Literadura nr. 19 (9)

Mihaela Roxana BOBOC

Pe străzile Strasbourgului

Mă aflu pentru prima dată în afara țării. Într-un tren incomod, cu deja cunoscutele cușete, având câte trei paturi suprapuse pe fiecare parte și un culoar strâmt pe mijloc. Noaptea trece greu, odată cu senzația permanentă de alunecare din cușetă. Dar trece cumva. Car un geamantan mare, pe care-l târăsc prin toată aglomerația, în timpul escalei în Viena. Opt ore în care apuc să văd câte ceva din acest oraș de tranzit. Catedrala din centru, cu sutele de turnulețe și Muzeul de Științe ale Naturii, în fața cărora rămân mută.
Este februarie 2002, am 20 de ani și un aparat cu film Konica, pe care îl port precum un talisman la gât. Port un pulover roșu care va contrasta cu toate cadrele istorice pe care le voi vizita. Sunt pata de culoare pe filmul developat imediat după întoarcere.
Sunt șefa anului meu la studii economice. Sunt un bun vorbitor de limbă franceză și mă aflu într-un schimb de experiență, timp de o lună de zile, în Strasbourg.
Urmează să lucrez la Banca Populară din Strasbourg (Banque Populaire de la Région Economique de Strasbourg) și pentru a ajunge aici, schimb un autobuz și două tramvaie. De la căminul de studenți, unde am o cameră mică, dar ospitalieră, până la bancă, străbat aproape o oră și jumătate.
Timp în care mă pierd în peisajul citadin. Timp în care developez continuu filmul zilnic, în care vreme de opt ore sunt stagiara pusă pe treabă. Începem la ora 8 dimineața și între orele 12 și 13.30 avem pauză de masă. Colegii merg la restaurant sau iau masa în familie. Toți se întorc degajați și o iau de la capăt cu entuziasm.
În acest interval, străbat străzile și mănânc zilnic, două mere galbene. Dacă mă chivernisesc bine, seara voi avea o jumătate de pungă de chipsuri, doi biscuiți cu cremă de ciocolată și un sandwich mai consistent.
Ni s-au împărțit la sosire opt sute de euro din care ne plătim abonamentul unei luni pe transportul public și drumul dus-întors acasă. Cu restul ne descurcăm, fiecare cum știm.
Mușc din mărul copt cu poftă. Mușc cu ciudă. Mușc și plâng. Trec pe lângă toate vitrinele cu mâncare și înghit în sec. Am puterea să scot aparatul foto, să mai fur câteva cadre. Acestea sunt amintirile mele. Ceea ce rămâne după ce foamea va trece.
Deseori, mă opresc pe podul deasupra Rhinului și îmi jur să revin, când voi fi pe picioarele mele. Voi lua șevaletul cu mine și voi picta neobosită ceasuri bune. Și mai ales, nu voi depinde de nimeni pentru a fi fericită.
Am intrat în luna martie. Este vineri seară și mâine dimineață urmează să ies cu George. Vom vedea orașul și Dolé, supraveghetorul nostru, ne-a promis că ne va duce în zona Alsaciei. Sunt entuziasmată și obrajii mi se colorează instantaneu. Îl simt pe George aproape, deși ne-am întâlnit aici, el venind din București, în același schimb de experiență. Se comportă natural și are o vioiciune molipsi-toare. Nimic forțat, nimic de fațadă.
Dar azi George este la fel de emoționat de vizita în regiunea Alsaciei. Dolé ne ia de la cămin. Ziua se anunță însorită. Un început de martie ca la carte. Urcăm în Mercedesul negru, care rulează cu viteză pe străzile impecabile ale Strasbourgului. Sunt momente când mă întreb dacă sunt în mers sau plutesc. Pare aievea.
Poposim la Mănăstirea Mont Saint Odile, aflată în munții Vosgi, la o altitudine de 750 m, ridicată în sec. al VII-a de ducele Alsaciei, în cinstea fiicei sale născută oarbă, abandonată pentru vina de a se fi născut fată și mai ales, bolnavă. În jurul vârstei de doisprezece ani vede întâia oară, după botez, iar tatăl aflând de minune și vrând să-și ispășească vina, îi împlinește dorința de a construi o mănăstire pe locul înfăptuirii minunii. Odile devine stareța primei mănăstiri ridicată aici, Hohenbourg. Sfânta Odile devine patroana spirituală a Alsaciei și este sărbătorită atât de Biserica Romano-Catolică cât și de cea Ortodoxă la data de 13 decembrie. Vizitez pe rând Capela Îngerilor și a Lacrimilor, de unde îmi cumpăr o candelă personalizată cu chipul sfintei. O rugăciune trăită, stând pe băncile de lemn dinăuntru și gândul la cei de acasă, ca o pătură pe care o așezi pe spatele singurătății.
