Spații culturale nr. 61 (12)
Cartea de istorie:
Serghie BUCUR
SIMBOLUL REGALITĂŢII NOASTRE:
PELEŞUL
Opera istoricului, a criticului de artă şi a publicistului profesor Daniel Alin Ciupală s-a desăvârşit în momentul apariţiei lucrării – de proporţii academice – cu titlul PELEŞUL, SIMBOLUL REGALITĂŢII, la începutul lui septembrie 2018, la editura „Detectiv Literar”! Operă de remarcabilă natură bibliofilă, gândită, scrisă şi ilustrată în stilul „Belle epoque”, capodoperă cu virtuţii ştiinţifice şi artistice excepţionale, cartea – în fapt un emoţionant Album despre Regalitatea românească – rezumă selectiv orizontul celor opt decenii de domnie a regilor în România: 1866 – 1947! Document istoric de o vastă şi originlă anvergură, Cartea-Album acoperă strălucit golul existent în Cultura Naţională, cu acest unic argument ştiinţific şi cultural temeinic fundamentat pentru genealogia Regalităţii europene.
Permanenta demonstrare a salvării Principatelor Dunărene de la nimicitoarea luptă intestină a boierilor autohtoni, divizaţi în tabere crâncen adversare, ceea ce a dus la prăbuşirea domniei lui Alexandru Ioan I. Cuza, prin aducerea şi alegerea – constituţională – a prinţului viitor rege al României, principele german Carol, Eithel-Frederic, Zemphrin, Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohenzollern, de-a lungul celor 81 de ani de monarhie, a confirmat, fără putinţă de tăgadă, oportunitatea poziţionării României în rândul ţărilor civilizate precum Germania, Austria, Spania, Italia, Franţa şi Anglia. Efervescenţa întronării în eşichierul politic balcanic, a regilor, urmare destrămării imperiilor habsburgic, rusesc şi otoman, a atins şi palatele de la Ruginoasa şi de pe malul bucureştean al Dâmboviţei, faţă de care un Bălăceanu şi un Brătianu – cu simpatie primiţi de împăratul Napoleon al III-lea – au obţinut favorurile apte să statornicească dinastia de Hohenzollern Sigmaringen în guvernarea României, limitată mai apoi, de convulsiile împărţirii lumii între Stalin şi Churchill, pentru secolul XX!
Cu impactul sonor, indubitabil sonor, al orgii sau al pianoului-forte ale Castelului Peleş, instalate pentru Regina Elisabeta anume, cartea-album scrisă de dl. Daniel Alin Ciupală adaugă propriile înălţimi literare şi ştiinţifice precedentelor lucrări care ţintesc exact Regalitatea noastră, aceea de pe palierul creaţiei savantului Nicolae Iorga – SUB TREI REGI, lucrare republicată după 1932, în august 2018, precum şi aceea de pe platforma epică a scriitorului Cezar Petrescu, prin ediţiile evocării romaneşti CEI TREI REGI, publicate în 1934 şi 1935, republicată în 1993 şi mai apoi fără dată.
Studiul amplu, reamintesc: cu virtuţi academice, dăruit nou astăzi de enciclopedicul istoric şi publicist Daniel Alin Ciupală aşază arta evocărilor istorice în vârful cercetării ştiinţifice româneşti a secolului XXI! Edifică monumentul istoric şi moral al Regalităţii în România, la dimensiuni asemenea Bucegilor – zăriţi de oriunde, străjuiţi de masivul promontoriu care este de-o veşnicie Caraimanul!
Excelenţa ştiinţifică a reflectării PELEŞULUI – SIMBOL AL REGALITĂŢII o amplifică excelenţa tiparului, poligrafia fabuloasă prin ideea parcursă de la tehnoredactare la imaginea şi conţinutul fiecărei file, relaţia text – foto-document excelând prin maniera înviorătoare a Belle-époque-ului totdeauna magică, astfel că spiritul Regalităţii deprinde la maximum superlativul! Deosebita stare de fascinaţie învăluie privirea şi inundă memoria cu arhitecturi şi scene de poveste recognoscibile în istoria şi artele secolelor care au ridicat cultura germană la universalitate, iar prin filtrarea lor în evantaiul ineditei viziuni castelane româneşti, valoarea Peleşului uimeşte prin graţia simbolisticii sale – unice şi de aceea familiare pentru regii şi reginele care l-au edificat şi locuit în vremurile pe cât de imposibile, pe atât de prolifice statuării României Mari!
În „Cuvântul înainte”, distinsul autor motivează imperioasa oportunitate a lucrării – căreia, într-o admirabilă modestie i s-a dedicat –, prilej să îl citez cu emoţie şi recunoştinţă. Un pasaj relevant: „Lucrarea Peleşul – simbolul regalităţii, realizată prin cercetarea, selectarea şi interpretarea a numeroase documente, memorii, lucrări istorice şi literare, este o contribuţie la popularizarea meritelor monarhiei române în formarea României Moderne”. Şi un altul: „Scrisă într-o perioadă de tranziţie, care afectează şi ştiinţa istoriei, lucrarea încearcă să păstreze un caracter cât mai obiectiv”.
Travaliul merită mai mult decât felicitat, merită Premiul Academiei Române!
„Alegând document cu document, sunt arătate luminile şi umbrele domniilor suveranilor noştri, dar ca să-l cităm pe Octavian Goga, „şi soarele are pete şi este totuşi soare”. Această carte descrie, povesteşte, reproduce corespondenţă şi dialoguri desprinse din memorii, prezintă situaţii şi tensiuni, construind cât mai veridic un tablou al epocii, încercând să ofere cititorului senzaţia că cel care face această naraţiune este chiar personajul principal, Carol I”!
