Spații culturale nr. 60 (1)

Petrache PLOPEANU

Mântuirea omenirii și calea „mântuirii” românilor

Motto: „Cred în mîntuirea omenirii, în viitorul cianurii…” (Cioran, Silogismele amărăciunii).

Noi, românii, suntem adepții lui „mai… ca acum, nu am fost niciodată” și după caz se completează spațiul liber, semnalat, prin cele trei puncte, cu:
• dezbinați;
• săraci;
• neluați în seamă;
• bolnavi;
• pasivi;
• lipsiți de perspectivă;
Și inventarierea termenilor, care au fost invocați de-a lungul timpului, poate continua. Dar oare chiar așa să fie? Să fie prezentul încărcat cu atât de multe păcate încât să ni se pară un adevărat infern, față de care trecutul pare paradisul? Sau din prea multă patimă politică cel ce intră în această capcană nu realizează că se transformă subit în apărătorul unor stări trecute, care, inevitabil, capătă strălucirea utopică a lui „atunci era mai bine ca acum”? Nu sunt adeptul lui „mai-ca” și consider că această permanentă comparație cu trecutul, oricare ar fi acela, în scopul de a scoate în evidență petele prezentului nu este o atitudine realistă. La nivelul explicației antropologice, totul se reduce la referirea involuntară la mitul vârstei de aur care ar fi fost la începutul timpului, caracterizându-se (vezi Hesiod, Teogonia) prin perfecțiune, în timp ce epoca prezentă ar fi aceea a oamenilor de fier, în care s-au adunat toate relele universului, scăpate dintr-o cutie imensă a Pandorei. Este explicabilă întoarcerea privirii oamenilor spre trecut, negăsind soluții pentru ceea ce le oferă prezentul, dar nu este realistă, după cum am spus, și nici producătoare de soluții viabile pentru continuarea progresului.
Am convingerea că nu am fost niciodată altfel decât suntem acum. Dacă suntem dezbinați, așa am fost mereu, dacă suntem săraci, așa am fost mereu, dacă suntem neluați în seamă, așa a fost întotdeauna și putem, din nou, continua procitania despre păcatele noastre cele mari, învățați să gândim astfel de cei care au avut/ au interesul să privim astfel lucrurile. Un popor care este învățat să se auto-deprecieze, un popor care este îndemnat să spună despre sine că este un popor păcătos, din toate perspectivele, nu doar cea religioasă, un popor care ajunge să creadă despre sine că este păcătos în toate sensurile posibile, este foarte ușor de convins că are de îndeplinit canoane groaznice pentru mântuirea sa. Din nou, din toate perspectivele.
Emil Cioran are acest „silogism” scurt, cuprins în aceeași carte, Silogismele amărăciunii, tradusă și apărută în limba română în 1992 , în capitolul intitulat „La izvoarele vidului”: „Cred în mîntuirea omenirii, în viitorul cianurii…”. Semnificația facilă, care se impune imediat după ce ai terminat de citit ultima literă este legată de mântuirea omenirii prin cianură, așadar un îndemn la sinucidere globală, care, de altfel, nu este prea greu de realizat, date fiind manifestările actuale ale relației om – planetă. Dar aceasta să fie întreaga semnificație a acestor enunțuri? Spun enunțuri, deoarece, cum vom vedea mai departe, Cioran creează un silogism având ori o premisă ascunsă, ori concluzia. Apoi, enunțurile respective sunt incomplete, fiind necesară o completare a lor cu termeni care deschid adevăratele căi ale unor interpretări posibile.
Dar să luăm lucrurile pe rând.
Dintre multele sensuri pe care le are verbul a crede, l-am selectat pe cel care se referă la „A admite adevărul a ceva”, sens cerut de ceea ce urmează după el, adică admiterea acelui „ceva” care este „mântuirea omenirii”. Așadar se admite ca fiind adevărată mântuirea omenirii, adică a tuturor oamenilor care au fost și sunt și vor fi pe această planetă (inclusiv a românilor). Termenul „mântuire” poate fi definit din perspective diferite: biologică, religioasă, socială, teleologică etc. Sensurile de dicționar sunt: a se salva dintr-o primejdie, din robie, de la moarte, a se vindeca de o boală; în religia creștină: a se curăța de păcate, a se izbăvi, a se salva, a se termina, a se isprăvi, a se sfârși, a muri, a scăpa de pedeapsa divină; a se dezvinovăți, a se disculpa, a se elibera, a se emancipa, a se epuiza, a se încheia, a se justifica, a scăpa, a scoate, a scuza. Precum observăm, toate sensurile din perspectivele considerate conturează două sensuri majore, a se salva și a sfârși. Sensurile termenului mântuire dau o serie de enunțuri de genul:
1. admit ca fiind adevărată salvarea omenirii;
2. admit ca fiind adevărată vindecarea omenirii;
