare. Lui Enescu îi „revine
meritul de a fi contribuit la formarea unui stil
românesc în muzică, de a fi săvârșit acel salt în
concepția creatoare și estetică menit să ridice
școala națională de compoziție la nivelul
valorilor artei universale, să realizeze cultură
generoasă, în stare să comunice lumii bogăția
spirituală a poporului român” (3). Un urmaș al lui
George Enescu a fost compozitorul Mihail Jora,
care prin creația sa a exercitat o influență
însemnată asupra muzicii românești. Căci în
perioada dintre cele două războaie mondiale
creația sa a constituit pe lângă aceea a lui Enescu,
un îndemn pentru compozitorii noștri, de a stărui
pe drumul școlii naționale.
Alături de Enescu, Jora apar compozitorii
Sabin Drăgoi, Dimitrie Cuclin, care nu pierd
legătura cu muzica universală, cu baza lărgită a
tonalității și cromatismul total, folosind în
continuare formule tradiționale pe care le
reîmprospătează stilistic. În acest fel, se continuă
pe filonul tradiției prin lucrări ce se desfășoară în
forme tradiționale cu trăsături esențiale ale
folclorului romanesc. Sunt extrem de sugestive
lucrări ca: Simfonia în Do major și suita
Priveliști Moldovenești de Mihail Jora, Sabin
Drăgoi – Divertisment rustic, Marțian Negrea –
suita simfonică Povești din Grui; Dimitrie
Cuclin – primele patru Simfonii. Direcțiile
stilistice apărute în acei ani, pun în evidență noi
resurse tehnice, pun în valoare ethos-ul modal,
fie sub formă de citat, fie sub formă de
construcții modal apriorice. Unii compozitori
încep să își clădească un mod propriu de
realizare a celor 12 sunete, evitând centrul tonal.
Extinderea ariei gândirii artistice a muzicii
românești, lărgirea expresivității ei, a determinat
apariția unor valoroase lucrări în toate genurile
muzicale.
Un alt gen abordat este liedul. Liedul este
indispensabil legat de numele lui Mihail Jora, cel
mai de seamă reprezentant al genului,
compozitor de prestigiu și pedagog strălucit.
Cele peste 100 de lucrări de acest gen grupate în
cicluri, pe care le numește cântece, „cuprind un
vast orizont tematic, un univers poetic de o
bogăție inepuizabilă”4. Creații vocale valoroase
pe versurile poeților clasici, precum și lieduri cu
tematică din viața actuală au scris: Paul
Constantinescu – 7 Cântece din ulița noastră,
versuri Constantin Theodorescu, Marțian Negrea
– Poemele luminii, versuri Lucian Blaga.
Balada este reprezentată de către Mihail
Jora – Baladă pentru bariton, cor, orchestră;
Theodor Rogalski balada Toma Alimoș. La
activitatea componistică se adaugă și aportul
adus pe planul muzicologiei de nume precum:
Mihail Jora, Tudor Ciortea, Gheorghe Firca prin
articolele și lucrările analitice dedicate vieții și
activității lui George Enescu, precum și o serie
de articole și studii din diferite ediții de
specialitate și din alte publicații.

(1) Tudor Jarda, Armonia modală, Ed. MediaMusica 2003,
pag 5.
(2) Vasile Herman, Formă și stil în noua creație muzicală
românească, Editura Muzicală, București – 1977, pag. 84.
(3) Petre Brâncuși și Nicolae Călinoiu, Muzica în Romania
socialistă, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor,
București, 1973, pag. 17.

Lansare de carte

Manuela Camelia Sava

Vălul Șeherezadei, Editgraph, 2020

Râmnicenii au descălecat cu povestea poeziei la
Buzău pentru a prezenta cartea lui Manuela
Camelia Sava. Volum de maturitate literară în
care lumea normală este de poveste, iar cea reală
este „lumea de jos”. Prefața semnată de
scriitoarea Passionaria Stoicescu este un gir
pentru carte. Au vorbit despre carte scriitoarea
Valeria Manta Tăicuțu, Mihaela Roxana Boboc,
Teo Cabel.
Au participat de la Rîmnicu Sărat, Nicolai Tăicuțu,
Sorin Călin, Sava Virgil. De la Buzău, Dumitru
Pană, Nicolae Pogonaru, Sorin Burlacu, directorul
instituției gazdă, Mihai M. Macovei, Stan Brebenel,
Constantin Suditu, Adrian Mondea, Radu
Roxelana, Cristi Ionescu, Bogdan Tănase.