Sunt câteva ceasuri care parcă mi-au fost furate din minte. Știu că am râs, că am fotografiat, că am vorbit. Gurile colegilor mei de drum se mișcă, dar cuvintele s-au dus, purtate de vânt. O familiaritate din care a rămas doar senzația.
Soarele scaldă cu ultimele raze strada ce căpătase în timp numele de Via Dolorosa sau Drumul Crucii. În fiecare an în vinerea Paștilor se reconstituie drumul lui Iisus purtându-și crucea în spate spre Locul Căpățânii. În fiecare an, o procesiune cu rol simbolic trezește mulțimea adunată pe trotuare, în fața caselor sau în coloana formată. O trezire bruscă, dintr-un somn adâncit de rutina zilelor, care cad monotone peste obrajii oamenilor aflați în continua luptă pentru supraviețuire.
Privesc zidurile albe. Mă uit la pletele cărunte ale supraveghetorului meu, la chipul blând si ochii albaștri, plini de compasiune. Mă uit la figura lipsită de afectare și de orice formă de răutate. Este o puritate acolo, pe care o văd și îmi vine să plâng. Omul și locul. Zilele lui, ca floarea câmpului. Că va trece și nu se va mai cunoaște încă locul său. Este sâmbătă, început de martie și doi copii mari se miră de lume. Se miră de soare și de cruci. Se miră de drumul Alsaciei, ca de un tărâm în care ai călcat cu picioarele goale, trezit dintr-un somn greu. Se miră de oasele Eroilor, adunate laolaltă. Se miră de istorie și de pietre. Acolo și aici, rămân cu imaginea acestui om bun, care mă pozează râzând, când suntem deja întorși în Strasbourg, și luminile nopții joacă deasupra râului Rhin.
Miroase a primăvară. A tinerețe. A dor de casă. A iubire.
Peste tabloul meu plouă, ninge, adie vântul sau suflă cu putere. Iubeam un om, care peste câteva luni de la întoarcerea acasă, va rămâne un străin, în timp ce toate aceste amintiri vor merge înainte, alături de mine.
Nu l-am revăzut pe George. Telefonul mobil era abia la începuturi, la fel internetul. Aș fi vrut să-i spun că îi port zâmbetul cu mine pe străzile Alsaciei, când amândoi iubeam pe altcineva. Când eram încă tineri și inocenți și luasem cu noi scrisorile iubitului și ale iubitei, să ne țină de urât.
Ne plimbăm din nou pe-aceste străzi vechi, de parcă s-a coborât toată istoria peste Alsacia.
– O simți cum pulsează sub greutatea pașilor? Pietrele-mi vorbesc.
– Despre ce? ar întreba el, intrigat
– Despre oamenii locurilor, despre iubirile lor, despre speranțele și tainele ascunse-n ziduri…
– Ce taine? ar râde el. Deja vorbești ca un vraci.
– Cei care au locuit în aceste case, și arăt cu mâna de-o parte și de alta a străzii pietruite, fiecare dintre ei au atins aceste ziduri cu taine. Secretul inimii lor, iubirea împărtășită sau rămasă doar la stadiul de dorință, frământările de zi cu zi, lacrimile, mai ales lacrimile… nu vezi ce albe sunt aceste ziduri?
Nu este infatuare în vocea mea, rostind aceste cuvinte și el m-ar privi ca și când m-ar vedea întâia oară.
– Da, ar spune el într-un final. Apoi tăcere.
La jumătatea lunii martie am revenit în țară, printre ai mei. Cu banii economisiți în zilele cu foame, mi-am cumpărat primul calculator, cu internet cu tot. O lume nouă s-a deschis în fața mea. Cu avantaje și cu neajunsuri. De multe ori am revenit mental pe străzile Strasbourgului, primul loc în care am făcut un pact cu viața, cu acest va urma. Că voi lupta pentru colțul meu de lume. Că voi scrie și picta tot ce va merita reținut.
Mă întorc acasă ca și cum aș intra într-un sanctuar. Am pus multe vise aici, la temelie. Am îngropat iubiri și m-am lăsat îngropată, pentru a putea rodi la început de primăvară.
Când este toamnă, ca acum, râcâi pământul în căutarea inspirației și iscodesc zarea pentru un mesaj de sus. Caut, odată cu începutul școlii, motive să redevin copilul cu ochi negri, pus pe șotii. Primesc răspunsuri acolo unde uit să pun întrebări. Ca și când un înger m-ar trage de mânecă să-mi arate drumul, printre frunze și castani.
Număr, mereu din doi în doi. Zilele se divid la nesfârșit. Este toamnă și scriu.

