Propoziții pretențioase – Avivau
Da’ nu mi-aș fi adus aminte…. Se pierduse complet.
De la stăruitoarea iscodire chinuitoare ,,cum să ne fi chemat Tronaru doar pentru două flecuștețe”, mi-a curs un râu de evenimente. Intrarea în curte, intrarea în casă, sufrageria centrală înaltă cât un zgârie nori (era proprietarul uneori zgârie-brânză, însă la amenajările interioare a deschis punga larg), lacul de apă de pe clădire de-o baie ozonată, o altă terasă adăpostită de semicercul policarbonat cucuiat pentru sute de ghivece cu flori, într-un cuvânt o minunăție. Într-o asemenea locație, mai că m-aș simți ca acasă.
O altă stăruință dăduse ghes autorităților să se purceadă la genurile piramidale aztece, nu în forma consacrată, ci în anvergură – pe sensul Brăila-Focșani/Buzău, în arealul restrâns, dar generos pentru câțiva oameni de ,,vază”, potențați de la mama natură cu daruri financiare -, și mai ales în înălțime, să se vadă de unde se-arată lumina azurie a dimineții mai bine. Axarea pe case cu etaj, nu un lucru rău, dar în climate ,,azoice”, nu unde așchie lângă așchie stau talaș spoitorii la fiecare intersecție cu Bulevardul, iar lângă fosta fabrică de butelii stau ciurdă cârduri de romi. Dă nu tocmai bine. Însă n-am fi singurul oraș croșetat cu primitivism etnic ce se avântă din an în an mai mult în masa românească și mai… definitiv.
Sărind ,,pârleazul” vecinului, construit după regula vechilor mariaje nobiliare, neam cu neam, bune, ajungi inevitabil în ocolul… ,,silvic”. Vagă o închipuire deslușită – fără a fi eronată, cu un ochi în hărțile google avizai impresia -, dar sigură. Maroul s-a întipărit corespunzător în pupile și peste etajul mansardat cu lemn, chinul de-a fixa jgheaburi și burlane din poziția incomodă a unei scări proptite la unghiul cel mai mare posibil față de verticală, 15 grade de insecuritate, avusem (știu că-n conjugare se adaugă o pereche de ,,se”) curaj și nevoi financiare suficiente pentru el. Oricum, puteam ,,dormi” cu grijă zero. Peste drum, de ne-ar fi căzut ,,guvernul”, aveam suflet de om cu Domnul și-ar fi îngrijit de noi… măcar cu un muc de lumânare…. Google-ul cu memoria lui, căci tot poze înfățișează după preluarea cu mașina-ozn și prelucrarea ,,diafilmelor”. Eu cu a mea. Din față către dos – de la poartă către spatele vecinului – un instantaneu cu un sistem precar improvizat, cumva oblic pe linia axului principal al curții, pentru asamblarea părților de jgheab executate acasă, la atelier. Și meseria de șofer a proprietarului. Celelalte, tot din hardul strângătorului internet maps: căzănele a la Costache – față, spate, laterale, roluiri, două tipuri de boboci ca ochi, cu două rame din benzi franjurate, vulsuite și îmbinate circular, un nas și urechi din același tandem, dar de mărime dublă, un guler dintr-o altă bandă de tablă, înzorzonată cu găuri rotunde și preducele în formă de semilună, capacul și ștuțul lipite etanș, pentru o colectare de apă pluvială fără grija vreunei picurări nedemne de o echipă de meseriași de soi -, ,,se”-uri după aceeași strămoșească învățătură, nelipsindu-le ochelarii, dar ai mamii-mari (!), coborâri cu final în coadă de cot (!!), brățări dintr-ale noii generații ,,meserie te halesc”, cu prinderi platbandă-cui sudate – eradicasem vechiul sistem ce implica încă un om, pe forjor (cel ce transforma o sârmă moartă într-un piron dur și la un capăt, după aplatizare, practica o îndoire axială la nouăzeci de grade, specială pentru fixarea cu nit a platbandei), deseori prea încărcat de comenzi, prea leneș sau cu preferințe pentru alte lucrări, deci inutil și întârzietor -, mult mai rezistente la plasarea în perete prin batere, uneori fără folosirea bormașinii și burghiului sfredelitor.
Ce ne mai enervam la cele vechi. Se cocârjau după doar două lovituri de ciocan, indiferent de operațiunile ajutătoare, chiar dacă făceam palma sul în jurul Φ-ului – uneori prea lată pentru un cui diametru opt-zece milimetri scurt -, demersuri inutile. Refacere? Greu spre ba. Încercase tata refacerea modelului cu o mică bucată de platbandă sudată în capătul neascuțit al cuiului, metodă care a dat greș din pricina nitului, la implantare se îndoia platbanda în unghi ascuțit până la ruperea sudurii. Că-i și ziceam: ,,Aveați, bre tată, o tehnică de toată jena!” Răspunsul, ,,Faceți, bă, voi altfel!”, sărea ca… muștarul.
