Literadura nr. 19 (11)

Paul ANDRONE

,,Eroi pătaţi”‚ romanul unde
istoria se împleteşte cu destinul

Editura ,,Eikon’’ a publicat în 2019 un roman de
o factură aparte semnat de Cornelia Golna,
autoare mai puţin cunoscută cititorilor români,
dar cu totul remarcabilă. Spun de o factură aparte
datorită evenimentelor narate şi din care se
constituie materia epică a cărţii, ,,povestea” unor
familii de aromâni din munţii Macedoniei,
urmărită pe fundalul unei epoci istorice extrem
de agitate, plasate la sfârşitul secolului al XIX –
lea şi începutul veacului următor. Aşadar, o saga
de familie, un roman cronică laborios, desfăşurat
pe aproape 600 de pagini, cu o arhitectură solidă
în care realitatea este bine absorbită în ficţiune,
ceea ce face ca dimensiunea
documentară, foarte importantă, să
confere sens şi substanţă vieţii
personajelor.
Autoarea are motive întemeiate să
manifeste interes pentru lumea
balcanică, în special pentru
comunitatea aromână, fiind ea însăşi,
prin tată, descendentă din aceasta.
Cornelia Golna trăieşte în Olanda şi
scrie în limba engleză, ,,Eroi pătaţi”
beneficiind de o bună traducere
românească datorită lui Mircea Bucurescu. Într-o
pagină de ,,Mulţumiri”, autoarea menţionează,
printre cele trei locuri în care a poposit pentru
scrierea romanului, localitatea Varlaam din
munţii Buzăului, subliniind astfel şi mai
accentuat conexiunile culturale româneşti cu
lumea evocată în carte.
Personajele evoluează pe o scenă cu un decor
istoric şi geografic strict realist, construit atent,
în acord deplin cu vremurile şi cu toposul în care
este încadrată acţiunea, cu preocupare evidentă
pentru autenticitate. În acest sens sunt
semnificative ,,Preambulul” şi ,,Prologul”
romanului unde se descriu detaliat contextul
istoric şi localitatea montană Muşata din
Macedonia, acolo unde se va desfăşura cea mai
mare parte a evenimentelor. Este vorba de primii
ani ai secolului trecut, când popoarele din
Balcani îşi caută drumul spre independenţa de
sub o stăpânire otomană muribundă. Greci,
bulgari, sârbi, aromâni, albanezi, turci alcătuiesc
un amalgam etnic, o lume pestriţă, eterogenă,
fiecare cu idealuri şi interese diferite de ale
celorlalţi, motiv de alianţe, de dezbinări, de
conflicte şi de confuzii care le tulbură şi le agită
la maximum existenţa. Aromânii din Muşata
sunt ei înşişi scindaţi politic, împărţiţi în tabere
ostile, unii pro-români, alţii pro-greci, dar şi
unii, şi alţii victime ale revoluţionarilor bulgari,
,,comitagii”, care jefuiesc, tâlhăresc, ucid în
numele unor aşa-zise idealuri de suprimare a
exploatatorilor. Autoritatea turcă este pur
formală, soldaţii otomani fug din calea bandelor
bulgăreşti, aromânii, încurajaţi şi sprijiniţi de
greci, îşi constituie propriile trupe de voluntari
pentru apărare. ,,Butoiul cu pulbere” din Balcani
de care ştim din comentariile şi analizele
istoricilor este astfel ilustrat convingător prin