3. admit ca fiind adevărată izbăvirea de păcate a omenirii;
4. admit ca fiind adevărat sfârșitul omenirii;
În sfera noțiunii de „mântuire” intră ambele sensuri și cel de salvare și cel de sfârșit, deoarece salvarea se realizează la sfârșit, după ce boala, moartea, păcatul etc. a amenințat ființa omenirii, fizică și spirituală. Enunțul este unul eschatologic privind starea umanității după trecerea într-o altă dimensiune existențială. El ar putea arăta în acest fel:
 admit ca fiind adevărată salvarea omenirii la sfârșitul existenței ei.
Deoarece Emil Cioran folosește prepoziția în pentru a lega verbul a crede de substantivul mântuire, înclin să cred că a avut în vedere sensul religios al celui de-al doilea termen. Sau că a așezat pe un plan, care corespunde ca importanță celui religios, sfârșitul omenirii și salvarea ei. Dintr-o perspectivă non-religioasă, dar la fel de importantă ca aceasta pentru statutul omenirii, este „vindecarea” ei de toate „bolile” sale și vorbesc aici nu de o vindecare neapărat fizică, deoarece apropierea de termenul mântuire nu lasă loc materialității. Poate fi vorba de o vindecare spirituală, ceea ce ar crea și o altă apropiere, aceea de „păcate” pentru care vindecarea-salvarea spiritului reprezintă soluția agreată de către suflet. În acest caz de către sufletul universal al omenirii. Continuarea subînțeleasă a enunțului nu poate fi „Cred în mântuirea (fizică) a omenirii, ci „Cred în mântuirea (spirituală) a omenirii” sau „Cred în mântuirea (culturală) a omenirii”.
Celui de-al doilea enunț al silogismului, „în viitorul cianurii” trebuie să i se adauge verbul subînțeles a crede: „(Cred) în viitorul cianurii”. Venind dinspre enunțul care proclamă credința în mântuirea omenirii, acest al doilea enunț creează un adevărat șoc. Cianura este o otravă care ucide fulgerător, începutul acțiunii ei fiind și sfârșitul. Credința în viitorul cianurii pune câteva probleme de moralitate, de logică și de atitudine față de democrație:
a) a crede în otravă înseamnă a crede în folosirea otrăvii și în eficacitatea ei dincolo de orice considerente umaniste;
b) viitorul cianurii presupune, dintr-o perspectivă temporală, o societate în care cianura este alfa și omega rezolvării tuturor problemelor, dincolo de orice considerente democratice;
c) cianura ca substanță chimică nu are o desfășurare a acțiunii precum arsenicul, ci acționează instantaneu, fiind potrivită nu pentru acțiuni de sinucidere benevolă, ci forțată de anumite împrejurări;
Ce societate viitoare (mai apropiată sau mai îndepărtată de momentul actual) ar folosi cianura pe scară uriașă, sau ceva asemănător acestei otrăvi, dincolo de orice considerent umanist și democratic? O societate totalitară? O societate lipsită de resurse? O societate religioasă fundamentalistă?
Răspunsul ar putea fi oricare, dacă nu-l legăm de primul enunț. Referința la acesta, la credința în mântuirea omenirii, schimbă semnificațiile la care trebuie să ne raportăm: astfel, referirea la cianură duce la ideea de moarte rapidă, la ideea de dispariție, fulgerătoare, dar această moarte legată de mântuirea omenirii nu este o moarte reală, așa cum de altfel nici biserica nu concepe mântuirea, ci trebuie să fie o mutație generală în conștiința speciei umane, care poate fi interpretată ca o moarte a speciei vechi și continuarea cu viața noii specii. Umanitatea a apărut, după cele mai noi teorii legate de apariția omului și a conștiinței umane, printr-o mutație care l-a ridicat din rândul animalelor în acela al zeilor. Mântuirea omului-zeu, a omenirii care crede că orice îi este permis precum zeilor, va crea Omul-om, cel care va pune omenirea pe primul plan.
Cum ar arăta, așadar, enunțurile dezvăluite, care ar da adevărata măsură a mântuirii omenirii în gândirea lui Cioran, puse în ordinea logică a unui silogism?:
Admit adevărul posibilității de schimbare radicală a speciei umane în viitor;
Specia umană veche trebuie să dispară rapid ca după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul speciei umane stă într-o mutație;
Aduse toate aceste speculații pe terenul acelei părți din omenire care locuiește în prezent în spațiul numit România, silogismul de mai sus se poate adapta realităților respective:
Admit adevărul posibilității schimbării radicale a poporului român;
Vechiul popor român trebuie să dispară rapid ca după administrarea unei doze de cianură;
Viitorul poporului român stă într-o mutație.