Structurată pe XXII de capitole, eminenta lucrare reconstituie Regalitatea românească şi epocile ei de apariţie, domnie, lupte, jertfe, înfrângeri şi izbânzi, crize şi apoteoze. Prin această capodoperă, domnul profesor Daniel Alin Ciupală lasă posterităţii „Cartea vieţii domniei sale”! Câteva din aceste viguroase etape trebuie trecute în revistă, fiindcă, laolaltă cu celelalte, sunt coloanele pe care s-a construit ROMÂNIA de la 1 XII 1918!
„San-Stefano – cum se câştigă un război şi cum se pierde o pace”,
„Congresul de la Berlin”,
„Regalitatea”,
„Peleşul, străbătând un veac agitat.Castelul Regal devine Muzeu Naţional”,
„Festivităţi şi viaţa la Curtea Regală”.
„Vizita arhiducelui Franz Ferdinand la Peleş în 1909. „O idilă la Castel”,
„Ferdinand cel Loial. 28 IX 1914 – 20 VII 1927. Omul, cărturarul, regele întregitor de Ţară – Nimic pentru sine, totul pentru ţară”,
„Regina Maria, 3 X 1875 – 18 VII 1938”.
Textul „naraţiunii chiar de personajul principal făcută, Carol I” este cu prisosinţă ilustrat de imagini de epocă luate de fotografii Curţii Regale, „povestirea” căpătând, indubitabil, o excepţională valoare universală. Din multitudinea periplului redat în cele 500 de pagini ale cărţii-album, semnalez cititorilor două momente de o emoţionantă și înaltă simţire monarhică.
Primul ne este relatat în capitolul XVII – „O idilă la Castel”. E reprezentativ pentru romantismul hiper-poetic de la începutul secolului XX. El s-a grefat pe simpatia Regelui Carol I pentru românii din Imperiul Austro-Ungar/ Habsburgic – în numele căruia arhiducele Francisc Ferdinand, venit într-o vizită la Sinaia, unde „La recepţiile organizate la Castelul Peleş, moştenitorul coroanei habsburgice a cunoscut o frumoasă româncă Melania Ionescu (…) fiica notarului G. Ionescu (…) care a murit ca un martir în timpul intervenţiei militare româneşti, care a lichidat revoluţia comunistă de la Budapesta”. (…) În cele câteva zile petrecute la Sinaia, de la 10 la 13 iulie (1909), aproape că nu s-au mai despărţit. (…) Habsburgul, afemeiat ca toţi strămoşii lui, se aprinsese în mod vizibil, captivat de excepţionala frumuseţe a româncei. (…) Pe 13 iulie, la plecarea din gara Sinaia, Francisc Ferdinand s-a adresat în auzul tuturor: „Sunt fericit că am cunoscut aici pe cea mai frumoasă supusă a mea. Sper că am să te revăd curând la Viena, unde te invit să vii!” Dar „Soţia lui Francisc Ferdinand a făcut tot posibilul pentru a evita o nouă întâlnire între soţul ei şi frumoasa româncă. În toamna anului 1911 un atac de meningită a curmat prea de timpuriu viaţa acestei inimoase tinere de pe Valea Crişului Alb”!
Al doilea relevă vizita Regelui Carol I la Ruginoasa, pentru a-şi exprima preţuirea şi admiraţia pentru predecesorul său, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, deja plecat la Heidelberg, să îşi îngrijească sănătatea. Doamna Elena Cuza se afla aici, cu cei doi fii ai lor, Dimitrie şi Alexandru. „Întâmpinat de Elena Doamna cu flori şi voie bună şi cu scuza: „Vă rog, Alteţă să fiu iertată că Vă primesc singură”, Principele Carol I i-a răspuns foarte sincer: „Sunt cel dintâi care să regrete aceasta, dar cred că nu este încă momentul potrivit, în împrejurările de faţă, ca Principele să se întoarcă. Totuşi nădăjduiesc că în curând voi avea plăcerea să-l salut în ţară”.
Vrăjmaşii lui Cuza, şi erau destui, au făcut tot posibilul ca dorinţa sinceră a domnitorului Carol de a-l întâlni pe fostul domnitor în ţară să nu se realizeze niciodată. Familia Cuza s-a mutat în 1868 lângă Viena, într-o vilă din Dobling”.
La ceremonia de la Ruginoasa, organizată la înmormântarea lui Alexandru Ioan Cuza (…), noul domnitor, Principele Carol, a avut o delicată şi înduioşătoare atenţiune faţă de îndurerata Elena Doamna, trimiţându-i telegrafic condoleanţe şi un reprezentant personal purtător al unei prea frumoase coroane de flori. Răuvoitorii au răspândit mereu zvonul că regele Carol I a fost ostil chiar şi memoriei marelui său înaintaş. Zvonurile au fost lansate insistent în 1912, cu ocazia inaugurării monumentului lui Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi. Lipsind fondurile necesare acestei monumentale lucrări, ridicată prin subscripţie publică, regele Carol I s-a înscris pe listă cu o sumă importantă de 250.000 lei făcând posibilă realizarea statuii. (…) Omagiindu-şi înaintaşul, dă pildă mulţimii înflăcărate, când rostește cuvintele: „Primul Rege al României îşi îndeplineşte o sfântă datorie către Primul Domnitor…”, şi-a descoperit capul înaintea figurii măreţe de bronz, prilejuind un moment de înălţare sufletească, aplauze furtunoase şi înflăcărate urări”.