acest labirint prin care sunt puse să
rătăcească şi să caute o ieşire
personajele. Locul acţiunii, deşi fixat
obiectiv, realist, are o valoare
simbolică: ,,Muşata trona mândră în
vârful muntelui şi nu dezminţea
numele-frumoasa, în aromână, graiul
localnicilor. Un relief aspru, colţuros,
alternând păduri şi păşuni punctate de
stânci impunătoare, pante abrupte,
greu accesibile, sălbăticiuni şi turme
de oi formează arealul, cuibul de
vulturi unde îşi duc viaţa personajele.
Oamenii sunt perfect adaptaţi mediului, şi-au
însuşit de la el dârzenia, frumuseţea aspră,
cutezanţa. Sunt izolaţi, departe de lume, dar nu
sun ignoranţi, sunt la curent cu evenimentele,
fiindcă păstoritul, cărăuşia, negoţul îi ţin mereu
pe drumurile ce leagă ţinutul lor de Atena,
Moscopole, Constantinopol sau de vestul
Europei. Pun preţ pe învăţătură, plătesc din banii
lor învăţători pentru instruirea copiilor, iar unii
dintre ei ajung să facă studii înalte în alte ţări.
De aici şi disputele tot mai aprinse dintre cei cu
educaţie, ideologie şi convingeri opuse.
O astfel de realitate istorică poliformă şi
conflictuală este transfigurată ficţional în
povestea a două familii de aromâni, neamurile
Galan şi Dima, rude apropiate, dar situate în
tabere antagoniste în privinţa opţiunilor politice.
Ca în orice saga, coborâm în trecutul acestora,
la generaţia întemeietorilor Muşatei, pentru a
înţelege poziţia lor de lideri în comunitatea din
prezentul naraţiunii. În centrul atenţiei este
Agaton Galan a cărui traiectorie biografică
exprimă cel mai bine dilemele, dramatismul şi
natura ireconciliabilă a angajamentelor politice
ale timpului. În ciuda caracterului său ferm, este
nevoit să accepte compromisuri, călăuzit de
buna-credinţă că o face în interesul şi spre binele
aromânilor. Iniţial susţine tabăra pro-română şi
îşi înscrie copiii la şcoala românească din
Muşata, considerând firească această apropiere
de un neam cu rădăcini comune. Are de înfruntat
pe cei din neamul Dima, susţinători ai şcolii
greceşti. Argumentele lui Agaton nu au niciun
efect asupra surzilor şi chiar este obligat să-şi
transfere copiii la şcoala grecească, dezamăgit
de obtuzitatea celor din tabăra sa care preferă să
mituiască bandele bulgăreşti decât să coopereze
cu aromânii pro-greci împotriva atacurilor.
Agaton Galan este un spirit lucid, raţional,
departe de fanatismul conaţionalilor săi,
echilibrat şi sociabil, cu prietenii trainice cu
locuitorii din ţinut, indiferent că sunt aromâni,
greci, turci, fârşeroţi, călăuzit mereu de un bun-simţ
dictat de înţelepciune şi de omenie. Tocmai
aceste calităţi îl fac vulnerabil şi tratat cu
suspiciune de ceilalţi. Autoritatea morală de care
se bucură este privită cu agresivitate de către
adversari, mai ales după ce Pavlos Melas,
conducătorul insurecţiei greceşti împotriva
comitagiilor bulgari şi a soldaţilor turci, l-a
numit pe Agaton preşedinte al comitetului