***
„Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă aşa cum sunt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioşilor, blânda brambureală a vieţii zilnice capătă chip de tragedie.
Dacă un animal se ţicneşte, începe să semene cu omul. Priviţi un câine furios sau abulic; s-ar zice că-şi aşteaptă romancierul sau poetul.
Am dobândit ceea ce am eu mai bun – dâra de lumină care mă ţine departe de lume – prin câteva, rare, convorbiri cu ticăloşi nemângâiaţi care, victime ale străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa de niciun viciu.
Să nutreşti, în sărăcie, o încrâncenare răutăcioasă demnă de un tiran, să te înăbuşi sub povara unei cruzimi tăinuite, să te urăşti – în lipsă de subalterni pe care să-i poţi măcelări sau de niscai imperiu în care să bagi groaza – pe tine însuţi, să fii un Tiberius sărac…” (E.C.)

FAPTE CULTURALE

Salonul revistei „Spaţii culturale”

Duminică, 12 august 2018, s-au reluat, după o scurtă întrerupere, „Saloanele revistei Spaţii culturale”. Manifestarea s-a desfăşurat în Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat şi a fost deschisă de directoarea instituţiei, d-na Violeta Socol-Vîlcu, care a adresat câteva cuvinte participanţilor. Apoi, Valeria Manta Tăicuţu şi-a intrat în rolul de gazdă şi i-a prezentat pe scriitorii participanţi. Mai întâi, oaspeţii: Frevonia şi Paul Spirescu (Adjud), Marin Moscu (Ploscuţeni, Vrancea), Nina Elena şi Petrache Plopeanu (Focşani), Mihai Vintilă, Virgil Andronescu, Alexandru Costin (Brăila), Emil Niculescu, Nicolae Pogonaru, Mihai M. Macovei, Gina Zaharia, Dumitru Pană, Lucian Mănăilescu şi subsemnatul (Buzău). Şi diaspora a avut o reprezentantă. Este vorba de Lelia Rădulescu, care trăieşte de 30 de ani la Houston, Statele Unite. Din Rm. Sărat au participat Nicolai Tăicuţu, Traian Cristea, Al. Măciucă, Viorel Dodan, Laurenţiu Selegean, Vasile Ghinea, Sorin Călin, Camelia Manuela Sava, Mioara Bahna şi Ecaterina Chifu.