În fine, stărui pe remarca scriitorului Florin Dochia – tehnoredactorul cărţii – prin care domnia sa fixează locul capodoperei Peleșul – simbolul regalității, în prefaţa lucrării – „Dincolo de poveste”:
„Demersul istoricului câmpinean este încă mai mult demn de stimă pentru că include urbea natală în contextul general istoric, Câmpina aflându-se la răscrucea drumurilor regale, poartă a Văii Prahovei (…) Trecerea Majestăţilor Lor şi Alteţelor prin Câmpina şi popasurile sunt descrise cu grijă (…) evidenţiindu-se mai cu seamă primirea deschisă de care aveau parte reprezentanţii de seamă ai Ţării”!
Tudor CICU
Fântâni fără trepte
Rodica T. Soreanu nu este o poetă mistică, deși volumul ei intitulat „Rugă” (ed. PapiruS Media, 2018) i-ar sugera cititorului că aceasta e calea către luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu, dar cum fântânile de tristețe și singurătate ale poemelor din acest volum sunt rostuite fără pretenția de a le dezvălui și tainele, totul devine suflet. Deasupra fiecărui gând arcuit ca o punte, spre cer, ruga ei („prefigurându-mi calea”) vine din „durerea de a vedea/Lumina” și cuvintele acestui tăcut ritual nu fac decât să „tune în măruntaiele pământului”. Suntem înconjurați de tâlcuri și mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare ori ajungi să nu mai cauți decât valuri și ondulații în acest ocean al sorții. Astfel, poezia sa e ca un evantai de flash-fragmentarii („un infinit de vieți secvențiale”) care bat la poarta „pleoapei” ca în ferestre magice. Floarea, strigătul, pasărea, vântul, focul, apa, caii, lumina, piatra, îngerul, cerul, luna, pădurea etc., devin obsesii pentru unele „repere grafice”, ca niște simboluri în poezie. În uimirea celor care au îndrăzneala să-și arunce unele priviri fugare „la malul visării”, Rodica T. Soreanu scrie poezie ca ființa desprinsă din „nesomnul florii” și datoare acestei lumi: „Suntem izvorâtori de ape fantastice/Pe care ca prin fum călătorim./Suntem slujitorii puterii numită dor/Dar și rod./Timid ancorăm uneori/La malul visării” (Nesomnul florii). Cu astfel de elemente primordiale ține să amintească, simbolic, de nevoia umană de a veșnici clipa, de a sfida întunericul din lume, de a refuza înfrângerea prin neguri ce îi „râvneau ființa”.
Pentru Rodica T. Soreanu poezia e ca magia care l-a atins pe Icar în zborul său nepermis de apropiat de soare: „Penele păsării fericirii/Zărirăm/Tălpile noastre sângerând/Sorii tot mai aproape/Arzându-ne…” (Spart cerul). În poemele din acest volum ruga devine o imensă cortină, așteptând să cadă peste „negurile nopții”, să-i arate scara cu care să urce cât mai sus, ca pe o modalitate de a trece de dincoace – dincolo și de a armoniza cu „lirism vindecător” spaima plutirii noastre pe pământ: „Strecoară Doamne, ale/Nopții neguri mai repede/Căci trupul meu acesta/Trecătorul ar rodi/Liniștea lui de fruct/Mă împresoară/Și nu mai știu a urca/O scară aproape verticală” (Neguri). De remarcat, în discursul liric pe care-l construiește poeta, amarul unei vieți crude și amăgitoare. Până și „iubirea” e doar o iluzie târzie pe care, cu tristețe, o resimte inima: „E târziu să ucizi pasărea cântătoare/Ce ți-a robit inima/E târziu să mai crezi/Că n-o poți auzi/Doar pentru ea/Albe flori ning cireșii în mai/Ți-e fața luminată de zăpada rodului/Și-n părul tău mâinile mele amețesc” (E târziu). Iar reproșul adus iubitului are „melodia sfâșietoare” a unui suspin nemângâiat în dragoste: „În zori iubite vei afla fântânile secate/Cum setea nu te va ierta/Veni-vei să-ți dau apă vie/Ai grijă, am să-ți spun atunci/Fântâna mea e fără trepte/Dar vraja ei de o dezlegi/Cu înțeleaptă încăpățânare/Găsești o treaptă” (În zori).
Locul, în poezie, pe care-l numim pe pământul patriei este cel în jurul căruia gravitează strămoșii și bravii bărbați ai țării, iar zvonul pare a veni „și din clopotnițe” și „se prelinge în ecou”. Și recompusă din fragmente cu valoare afectivă, viața poate deveni „o fântână fără trepte” în care se va turna visător viitorul, cu toate tristețile venite din „însingurări crescute din iubire” unde găsim un suflet captiv: „Și nici nu-i greu să descui/o chilie după ce am urcat/o scară aproape verticală./la geamul tău cade ploaia/mărunt sacadat și păunii/răcnesc zgribuliți” (Monetar). Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: viață, moarte, iubire, cunoaștere, relația cu divinitatea etc. Interesant este modul în care poeta gândește construcția poemului din linii și arii grafice: „Cuvintele/Jucându-se în ciocul aurit/Al păsării Condei/Invadând lumea/Ca niște furnici/Mereu alergând/Pe-ncrucișatele drumuri” (Mugur).