director din Muşata, apreciindu-i ,,curajul,
loialitatea, tăria de caracter”. Grecia urmăreşte
nu doar propagandistic, ci şi militar anexarea
Macedoniei şi Agaton Galan ajunge în postura
eroilor din tragedia antică puşi să aleagă între
voinţa zeilor şi propria conştiinţă. El îşi asumă
obligaţiile ce-i revin, se devotează cauzei
greceşti, dar aplică mai departe lecţia
convieţuirii paşnice, credincios îndemnului lui
Melas: ,,Să arătăm că suntem mai buni decât
inamicii noştri, nu numai ca războinici, ci şi ca
oameni”. Romanul îşi conduce eroul pe un drum
labirintic, îl confruntă cu multiple provocări,
dileme, decizii care adâncesc progresiv prăpastia
dintre el şi cei pe care îi conduce. Fraţii Dima şi
alţii îi aduc tot mai multe acuzaţii, îl consideră
trădător atunci când refuză să execute un
adversar pe care îl ştie nevinovat, îi subminează
încrederea de care se bucură din partea grecilor
şi în cele din urmă reuşesc să-l elimine,
asasinându-l.
Mai toate personajele masculine sunt , într-o
formă sau alta, eroi, ,,eroi pătaţi”, după cum îi
defineşte romanul. Refuzând atitudinea contemplativă,
egoismul, indiferenţa, ei se implică
în viaţa agitată, imprevizibilă, plină de primejdii
a Macedoniei devenite un câmp de luptă.
Fiecare are crezul său căruia i se dedică şi drama
vine din divergenţa căilor către un scop comun.
Aureola eroică este ,,pătată” de acest păcat
fratricid al luptei pentru o Macedonie liberă.
Componenta documentară a romanului nu
este singurul argument al calităţii sale estetice.
Autoarea realizează o frescă minuţioasă a lumii
aromâne de la începutul secolului trecut plecând
de la viaţa de familie şi cea a unei comunităţi şi
ajungând la aceea a universului balcanic.
Retrospectivele în biografia personajelor
prilejuiesc descrieri ale profesiilor, ocupaţiilor,
obiceiurilor, naraţiunea este întreruptă adesea
pentru a fi prezentate interioare şi exterioare ale
locuinţelor, detalii gastronomice sau vestimentare,
ritualuri de înmormântare, relaţii
familiale, frăţii de cruce între tineri, opinii
despre învăţătură, despre libertate. Firul epic se
derulează fluent, ,,nodurile” leagă ferm scene
sau episoade care aparţin altor cronologii şi în
final ne prezintă destrămarea acestei lumi sub
presiunea unei istorii indiferente la destinul
indivizilor, o lume devenită amintire. Prin
vocea naratoarei, autoarea îşi deconspiră în
ultimul paragraf al romanului legătura cu
personajele sale: ,,Odiseu nu contenea să le
povestească copiilor lui despre Muşata… I-a
fost dat fiicei lui, însufleţită de istorisirile pe
care le auzise, să ia condeiul şi să aştearnă pe
hârtie ce a putut din această lume care nu mai
este. A colindat vechile locuri, a suit cărări de
munte şi şi-a plimbat îndelung ochii peste
privelişte. Şi când pleca urechea cu luare –
aminte, parcă într-o vale uitată de timp încă mai
desluşea ecoul firav al vechiului grai”.