Sorin Burlacu, M. Camelia Sava, Valeria Manta Tăicuțu

Adrian SIMEANU

Cartea zilelor noastre

Mihăiță

Actoru`. De teatru și film. Gazetaru`.
Tineretului, apropiat, cu entuziasm dedicat.
Director eficient de la o vreme. În deplină formă
și activ din plin. Umblând vioi prin țară cu
spectacole apreciate necontenit. Pe care-mi
place să-l văd adesea pe scenă. Și să mă bucur
real când îl întâlnesc…
Nebănuit, mi-a făcut în Mărțișor un cadou. Cu
dedicație, binevenit. Ce m-a ispitit. Și câteva
ceasuri m-a ținut lipit. D-ale sale pagini. Demne
de cetit cum n-am bănuit. Adică, o carte.
Închinată lui, cred eu, cuvenit. Prilej să-mi
reamintesc multe din biografia-i. Din activitatea
îmbelșugată dusă pân` acu`. Doina Papp (și
dânsa știută de mine din Radio) întocmind opu`
cu de toate. Și nu degeaba numit „Reconstituirea
unei vieți”. Pentru că, în fond, de la Pintilie și
pelicula sa interzisă de comuniștii nătângi îi vine
titlul. Nici că se poate mai nimerit…
„Franzeluță” o fo simpatic și-n copilărie, este și
astăzi, vădit. Jovial, prietenos. Truditor pe
scândură neobosit. Tot mai iscusit. Sârguincios,
meticulos. Tenace, îndeosebi. Persistent în
muncă, neocolit de-mpliniri. Punând și domnia
sa, certamente, o cărămidă trainică la edificiul
artei dramatice autohtone. Autoarea tomului
tocmai asta vrând a demonstra, evident. Chibzuit
și reușit. Deși folosește ades o frazare cam lungă,
cartea* nu-i grea la lectură. Vine cu informații
atrăgătoare și ilustrații duium. Utilă indiscutabil,
e o dovadă-n istoria culturală dâmbovițeană.
Fincă povestește nu doar despre George ș-ai săi
de acasă. Ci și despre alții din jur neprețuiți în
domeniu. Monografie din timpu` prezent,
realizată semidocumentar. Ușor romanțioasă
pe-alocuri, atracția astfel sporind. Nesofisticată,
ademenitoare, așa c-am parcurs-o cu maxim
nesaț. Făr` s-o las din mână, amu` niște nopți.
Dup-o reîntâlnire (a doua) cu Mihăiță-n
„Fierarii”, la fix…

*Doina Papp, MIHĂIȚĂ. Reconstituirea unei vieți,
Ed. Tracus Arte, 2018

Teatrul zilelor noastre

Fierarii

Grigore, un român fierar. În atelieru` lui din
neam în neam. Peter, unu` de peste graniță,
ungur. Ivan, un altu` din est. Rus, adicătelea.
Matilda, zdrahon de muiere. Nevastă de fierar,
evident. Soață cu Grigore. Personaje, toți. Într-o
adaptare super. Foarte tare. Horațiu a creat-o și
tot el a montat-o. La Râmnicu Vâlcea și la
București. Dup-o comedie din țară vecină.
„Fierarii” numită, acuma, la noi. Miloš Nikolić,
autor balcanic. Un octogenar venit pe lume în
Kosovo. Adecvat croită, strașnic izbutită.
Savuroasă foc. Fiindcă oamenii aceștia se strâng
pân` la urmă la român acasă. Stau și beau la masă
și află haios că fiecare-n parte a făcut un copil
băiat cu nevasta celuilalt. În timp de război, pe
front socotiți. O încurcătură se iscă pe loc,
spiritele se aprind. Orgoliile se precipită și
„încornorații” se iau la harță un pic. Da-i
potolește Matilda autoritar. Povestea sfârșind
parcă sub acea lozincă de odinioară: „proletari
din toate țările, uniți-vă!”. Cu zeamă de prună că
e a mai bună…
Nu e lungă piesa, da` fierbe constant. Hazul
abundă inteligent. Cu tâlc evident. Replicile,
iuți, agere, spumoase. Gagurile, dese și
ingenioase. Jocul e alert, cu maxim efect.
Mălăele, Mihăiță, Morgenstern și Rusu, echipă
sudată, rodată, fără greș echilibrată.
Expresivitate, mobilitate, atractivitate dovedind.
Decor adecvat (Maria Miu) la un recital
actoricesc adaptat dâmbovițean. Un text inspirat,
dibaci procesat. Pe mâini iscusite și-n guri
potrivite cu succes intrat. Ce-au făcut din el un
potop de râs. Cum îi șade bine unei comedii
depline. Niciodată muritoare, de-a pururi
pilduitoare, din belșug atrăgătoare. Exact teatrul
căutat preponderent și constant în ziua de azi…