Trăind într-un spațiu iluzoriu, unde găsești doar „poarta stelară” care te îmbie și te cheamă „sporind misterul cunoașterii”, poeta își creionează liric portretul: „Sunt ca un val îndrăzneț/În tornado-ul întunecat/Crâmpei din curcubeul pământean/Ce nu-i ajunge cerul pentru albastru” (Portret).
Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în volum, „cu vraja lor adâncă ce ucide”, focul interiorizat al celei care scrie este să-și învingă sufletul „însingurat” și să aducă dorința de viață în cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale, tot așa cum spunea E. Cioran: „fericirea este, dar nu există”. Și pentru asta merită să visăm, după ce „au plâns norii/(și) sângele meu a topit/Singurătatea”, cum scrie într-un poem. .
Ottilia ARDELEANU
Semiact în 2
(Cronică la volumul de poezie: „în absenţa din preajma Copacului” de Daniela Teleoacă)
Volumul în absenţa din preajma Copacului este unul masiv (de 363 de pagini), început cu o scurtă autobiografie şi câteva pasaje dintr-un roman în lucru pe care le consider motto pentru poezia inclusă aici. Avem de-a face cu o poezie evocatoare, captivantă şi de o cromatică stilistică bine lucrată. Versuri stufoase, ideatică diversă, mesaj cultivat, tehnică personală, ieşire din sine debordantă, valorificarea stărilor sufleteşti, explozii de metafore sunt câteva dintre atributele-amprentă ale acestei poete, care vin în întâmpinarea cititorului.
Poezia Danielei Teleoacă se scrie sub semnul divinului, deţine o uşiţă secretă pe care, dacă o descoperi, o vei deschide în fiecare moment când te mână curiozitatea. Divinul persistă asupra temerii şi vinei sale de a fi pământeană şi vindecă acele răni care supurează permanent în suflet; nu se absolvă de trădare, conştiinţa lucrează: Doamne,/ te-am trădat/ cu mult înainte ca/ Iuda s-o facă!/ monolog post meridiem. De la bun început, cuvântul ei inspiră stranietate, expresia curând vom fi „oamenii care au fost” ne introduce labirintic în metropola poeziei Danielei Teleoacă. Ai doar impresia că o poţi parcurge şi cunoaşte rapid, însă străzile de cuvinte sunt întortocheate, trebuie să circuli cu atenţie, mai ales la semne. Când pătrunzi aici, ai acea senzaţie că în orice parte ai lua-o se află încă un drum al cunoaşterii. Folosirea intensivă a gerunziilor este un adevărat motor care menţine în acţiune continuă întreg angrenajul trăirilor poetice. Poezia Danielei este de tip memorie afectivă. Înmagazinează şi transmite prin propriul filtru emoţional informaţia interioară, genetic. Gerunziul e folosit chiar şi în titluri, conferind astfel prelungire în timp sentimentelor, aducerea lor în prim-plan şi senzaţia planării lor încă multă vreme după aceasta. La fel de bine pot afirma că avem de-a face cu o poezie sobră care-şi permite prea puţin ludic, ba dimpotrivă are un gen de autoironie ascuţită, o poezie a marşului funebru care pare să adune convoaie de suferinţă mascată (v., de pildă, punem de-un ceai, de-o iubire, de altceva…). În acest volum, autoarea forjează la greu aliajul morţii. Indiferent de textura şi coloristica sufletească, ceva se degradează, această poezie fiind un fel de précis de décomposition cioranian (fă-te că nu ai murit (încă)!, copilărindu-mă, poem al după-amiezii ş.a.).
Poezia Danielei Teleoacă se situează între pământ şi cer, când telurică, profană, ghiduşă, când celestă, sacră, metafizică cu atingere filozofică. Ea are un suflu terapeutic, îndreptată fiind spre inimă. Acel modus vivendi (privitor la eternul sentiment de iubire) mereu pe fugă, la viteză maximă, într-un vertij de neoprit, este asemenea unei ciulendre ameţitoare care te prinde în vârtejul ei nebunesc şi te învârte tot mai repede, încât te scoate de pe traiectorie, centrifugal (ciuleandra).
Uneori, autoarea transmite pe filon ludic nevoi sufleteşti, întoarcerile în copilărie, rememorări ale persoanelor dragi, ca pe nişte poveşti clădite din cărămizi de memorie. Relaţia cu acea copilă care a fost cândva se prelungeşte şi se păstrează în prezent, nu este tăiată aşa cum se taie cordonul ombilical, la despărţirea de pântecul maternal. Este vorba de o continuă apropiere de trecut (şi nici vorbă de îndepărtare în timp), apropiere mediată prin cuvinte – prietenii de joacă ai autoarei (miraj albastru-turcoaz). Poemele din acest volum sunt scurte poveşti, un iureş sentimental adesea turbulent, uneori lin; când lasă vagi urme de bucurie, când o tristeţe îndestulătoare; există un ţipăt interior care scapă câteodată în afara fiinţei: un ţipăt ruginit în deşertul tăcerilor arse/ incompletitudine; un preferat antagonism al manifestărilor, trăirilor, cum se vede şi aici în tăceri-ţipăt; un tragism versus extaz, plecări şi reveniri, egoism în contra altruism, iubire la polul opus singurătăţii etc., toate acestea conferind plinătate poemelor, pe lângă masivitatea acestora, atât ca alură, cât şi ideatic. Ele sunt străbătute în lung şi în lat de aspecte dureroase, infirmităţi trupeşti ori spirituale, uneori ameliorarea lor producându-se prin invocarea ajutorului divin, a îngerilor şi a lui Dumnezeu. Poveştile Danielei sunt de pe când ziua era din postav şi Bunica purta o ie cusută cu roşu şi verde/ cu fluturi ornată/ de altădată.