Mihai VINTILĂ

Povestea unui jurnalist

Numele de Ion Marin nu este necunoscut celor
din presa scrisă. Cel puțin mie îmi spunea destul
de multe. Știam de perioada în care ziaristul a
fost la Adevărul și apoi de perioada de la Ultima
Oră. Îmi toceam și eu prin Casa Presei Libere
încălțările când acest proiect de ziar vertical a
prins viață. Chiar am avut și câteva discuții cu
Ion Marin iar apoi ne-am mai intersectat
profesional mult mai târziu, când lucra la
configurarea juridică a meseriei de jurnalist în
cadrul U.Z.P.R. Despre autoare am doar vagi
impresii din perioada când realiza la T.V.R.
emisiuni culturale. Cu aceste informații sumare,
completate apoi cu mult mai multe date de pe
generosul internet, am pornit la cititul volumului
Povestea unui jurnalist.
Inițial titlul mi s-a părut puțin forțat,
puțin ieșit din context. Cum adică
povestea unui jurnalist. Jurnaliștii nu
au o poveste ci mult mai multe,
desfășurate în același timp, pe mai
multe planuri în universuri care
pentru cei neimplicați în această
meserie pot să pară paralele. Citind
volumul am înțeles că titlul este în
fapt bine ales. Chiar foarte bine ales.
Este povestea vieții lui Ion Marin din
care jurnalismul este doar o parte,
poate cea mai acaparatoare.
Gândul de a scrie cartea a pornit de la respectul
autoarei pentru cel care i-a fost profesor la
facultatea de jurnalism a Universității Hyperion
din București. Ideea de a lăsa o carte despre
zbuciumul lui Ion Marin s-a împletit cu dorința
familiei în aceeași direcție. Astfel, cu ajutorul
soției, Eveline Păuna a trecut la fapte. A început
chiar cu începutul, cu locul nașterii lui Ion
Marin – comuna Bucu din județul Ialomița. Aici
face o incursiune printre rude, prieteni și săteni.
Faptele și omul sunt conturate indirect, din
povești, din amintiri și din nostalgii. Tușele pe
care autoarea le dă, trăirile bine surprinse arată o
stofă de bun jurnalist de care profesorul ar fi fost
sunt sigur mândru.
Momentul următor este cel al educației și astfel
aflăm de drumul sinuos al acesteia. Dintr-o
confuzie viitorul ziarist a ajuns la o școală
profesională a C.F.R. – lui în loc de liceu dar, a
reușit să o absolve, iar apoi a terminat și liceul și
facultatea de drept. A ținut drumul său indiferent
de greutăți, izbutind în tot acest parcurs să se
instruiască și mai ales să își construiască un grup
de prieteni cu care v-a interacționa apoi toată
viața.
Jurnalismul a fost marea pasiune a lui Ion Marin.
Din acest motiv după datele legate de familie
această secțiune conține cel mai mare număr de
pagini. Sunt conturate succesele sale din
perioada anchetelor desfășurate la ziarul
Scânteia, avântul revoluționar și asumarea
riscurilor inițiale în construirea ziarului
Adevărul. Marile bătălii anticorupție duse sau
coordonate de Ion Marin își au și ele firesc
spațiul în acest volum. Perioada ziarului Ultima
Oră este evocată atât de autoare ca participantă
directă cât și din perspectiva unor
foști angajați, foști scriitori și
colaboratori ai publicației. Nu este
uitată nici perioada petrecută de
ziarist la Universitatea Hyperion.
Cartea curge frumos prinzând
povestea vieții lui Ion Marin, o viață
dusă vertical în credință și atitudine
profesională și iubire și armonie
conjugală.
De la un astfel de volum nu poți avea
mari pretenții literare. De obicei
eroul principal este cel care
eclipsează aceste aspecte, dar nu pot să nu
remarc gingășia cu care autoarea a căutat să nu
deranjeze orgolii mai vechi sau mai noi din
presă, să nu strice legături de familie de o
complexitate sporită, necunoscute ei. Eleganța
bine strunită a limbajului și observațiile
pertinente și perfect puse sunt atuuri care au dat
acestui volum un farmec literar.
Finalul este alcătuit din imagini surprinse la
diverse evenimente publice sau familiale. Rolul
său este de a ne fixa pe retină mai bine, vizual,
pe lângă cele fixate prin citit, figura lui Ion
Marin. Corect puncta Lucian Avramescu în
prefață – este o carte care se bate cu uitarea.

(Eveline Păuna, Ion Marin, Povestea unu jurnalist, București,
editura U.Z.P.R, 2017, 212 pg.)

Teo CABEL

Vălul Șeherezadei – Manuela Camelia
Sava, Editgraph, 2020

Vălul Șeherezadei învăluie experiența poetică
anterioară a autoarei revelând în acest volum o
altă Camelia Manuela Sava. Publicat la editura
Editgraph în 2020, prefața semnată de
scriitoarea Passionaria Stoicescu îi certifică
maturitatea literară.
Vălul misterului, al diafanului, al incitantului, al
Șeherezadei, personaj de poveste. Teritoriul
literaturii este povestea, cu înfățișări diferite, iar
omul este cucerit de povești, mai ales cele de
dragoste unde multe văluri flutură în bătaia
pasiunii.
Volumul începe cu proiectarea imaginii de
stăpânitor al lumii față de persoana iubită:
Munții merg pretutindeni cu tine/ în palmele tale
par uriași adormiți (Tu. Peisaj cu munți.
Același);
Povestea și prezentul, se întrepătrund, greu se
pot distinge în textul care dă numele volumului:
Vălul Șeherezadei ascunde toate dorințele/…/
Când ieși pe poartă și ea se închide în urma ta/
nu îți vei aminti de cel de ieri/ nu îți vei aminti
de mine/ îți vei dori să revii în preajma
Șeherezadei.
Lumea este încărcată de sensuri. Plutesc între a
fi alese, a fi trăite, doar gândite sau lăsate în
așteptare, virtuale, gata oricând să se prăvale în
mecanica zilei: În lumea de jos/ rochia mea
neagră te învelește ca un nor/ coborât de pe
muntele Taborului/ te învelește cu motivele
tradiționale cusute pe pragul luminii/ …/ buzele
mele așteaptă cuminți. (Lumea de jos)
Lumesc și divin își dispută persoana.
Iubirea este devoratoare. Ce știi tu despre
femeile care te-au iubit/ (…) cu ochi adumbriți
de păcat// despre brațele lor legănate de vânt/,
despre săruturile lor ucigașe (…) despre buze cu
zimți.
Unele versuri lungi au impact liric memorabil:
Îmbrățișări ratate rămân întipărite în cuvinte
(Întâlnire); Timpul trece cu șenile albastre peste
case peste oameni (octombrie-noiembrie)
Titlurile celor trei fascicole Inima mea colorată,
Viața în fugă, Manevre de resuscitare
schematizează cu alură de haiku cartea.
O cameră single – Alexandru Cazacu
Editura Sud, 2020.
Semn de bun augur volumul O cameră single al
lui Alexandru Cazacu apărut la editura Sud pe
ultima sută de metri a anului trecut, prefațat de
Dumitru Velea.
Fiind o perioadă de așezare și reașezare a multor
impresii cu și fără pandemie, anul 2020 s-a
materializat printr-un volum de poezii în
activitatea autorului.
Poezia care dă numele cărții se poate citi în cheia
unui blues rock de la care se molipsește restul
textelor.
Tu ai venit, o surpriză, un semn de exclamare în
versuri: Tu ai venit iarna/ când păsările cerșeau
azil/ pe la geamurile clădirilor înalte cu final de
love story: tu ai venit/ când eram pregătit/ să fiu
singur;
Plutește în aer un nu știu ce specific revelației
poetice: Dunga tremurândă a verii/ unde se
destramă țipătul de pasăre/ și ecourile se
câștigă/ Siluete feminine aproape insinuându-se
(Era prin iulie);
Contrast, stabilul își caută echilibrul,
sentimentele nu sunt clare, iubirea este o pasăre
rănită. Cine o vindecă? În pridvor serbăm o
logodnă și un adio/ începi să te înveți cu tine/
așa cum se adaptează la frig/ micile mamifere
uitate prin înghețuri
(Același) sau Se termină și vara aceasta peste
zăgazuri (…) unde nu mai așteptăm nimic/ unul
la amintirea celuilalt/ întinerind de dor/ cu
garoafe de jar (…) cu toate întrebările prin
deșertul din noi (August).
Se întâmplă câte ceva în fiecare lună a anului,
dar nu în ordinea lor, ci în felul cum impactează
sensibilitatea autorului: noiembrie, august, iulie,
ianuarie, august, aprilie, februarie, noiembrie,
octombrie. Sunt scrise cu literă mare, etaloane
pentru orientarea pe harta trăirilor.
Muzicalitatea este factor de echilibru cu ritm de
jazz pe alocuri, de blues rock în altele cum
spuneam mai sus. Un adaos calitativ la acest
volum al lui Alexandru Cazacu certifică tendința
de reinventare, de revigorare a scrisului,
conotații febrile pulsând în ritmul unei realități
pe muchie de cuțit a iubi a nu iubi.