După acest moment, Valeria Manta Tăicuţu face o scurtă prezentare a revistei „Spaţii culturale” la împlinirea a zece ani de apariţii neîntrerupte. Următorul moment îl reprezintă lansarea (întârziată) a volumului de versuri „Poema râmniceană” al lui Nicolai Tăicuţu. Despre carte, printr-o recenzie de ţinută, a vorbit Emil Niculescu. Desfăşurarea manifestării respectă tipicul celor care au mai avut loc. Urmează podiumul poeţilor şi al prozatorilor. Rând pe rând, cei prezenţi citesc un grupaj de versuri sau o scurtă proză. Un moment aparte l-a reprezentat invitaţia pe care a primit-o Lelia Rădulescu de a citi ceva din propria creaţie. Surpriza i-a oferit-o Nicolai Tăicuţu, care a venit cu o publicaţie, „Studium”, din anul 1972, ce a apărut sub egida Institutului Pedagogic din Suceava. Aici Leliei Rădulescu i-a fost publicat poemul „Mit medieval”. Cu vădită emoţie şi cu un uşor accent american, autoarea citeşte acest poem. Tot în această publicaţie, la capitolul „Debut”, este prezent Nicolai Tăicuţu cu patru poezii. Pe timpul desfăşurării manifestării, atmosfera a fost relaxată. Cu acest prilej, s-au împărţit cele mai recente cărţi: „Motanul încălţat cu flori” şi „Picături de suflet” de Marin Moscu, „Mioriviris ortomania” de Petrache Plopeanu, „România văzută dintr-un colţ de Bărăgan” de Mihai Vintilă şi „cartea cu femei” de Nicolae Pogonaru.

Dimineţi de poezie la Casa Berarilor

La Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, la Casa Berarilor, a avut loc sâmbătă, 18 august 2018, o nouă întâlnire a scriitorilor buzoieni cu scriitori din afara judeţului. Invitata de onoare a acestei ediţii a fost Camelia Iuliana Radu din Ploieşti. Au mai răspuns invitaţiei Silvia-Ioana Sofineti (Slobozia), Nina Elena şi Petrache Plopeanu (Focşani). Gazda şi moderatoarea întâlnirii este Valeria Manta Tăicuţu. Din Buzău şi Rm. Sărat au participat: Gheorghe Oncioiu, Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu, Gina Zaharia, Mihaela Roxana Boboc, Simina Maria Sima, Laurenţiu Belizan, Mihai M. Macovei, Tudor Cicu, Gheorghe Onea, Teo Cabel, Laura Cozma, Nicolae Pogonaru, Nicolai Tăicuţu şi subsemnatul.
Pentru început, sunt prezentate trei volume ale scriitoarei Camelia Iuliana Radu de către Valeria Manta Tăicuţu. Aceste volume sunt: „Întredeschis”, „Dincolo de fugă” şi „Vântul în oglindă”, toate apărute în anul 2015, ce se constituie într-un adevărat triptic, poemele fiind numerotate cu cifre, iar numerotarea continuă în fiecare volum de unde s-a terminat precedentul. După aceea, este rugată Camelia Iuliana Radu să spună câteva cuvinte. Face o scurtă incursiune în ceea ce priveşte activitatea sa literară şi a apariţiilor editoriale de până acum. Nu ocoleşte subiectul proiectelor de viitor. În încheiere, citeşte un poem din volumul „Toluen”, aflat în pregătire.

În continuare, Valeria Manta Tăicuţu îi face un mic portret literar lui Nicolae Pogonaru, cel ce a scos de curând volumul „cartea cu femei”. Din acest volum, autorul citeşte un poem, scris în stilul caracteristic.
În ultima parte a întâlnirii, rând pe rând, cei prezenţi sunt rugaţi să citească un scurt grupaj de versuri sau o proză scurtă. Următoarea întâlnire la Casa Berarilor va avea loc, cel mai probabil, în luna noiembrie.

A consemnat Stan BREBENEL

Virgil DIACONU

Visul

De la o vreme, Domnul nu mai visează.
El I-a lăsat în locul Lui pe visători: să viseze ei lumea!

Visul vorbește despre lumea pe care o aștept cu înfrigurare.
Lebăda care tocmai şi-a făcut cuib în umărul meu este un astfel de vis înfrigurat.

Cine întrece lumea cu visul nu mai poate iubi decât visul.
Cine îşi pierde visul se pierde pe sine.
Un om fără ideal este o vistierie goală.

Visul este chipul împlinirii înainte de împlinire.

Nu suntem sfinţi, dar ne putem sfinţi.
Nu suntem Dumnezeu, dar ne putem îndumnezei.

Calea spre desăvârşire începe din mine însumi.

Omul este un punct în univers,
universul un punct în Spirit.

Nimeni nu se desăvârşeşte pe sine stând cu ochii pe cer.
Excelenţa este consecinţa propriilor însuşiri şi eforturi.

Un om împlinit este un proiect împlinit.

În visul meu încape lumea toată.

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL al AFORISMULUI, pentru românii de pretutindeni, Tecuci, Ediţia a II-a, 2018

UNIREA ROMÂNIMEI A FOST VISUL MEU DE FIER (M. Eminescu)

Anchetă istorico-literară (propusă de Vasile Ghica)

IONUŢ CARAGEA

S-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec etc. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro

1. Vă rugăm să reproduceţi câteva aforisme care să ilustreze beneficiile unirii pentru comunităţile umane, în general.

Chiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual. (Ionuț Caragea – volumul „Din spuma valurilor”, Editura Fides, 2017) – Iată de ce o Unire, acolo unde are loc, nu mai lasă oamenilor să le scape printre degete adevăratele valori, ajutându-i să trăiască într-un perfect echilibru, ajutându-i să fie mai puternici, mai demni de Unirea cu Dumnezeu.

2. Cum explicaţi că sărbătorirea acestui prim Centenar al Marii Uniri îi găseşte pe români mai dezbinaţi ca oricând?

Există forțe oculte care vor să ne dezbine, să ne distrugă identitatea și să ne transforme în sclavi și cobai în propria noastră țară. Este un proces care a început cu mult timp în urmă, dar care s-a intensificat recent, apelând la noile forme de manipulare în masă: televiziunea, internetul etc.

3. În 1917, câteva mii de cercetaşi din Muntenia au trecut, cu riscuri majore, linia frontului şi au venit la Tecuci, în spatele câmpului de luptă, ca să dea o mână de ajutor. Mulţi dintre ei au murit pe front, de frig sau de tifos. Numeroşi ostaşi români din armata austro-ungară (care proveneau din Transilvania, Bucovina de Nord, Crişana, Maramureş) dezertau, ca să lupte la Mărăşeşti, alături de fraţii lor. Cei prinşi erau spânzuraţi. În primele luni ale anului 2017, sute de mii de tineri români din ţară şi din afara graniţelor noastre au strigat împotriva României şi în favoarea unor firme străine mincinoase. Cum credeţi că s-a ajuns la această degradare a sentimentului patriotic?

În urmă cu 100 de ani, românii aveau pentru ce să lupte. În momentul de față, locuim într-o țară care nu mai este a noastră. Românii sunt chiriași în România, iar singura preocupare este cea materială. Frica de foamete, frica de sărăcie, ne-a transformat în niște animale. De multe ori, suntem mai răi decât animalele. Și mai puțin inteligenți.

4. Înţeleg tinerii de astăzi pentru ce şi-au dat viaţa strămoşii lor de acum 100 de ani?

Nici tinerii nu mai înțeleg, dar nici noi, adulții, nu mai înțelegem. Tocmai de aceea sunt atâția români care aleg să emigreze, fiindcă nu vor să trăiască în confuzie, în sărăcie, într-o țară în care nu mai există speranța unui mâine mai bun.

5. Cu politicienii de astăzi s-ar fi putut înfăptui Marea Unire din 1918?

Doar pe hârtie. Dar chiar și pe hârtie, ar fi existat foarte multe greșeli gramaticale. Sau greșeli de geografie. Poate ar fi unit o provincie din România cu o altă țară.

6. Are acest măreţ Centenar o funcţie curativă pentru noi?

Are, pentru cei care mai au o conștiință.

7. Ce-au făcut românii în ultima sută de ani? În deceniile 3 şi 4 (1918-1940) au generat un boom economic şi un notabil salt cultural, pentru că s-a mizat pe meritocraţie. A urmat îngheţul comunist (1945-1989), după care ne-a zâmbit din nou libertatea. De data aceasta, „cu sprijinul” clientelismului, am distrus totul. A fost blestem, prostie, manipulare ori o nepăsare colectivă?

A fost un plan bine pus la punct de forțele exterioare. Nu noi ne-am scris istoria în ultimul secol. A fost, deci, manipulare, la care s-a adăugat și nepăsarea colectivă.

8. Ce poate să facă aforismul pentru revigorarea conştiinţei noastre naţionale?

Să fie cât mai clar, cât mai concis, cât mai sincer. Să fie rezultatul acțiunilor noastre, nu doar o vorbă măreață aruncată în vânt!