Volumul de faţă este unul complex din punctul meu de vedere, cu abordări serioase, reale tancuri de inspiraţie care aduc acea linişte de după un război personal cu tarele lumii actuale. De asemenea, conţine stropul de (auto)ironie, cât să nuanţeze diverse aspecte: eu o să fiu în continuare/ fata cu zâmbet de primăvară/ poate şi puţin din zeitatea antică/ o să cobor temeinic din 32/ (deşi de mult drumul meu nu mai trece pe acolo)/ faire semblant d’exister. Poezia Danielei este un recviem care îşi pierde acordurile undeva dincolo de tine, unde tristeţile se fac îngeri şi ne mângâie ochii. schimbă lacrimile în lumină…/ priveghi. Aici este limita între pământ şi cer, între trup şi spirit, între ceea ce este efemer şi ceea ce e veşnic: nu mai suntem ai noştri, ci ai căderii în celălalt cer/ priveghi. Daniela este poeta la limita dintre lumi, se simte un excedent de religiozitate în discursurile sale poetice!
Volumul este un semiact în doi, pentru că totul se petrece în jurul lui el şi ea, un cuplu imaginar ori real, un cuplu puternic ori destrămat, deşi nu iubirea este tema principală aici, aici este o diversitate de teme din care el şi ea nu pot fi omişi, mai degrabă este un volum retoric, al întrebărilor rămase cumva în coadă de peşte, al esenţializării unei resemnări existenţiale pornite din dorinţa de a atinge perfecţiunea, în condiţiile în care autoarea se confruntă cu propriile vini, şi le asumă, se responsabilizează pentru ceea ce face, atât pentru greşeli, cât şi pentru cele bune.
Iubirea, acest sentiment ancestral, motiv de poeticitate grandios şi complex, nelipsită din tematicile poeţilor, universal trăită şi retrăită (şi) prin cuvinte, este personalizată, scoasă în prim-plan la modul brutal, acutizată într-o manieră de cuminţenie, pe cât de discret, pe atât de intens (acelaşi efect al antagonismului vivace!): mă simt bine întinsă/ în gândul tău/ acolo unde rupt de tine şi de restul lumii/ găzduieşti nostalgiile felinei cu sentimente prelungi/ niciodată cuminţită/ confort grad I. Iubirea este ca strigătul lui Munch, este durere ţinută lăuntric până la exasperare, până nu mai ai aer, până la răbufnire, până la invocare (să mă iubeşti aşa…). Poemele Danielei se termină baroc, ecoul acestora îndreptându-se oriunde în timp şi spaţiu, fără o ţintă directă. Se lansează către oricare cititor fără sugerarea mesajului, implicându-l astfel pe acesta la a medita asupra mesajului, la a-l gândi pe toate feţele.
Autoarea are o ţinută verticală, o atitudine justă, nepărtinitoare, echilibrată vis-à-vis de cuvântul lui Dumnezeu (continuitate). Mama îi este aripă divină: doar Mama nu-ţi mai este pe-aproape/ între timp s-a făcut nevăzută şi grădina/ şirurile ei lungi de miracole/ mers cu pietricele; şi, totuşi, Mamă!/ eu rămân copilul pe care cândva îl purtai în braţe/ sus de tot în curtea celestă a îngerilor/ aceeaşi. Daniela povesteşte de florile Bunicii, despre Mama care aduce acasă dicţionare gigantice cu foiţe străvezii/ Acasă… departe. Bunica este un reper spiritual aparte. Îi aduce copilăria foarte aproape, în inimă: Copilăria mea împrăştiată/ dincolo de bătătura Bunicii:/ m-am aplecat s-o culeg/ într-o vacanţă.
Uneori, poezia matură a Danielei este o garnitură pe şine de repere-amintiri, un şir Fibonacci al semnelor, o partitură wagneriană care se lasă cu aplauze la scenă deschisă, cu umbre şi tot felul de sunete/ peisaj naiv. Este un adevărat magician al metaforelor pe care le scoate din joben, metafore de impact: miroase a gaz şi a frică/ substanţa aia cleioasă de care nu mai scapi…/ foarte probabil şi mâine…; o zi ca o ciocnire frontală/ ora de la care încep singurătăţile; e cântecul acesta/ tărăgănat-dureros ca o ploaie/ zdrobită de propria cădere/ oraşul nostru ş.a.m.d.
Unele poeme par minidialoguri poetă-sine. Îşi vorbeşte, îşi răspunde, ţinând locul acelui eu, ca persoană imaginară opusă sieşi, contradictorie, trecută între paranteze ca un adaos necesar, pentru completarea discursului. Ca un leac personal este şi prezenţa păsărilor; aş zice că poezia Danielei este pentru păsări aşezate pe pervazul sufletului său. Revelaţia acesteia este acel cer de păsări! Gol, goliciune, vid, dezgolire sunt cuvinte cu care poeta îşi conturează singurătatea, făcând yoga poetic fix în mijlocul ei. Îşi alege, de altfel, cu minuţiozitate locurile, nesfiindu-se să le descrie în amănunt, chiar naturalist, oricât de dureroasă ar fi o experienţă de acest gen (departe; monolog post meridiem; lumea asta aşa de normală).