Sorin CĂLIN

Omul de tinichea (Vremea Călinilor)

Bunicul
(fragment)

– Un drăcușor de locotenent m-a ațâțat și un ospătar! Ce băusem? O șampanie, nimic altceva! Ăla-i dădea înainte cu ,,Vine Călin!”, ofițerul cu ,,Hai noroc!” de la două mese distanță, peste toate și-un coleg care spusese ceva de nevastă. Mi s-au întunecat mințile, Franțuzule, negru în fața ochilor. Cine știe ce mi-am mai adus aminte? Cererea de nouă locuință respinsă de cei de la cadre, vagoanele și umilința de-a sta cu toți țărănușii aduși la stagiu militar din fundul țării, nespălați, needucați, analfabeți, indisciplinați, indicațiile de sus cum că trebuie să scoatem din ei și subofițeri, dar și viitori ofițeri…. Din ce, colega, din ce, când ei abia puteau îngăima o propoziție, când căpățânile lor seci nu rețineau comenzile simple, salutul corect, când primeai raport că unii doar o făceau pe proștii la instrucție și seara se credeau deștepți și impertinent răspundeau comandanților de grupă? Cum îi spuneam și lui tata, se duce armata de râpă! Și ce minciuni am fost nevoit să inventez, povestea mea de ieri pusă pe seama unui coleg al tău de la Bacău.
– Să fii liniștit, chiar a fost un caz la noi în unitate. Ăștia, secretarii de partid, au înnebunit! Că trebuie să formăm cadre militare din rândul țăranilor, că au fost oropsiți, că regele nu le-a dat nimic și-i zeciuia până dădeau și cămașa de pe ei. O fi drept, au suferit, dar cu proștii n-ai ce face, dacă le este sămânța rea, nu scoți din ei oameni cu capul pe umeri nici în zece ani și nici cu toată academia. Colac peste pupăză, pregătesc dintre ai noștri propagandiști, utemiști și secretari pentru a implementa învățăturile comuniste. Te mai miri că ai ajuns la vagoane? Să vezi ce directive am primit de la un colonel făcut pe puncte de partid, eu, șef de stat major. Să scoatem oamenii, soldații de la instrucție și să-i ducem la porumb, că și acolo se poate temeinici bravul soldat. Care brav? Ăla căruia îi curgeau mucii când l-au încorporat, ăla care venise desculț și rupt în fund, care nu știa cum îl cheamă, ăla brav? Tremura și comandantul în fața colonelului, lua secretarul de partid hotărâri peste capul lui, îi punea hârtia în față și trebuia să o semneze, altfel, a doua zi se trezea cine știe în ce colț al țării consemnat, degradat, șef peste vreun batalion de indisciplinați. De-aia mi-am cerut transferul, mi-a șoptit cineva că se înființează o antiaeriană nouă la Râmnic și când o iei de la zero e altceva. Măcar o perioadă.
– Așadar fugar, constată Neculai.
– Poți să spui și așa, dar nu la modul laș, ci preventiv. Mă știi, nu mă las bătut, caut o soluție și apoi acționez. Cum timpurile tind să meargă într-o direcție incertă, am ales să iau lucrurile de la început. Un timp o să fie liniște și cine știe, poate în câțiva ani se termină nebunia asta și se limpezesc apele. Vom vedea. Știu de la câțiva colegi că se mai înmoaie și politica de stat, se reduce stagiul militar, se vor trece în rezervă mulți dintre cei care au luptat la început cu rezistența capitalistă și burgheză, ca tine, se renunță la vechile cadre de partid, introduc însă un cadru militar specializat în securitate, se comasează regimente și se trece la împărțirea armatei după noile regiuni.
– Așa să fie, da’ să nu se-ntâmple invers, să fie mai rău, să-și bată joc de munca ta după ce-ai servit țara exemplar, să-ți pună în cârcă presupuneri ca Anei Pauker și apoi să te arunce ca pe o cârpă nefolositoare la gunoi.