Este un volum floral, o grădină bogată în exemplare, unul mai atrăgator şi mai interesant decât celălalt, o grădină botanică uriaşă prin care poeta ne plimbă, prezentându-ne poeme deschise, cu deosebite corole şi într-o diversitate de forme, dimensiuni si culori. Florile sale preferate sunt garofiţe, sânziene, tufănică, nalbă, hortensii, micşunele, levănţică, iasomie, trandafiri, narcise, zambile. Şi pentru că iubeşte copacul, ne invită la o plimbare literară pe sub pruni, corcoduşi, vişini, cireşi, tei, smochini, mesteceni, sălcii, salcâmi, magnolii, castani, platani: am la mine/ o potecă îngustă/ un salcâm întreg înflorit şi/ salcâmul poate fi în noi/ sunt o pasăre subterană zgrunţuroasă etc.
Titlul volumului îşi are rădăcinile în contextul unor poeme: ** în reveriile noastre comune/ distanţa se face/ copac/ noi copiii/ marii amatori să-i populăm înţelesurile…/ iubire la fără frecvenţă; **în absenţa/ din preajma Copacului/ ţi-ai întins tu mâinile/ 2 recipiente goale/ încremenite/ aşteptând ploile/ hard enduro. Desigur, copacul înseamnă esenţă, verticalitate, rezistenţă, longevitate, fruct, lemn şi hârtie, adică acele calităţi pe care şi omul adevărat şi le doreşte. Şi, de aceea, spun că nu întâmplător Daniela a ales acest titlu al volumului de faţă. Copacul vieţii simbolizează întinerire, vindecare sufletească şi spirituală, hrană vie, bogăţie, veşnicie, legătura între cer şi pământ, deci comunicare, telepatie, echilibru: voi ghici răsuflarea copacului-singur/ a copacului-om/ e încă iulie şi greierii inundă cosmic. Atâta preţuire are pentru Copac, încât se teme că până şi rostirea numelui său poate fi o prăbuşire fără precedent, ireversibilă: mi-e teamă/ de ziua în care voi rosti deformat copac/ şi atunci toate pădurile se vor prăbuşi/ zone. inaccesibile. Între copac şi singurătate este cumva o înţelegere, un pact; banca va găzdui oricând un om singur, cu gândurile lui, iar copacul îi va asigura umbra, răcoarea, ozonul, îl va proteja de soare, ploaie, vânt, dându-i răgaz în a se redresa: **o bancă singură/ copacul ce se opintea la baza ei/ roşu diluat.
Aş putea încheia această scurtă incursiune în poezia adâncă, pe puţin cât o fântână, a Danielei Teleoacă, cu următoarele întrebări: unde se duce iubirea?/ unde memoriile?/ unde timpul?// poate în milimetrul de cer/ care din convingere…/ din instinct…/ din singurătate?!/ plouă firul de iarbă/ milimetrul de cer. Dar, dacă s-ar găsi un singur om să răspundă exact, probabil că viaţa ar fi destul de searbădă! Ce înţelept ne mărturiseşte Gabriel Liiceanu: „În fond, în fiecare dintre noi se află doi oameni. Suntem, mai întâi, ceea ce a făcut natura din noi. Dar suntem, apoi, ceea ce am făcut noi cu natura din noi.”!
Silvia Ioana SOFINETI
Oraș fluid și întunecat
Poemele citadine ale Victoriei Milescu trădează prezența unei sensibilități aparte, rănite de balastul realității. Pașii poetei prin cetatea căreia un „nobil prinț” „îi demolează anotimpurile, poveștile, cântecele/ la chitară, mandolină, banjo, arborii/ cu fructe mici, roșii, având nume secrete” („Vaya con Dios”) sunt șovăielnici, iar starea de însingurare, teama, gura pecetluită par ale unui înfrânt care se retrage în poezie, considerând că de acolo poate să vină salvarea: „strada pe care arunci monedele mici, aurii/ și scuipi versuri nemuritoare/ fără să o privești în ochi, sunt eu…” („Rezistă până mâine”).
Poemele cuprinse în volum reprezintă notații dintr-o călătorie imaginară prin noaptea unui oraș greu de plasat altundeva decât în imaginar, cu reminiscențele lui pe alocuri feudale (turnuri, creneluri, străjeri), sau pur balcanice („strada cu terase și baruri și case/ unde pariezi pe ziua de ieri/ strada cântând la chitară, la cratițe, oale/ cu ferestrele sparte de un fluture miop/ cu tonete de înghețată de zmeură, cu porumbei/ survolând statuile vivante” – „Rezistă până mâine”), sau simbolice (vom întâlni o stradă a fericirii, una a speranței etc., toate pline-ochi cu „manechine din vitrine condamnate”, cerșetori, vânzători ambulanți, în general, o aglomerare pestriță de ființe care și-au pierdut sensul, dar continuă să se învârtească precum roțile unui mecanism greoi). Printre „firimituri”, păsări negre, strigăte ascuțite, vacarm, dar și un fel de Dumnezeu local care, în ipostază de tânăr „în salopetă roșie ținând în mână/ un inel uriaș cu chei sunând/ și un patent/ vrea să repare/ păsările astea lacome, gălăgioase/ ciugulind/ la baza copacilor desfigurați/ firimiruri/ de oameni” („Firimituri”).
Într-o privire de sus, de pe orbita omului de zăpadă (simbol, în text, al nostalgiei după raiul pierdut), orașul imaginar al Victoriei Milescu nu-și schimbă prea mult esența: „Multe ferestre luminate/ lanțuri, lacăte sparte/ mulți fulgi răzlețiți/ multă sare lăsată în urmă/ de buldogii de fier/ oameni diformi sub faruri/ ostili la prima vedere” („Pe orbită”). Aparent deschis, prin inserarea în text a trimiterilor la mediul acvatic, spațiul continuă să fie concentraționar, „zbătându-se să iasă/ din ochiul lui mare, încețoșat/ de oraș care arde/ mocnit, gazat/ pedepsindu-mă să trăiesc în el/ cu pielea lui de saurian/ crestată din loc în loc de unelte de scris” („Dar ce să-i ceri unui oraș portuar”).
Discursul liric construit de Victoria Milescu este fluid și întunecat, amintind, pe alocuri, de poemele uitatului Emil Botta: „Mi-am schimbat numele/ mi-am renegat rudele/ dar ea mă găsește mereu/ îi simt palma lichidă pe gât/ cătușele șerpilor mocirloși pe gleznă/ valul ei tulbure îmi astupă gura/ cu morții ei frumoși, încă fumând/ țigară de la țigară/ ea vine pe urmele mele/ intră în casele pe care le părăsesc pe rând/ cu cizme de cauciuc hidoase și grele/ vine pe urmele mele/ încet, bombănind, mi le șterge” („Apa orașului meu”). Îngerii și păsările survolează orașul conturat în alb și negru, într-o continuă iarnă obosită, cu fulgi care „cad pe paltoanele celor care au paltoane/ pe cizmele celor care poartă cizme/ înaintând prin iarba de curând încolțită/ a fulgilor imaculați, cu resemnare/ cad peste crengi negre, părăsite” („De iarnă”).
Poemul care dă titlul volumului cuprinde, într-o formă concentrată, o viziune asupra lumii în care supraviețuim ca ființe fragile, incapabile să-și păstreze arhetipul, săritura dintr-un regn într-altul, mimetismul, pustiirea spațiului și automistificarea fiind liniile de forță ale construcției lirice: „O lăcustă/ înghite strada/ plină de alte lăcuste/ printre ele și eu/ mereu/ deghizată în om” („Strada Lăcustei”). De fapt, tot ceea ce scrie Victoria Milescu surprinde mai puțin prin spectacolul lingvistic și mai mult prin încărcătura ideatică a poemelor. Avem de-a face cu o creatoare reflexivă, capabilă să se comunice, să se situeze în opoziție sau în consens cu realitatea, să se analizeze și să construiască mesaje din adânc, uneori criptice, alteori volatile, „stabile și instabile” ca parfumul străzilor: „Poate mâine voi plânge/ dar azi/ mă despletesc sub rafalele/ elementelor stabile și instabile, nenumărabile/ dușmanilor ce pot fi de folos cuiva/ întors de pe câmpul de luptă/ dau drumul chiotului/ să spargă ferestrele/ cum spun ei că ar trebui să facă poezia” („Chiar dacă aici e bine”).
Din motiv poetic, orașul devine temă fundamentală a poemelor cuprinse în volum și poeta, raportându-se obsesiv la un spațiu închis, rareori apelează la alte teme – iubirea, relația cu divinitatea, senectutea etc. -, alegând, în schimb, moartea drept corolar al convingerii că suntem călători dintr-un întuneric într-altul și că popasul de lumină durează cât topirea unui fulg de zăpadă, în acest univers în care „Ninge continuu, cursiv, rectiliniu/ ninge ca și cum cerul plânge/ cu lacrimi modificate genetic” („Sunet continuu”). Poate că dl. Constantin Cubleșan avea dreptate când spunea că „Victoria Milescu știe să prefacă derizoriul în poezie, fără a marșa pe stridențe grotești, pe ostentația denunțului lumii maculate care-o înconjoară”; cert este că noul volum depășește imediatul, clipa fără miză, balastul cotidian provocator de marasm, pentru a ajunge la ceea ce contează: poezia autentică.
*Victoria Milescu: „Strada Lăcustei”, eLiteratura, 2017
Stan BREBENEL
Vasile Ghica: O eroină aproape neştiută
În anul centenar sunt făcute eforturi, nu aşa cum ar trebui să fie făcute, mai ales de autorităţi, de a aduce la lumină activităţile unor personalităţi, mai mult sau mai puţin ştiute, sau evenimente ce au avut o importanţă covârşitoare la realizarea visului de veacuri al românilor: UNIREA. Cele mai multe eforturi sunt ale unor oameni de cultură, adevăraţi lupi singuratici, sprijiniţi pe ici pe acolo de autorităţi sau fundaţii. Piedicile nu i-au împiedicat să ajungă la documente, la izvoare pentru a aduce la lumină evenimente cruciale, cu personalităţi providenţiale. O astfel de personalitate, aproape necunoscută, este Ecaterina Conachi. Dar cine a fost Ecaterina Conachi şi ce rol deosebit a avut ea în istorie ne spune şi scriitorul tecucean Vasile Ghica într-o carte de excepţie, o carte document „Ecaterina/Cocuţa Conachi-Vogoride”, apărută la Ed. Studis din Iaşi în acest an aniversar.
Dar cine a fost Ecaterina Conachi şi pentru ce fapte trebuie reţinută de istoriei? Răspunsurile la aceste două întrebări ni le dă Vasile Ghica. Elisabeta Conachi s-a născut la 17 august 1828 la Ţigăneşti, lângă Tecuci, fiind fiica poetului Costache Conachi şi a Smarandei (Zulnia). Cei mai apropiaţi au alinat-o Cocuţa. Costache Conachi, „cel mai valoros poet din primăvara literaturii noastre premoderne” (cf. Vasile Ghica), agoniseşte o avere considerabilă şi obţine funcţii importante în stat, printre care şi cea de logofăt. În anul 1834 candidează la tronul Moldovei fiind învins de Mihail Sturdza. După acest eşec se retrage din politică. Cocuţa Conachi, prin grija neîntreruptă a tatălui ei, primeşte o educaţie aleasă. Când Cocuţa avea 15 ani, iar tatăl este chinuit de boală, acesta începe să se frământe cum să-şi mărite fata. Îi face propunerea lui Ştefan Vogoride, „demnitar de origine bulgară, fost guvernator al insulei Samos”, pentru ca fiul său, Nicolae, să-i devină ginere. Acesta fusese trimis la studii la Viena, Munchen şi Berlin, dar „nu s-a istovit cu cetitul cărţilor”, fiind un „zălud, ameţit de toate cele mai răle din lume”. Căsătoria s-a lovit de reacţiile nefavorabile ale unor rude, dar cel mai mare obstacol era acela că tânărul nu era împământenit. Se intervine la domnitor aducându-se argumentele că tânărul s-a născut în Moldova şi a fost capuchehaie la Ţarigrad. După un prim refuz al Adunării Obşteşti, în 9 februarie 1845, înalta adunare rezolvă favorabil petiţia în şedinţa din 1 martie 1846. Căsătoria a fost oficiată în biserica familiei din Ţigăneşti la data de 2 iunie 1846. După moartea logofătului Conachi (1849), Cocuţa îi face cadou soţului o procură prin care acesta are drepturi depline asupra întregii averi. În anii ce au urmat se intensificau acţiunile unioniste în cele două principate. În urma unor frământări interne şi sub influenţa puterilor garante şi a Înaltei Porţi se succed domnitorii. La puţin timp, Theodor Balş, înlocuitorul de domn din Moldova moare. În mare grabă turcii îl instalează pe funcţia de caimacam pe Nicolae Vogoride (1857). Cocuţa era alături de unionişti cu tot sufletul. Este în relaţii foarte bune cu Vasile Alecsandri şi cu Mihail Kogălniceanu, devenind prin acţiunile sale adversara soţului său. „Întotdeauna l-a considerat pe soţul ei prin naştere, educaţie, sentimente, limbă şi obiceiuri străin neamului”. Înalta Poartă i-a promis lui Vogoride, în mare taină, tronul Moldovei dacă va reuşi să împiedice unirea celor două provincii româneşti. Sunt numiţi miniştri pământeni, antiunionişti care se dedau la acţiuni dintre cele mai mârşave, toate din ordinul lui Vogoride. Cocuţa îi cere soţului să-i demită pe miniştri care făceau exces de zel, dar este refuzată. Pleacă la Ţigăneşti şi de acolo îi trimite o scrisoare soţului în care îl ameninţă cu divorţul: „…Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat…”. Vogoride nu cedează intimidărilor. S-au făcut ameninţări, presiuni pe prefecţi pentru o propagandă intensă antiunionistă. Iar cea mai mare mârşăvie s-a produs în formarea listelor electorale. Au loc, de asemenea, arestări şi maltratări în rândul unioniştilor în toată Moldova. Chiar şi puterile străine au reacţionat, dar fără folos. La 19 iulie 1857 are loc primul scrutin pentru Divanul ad-hoc, iar rezultatul a fost negativ. Totul părea pierdut.
Numai că a venit acel moment astral. Vogoride avea permanent la el un pacheţel pe care noaptea îl încuia în seif, iar cheia era ascunsă sub pernă. Cocuţa a subtilizat cheia într-o noapte şi a început să citească corespondenţa secretă a soţului ei. Se aflau printre acte 14 scrisori diplomatice venite de la Înalta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei la Londra. În ele „se aflau dovezi clare privind amestecul Porţii în falsificarea alegerilor din Moldova”. „Scrisorile originale au ajuns şi rămas la Comitetul Electoral din Iaşi care a scos copii legalizate pe care le-a trimis la Bruxelles, la Comisia Mixtă de la Bucureşti şi la cele patru ambasade prietene”. În urma acestui fapt alegerile au fost anulate după ce Napoleon al III-lea a convins-o pe regina Angliei. Noul scrutin a avut loc pe 22 septembrie 1857 iar rezultatul a fost triumfător. La un an după aceste evenimente Vogoride a luat calea pribegiei. Alegerile din septembrie 1857 au netezit cale privind rezultatele evenimentelor din 5 şi 24 ianuarie 1859.
Ce s-ar fi întâmplat cu Unirea cea Mare dacă n-ar fi existat Unirea cea Mică? Iar Unirea cea Mică nu ar fi fost posibilă fără acţiunea sinucigaşă a Cocuţei Conachi-Vogoride, cea care şi-a sacrificat familia. Acestea sunt întrebările pe care şi le pune şi ni le pune scriitorul Vasile Ghica în excepţionala sa monografie, unde o numeşte pe Cocuţa Ioana d’Arc a României. Scrisă alert, şi documentat, cu certe date istorice, cartea atrage şi prin elementele de noutate despre viaţa eroilor, negativi sau pozitivi, ai cărţii.