– E prea devreme să-ți dai cu presupusul, zise Franțuzu. Mai stai câteva zile la părinți și apoi mergi acasă, caută să găsești o cale să-ți întâlnești comandantul, vezi ce s-a întâmplat și încearcă să îmbunezi situația. Treci și tu peste mândrie, ai patru copii, cu ce-ai să-i crești? Privește ofițeria ca pe un loc de muncă sigur și bine plătit, zău, s-a dus vremea războaielor, a bandiților, a trădătorilor de neam, țara începe să se pună pe picioare. Uite, o unitate nouă aici la voi, la Râmnic, o fabrică nouă, colectivele, privește puțin în perspectivă. Blocuri noi, școli, licee, facultăți, prosperitate, Neamțule! Și dac-o fi dracul drac și nu vei avea cu cine sta de vorbă la tine, la Focșani, găsesc eu o modalitate să-ți găsesc un locșor de civil la mine, știu sigur că se vor aduce iarăși meseriași permanenți în armată, ca pe timpurile dinaintea războiului. Dar dacă e așa grav, nu mai devreme de august, septembrie, reabilitările durează. Măcar să obții de la ei păstrarea drepturilor, să nu-ți facă vreun pocinog ca să-l tragi ani de zile. De-aia spun, dă-te binișor pe lângă comandant, cere-ți scuze, nu te-nvăț eu cum se procedează, știi, ești unul dintre oamenii cei mai deștepți pe care i-am cunoscut.
– Sper să pot, îmi cunoști firea, la mine ce e drept, e drept. Dar mai întâi să aflu și părerea lui, îl știam om corect. Vezi, tocmai asta m-a durut, să-mi spună el că sunt o rușine pentru armată, mai să mă dea jos din picioare. O dată nu mi-a vorbit pe tonul acela și nici vorbă de jignire.
– Înseamnă că n-a avut încotro. Ceva, cineva l-a determinat să aibă o asemenea atitudine. Tu să fii în ipostaza judecătorului, n-ai bate cu pumnul în masă, n-ai acuza, n-ai fi dur? Poate că nici lui nu i-a fost ușor să dea într-unul dintre oamenii săi, fiindcă fiecare comandant se definește și se caracterizează prin activitatea regimentului și implicit a masei de ofițeri și subofițeri și calităților profesionale și umane ale acestora.
– Poate ai dreptate, cineva l-a forțat să ia o asemenea hotărâre. Mi-a întunecat mințile nebunia asta de situație. Ai dreptate, uitasem că la începutul săptămânii trecute mă chemase în birou ca să-mi ceară părerea într-un plan tactic pentru o simulare de alarmă de la finele anului și cred că fusese doar un pretext pentru o propunere de a mă înainta în grad pentru ocuparea funcției de șef peste biroul de strategii de luptă. Adusese vorba subtil. Ce situație bizară, să te apuce râsul, de la înaintare la degradare! Așa este, m-ai destupat, clar, a fost cineva mare de tot și cu influențe politice, altfel….
– Vezi, ce spuneam eu, raționamentul meu a fost bun!
– Bun, să le lăsăm pe-ale mele, prietene, povestește-mi despre tine în toți anii de când n-am dat un ochi.
– Nici nu știi că era să dăm nas în nas pe la Panciu urmărindu-l pe Lupșa, ne-a despărțit doar un ordin ce a împărțit în ultima clipă echipa de căutare în două. N-a fost și de la voi o baterie operativă?
– Ba da. Aia a fost ultima misiune adevărată, la Făgăraș deja eram adjunctul secretarului de partid și n-am mai participat la acțiuni de teren. Dacă nu erau rușii să se bage peste strategiile noastre, azi nenorocitul ăla ar fi căzut în mâinile noastre și nici celălalt, Gheorghe, n-ar fi apucat să-și ia zilele.
– Nici nu știi ce discuții aprinse au fost atunci la comandament, ce ceartă între generalul nostru și al rușilor, am fost de față fiindcă eu realizasem planul strategic inițial și acesta nu se respectase. A fost scandal mare, mie însă mi-a adus un loc în M.St.M., cu răspunderea de a întocmi planuri de luptă. Am stat bine trei ani și aproape opt luni cât timp a mai fost generalul activ, după trecerea în rezervă la pensionare, cel nou a schimbat toate cadrele. Norocul meu tot cu cel vechi, în ultima zi m-a chemat la el și după o discuție pe care n-am s-o uit mult timp a semnat ordinul de instalare a mea în funcția de șef de Stat Major la fosta unitate unde activasem. Mi-a strâns mâna și de atunci nu l-am mai văzut. De-atunci până acum două zile, când ne-am întâlnit în tren, am stat pe scaunul de adjunct de comandant. Hai noroc, Neamțule! Să trăim până la adânci bătrâneți! și ciocniră zgomotos.

Distribuie: