Literadura nr. 19 (8)

Lucian Victor BOTA

(n. 04.12.1986, Ocna–Mureş).
2009: debut în revista Visul (Orăștie)
Volum propriu: Lumea în care orbii alungă lumina, Editura Napoca star, Cluj-Napoca, 2017

***
împingi asfaltul cu genunchii
cu o seriozitate maximă
încerci să te ridici
ții în mână o sticlă de vodkă
și înaintezi ținându-te de gard
așa de tare te-a îmbătat dragostea

***
umbrele tale n-au scos niciodată un sunet
și de aceea pereții scorojiți ai camerei
nu urlă
când tăcerea ta trece ca un viscol
și nu lasă nicio urmă
cuprinsă între ambianță și cuantumul
zilei

***
cu amândouă mâinile
pun în balanță dragostea
care ți-a mai rămas
și mi se pare că n-a mai rămas nimic
din tot ce am iubit până acum
anotimpurile mi se strecoară în vene
și-mi numără clipele
din anii
pierduți în acest balans
al dragostei

***
în colțul ferestrei umbra înmormântează lumina zilei bocetul căprioare îngenunchează chipul în lac aşezat în mijlocul pădurii trupul meu putrezeşte sub frunze ascultând pământul din gura unui lup iese luna să îmbrățișeze sufletul nopții în plină iarnă

***
de cum se crapă de ziua îți văd ochii cum umblă prin cameră încercând să mă cuprindă apoi trupul cu care mă învelesc nopțile aleargă și dă buzna în bucătărie aproape gol mă încătuşează în aroma de cafea

***
trec zilnic pe lângă mormântul meu (şi) sunt aproape de înviere
mâine îmi voi lua trupul ca pe o haină din cuier şi atunci … atunci voi lăsa trecutul în rugina cuielor

***
umblu cu trupul mort prin târguri ca să-l vând înainte de a se face țărâna ce umple clepsidra timpului nu mai am nevoie de nimic nici măcar de o secundă
mă car singur în spate

Oana GOIA

O fată călare pe o iapă face drumul crucii pe apă
Credeam că s-a înmormântat în mine ziua în care am învățat să văd moartea cu ochii rugăciunii și cu sufletul cârtind. Așa cum o fac toți aceia ce pietruiesc cu cereri umilite către Dumnezeu drumul celor ce se duc să se stingă în uitarea Golgotei. Așa, ca-n ziua aceea. O văd și acum. Se purta pe afară în tăciunele toamnei și făcea forfota pe care o izbuteam doar eu când abia căram găleata cu apă de la fântână în comnea bunicii. Voiam să dau buzna în drum să aud, să mă uit în cerul strigătelor și să înțeleg gurile acelea ce parcă urlau în altar, nu pe drum. Dar nu mă lăsau să ies, mă țintuiau după poartă ca pe o iapă ce voia, din sânge, doar să ridice tot praful drumurilor în galopul ei. Dar eu nu eram nici atunci pregătită de lume, o gratie mereu m-a strâns în pumn ca pe un fluture prins între lumi. Sau poate că fluturii sunt clipitul lui Dumnezeu. Unii rămân după pleoape, alții se suflă în afară. Sau poate că fluturii sunt toate fetele din prin sate ce încalecă, într-o dimineață cu gri, pe câte o iapă frumoasă sură, și merg pe ape.
Nu știu, amintirea aia mi-a rămas în cui ca haina unui mort ce-și așteaptă viul înapoi și o tot mănâncă molii flămânde și oarbe de ce se întâmplă după pleoape. Nu mă lăsau să ies în lume și stăteam după gratiile porții și îmi lipeam ochii de gurile din drum ca un fluture ce vede întâia oară întunericul și face ochii mici, mici. Iar când vedeam femeile luându-și mâinile din cap și muțiindu-și cuvintele gurii cu lovituri de degete peste buze, sufletul meu de gratii își trăgea pielea până în gât. Bărbații, ce alte dăți făceau larmă prin cârciumi, acum, îngrămădiți unii în alții, priveau când în zare, când în cușmele lor răsucite-n în mâini, ca atunci când strângi într-o rugăciune de iertare a păcatelor o viață de om.
Nu înțelegeam vorbele celor strânși într-un tăciune de zi de toamnă, dar vedeam groaza ce defila soldățește printre oameni și gura lor spunea doar „valea, valea”, și-l strigau pe Dumnezeu din mâini. Îmi venea să-mi fac și eu cruce privind la apa ca lutul. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că-n mine e totuși ceva bătrânesc. Aveam doar 5 amărâți de ani și eram ca un suflet trecut prin vreme ce ascultă o poveste până la capăt fără să-i vină plânsul pe afară, fără să fie uluit. Atât doar că nu clipeam la povestea ce se desfășura după gratii, sperând să înțeleg.
O murit fătuța, o încălecat pă iapă ș-o înghițât-o apa și pământu’. Numa Dumnezo…
Și atunci m-am auzit repezindu-mă cu strigăte mai tari ca apa la oamenii din drum:
Cum era îmbrăcată fata?
În inima mea din gratii, era totuși o fată ce a făcut ploaia să umfle un pârâu de să o ducă până sus, sus, acolo unde Dumnezeu stă și el bătrânește și așteaptă după gratii de cer să vadă cum oamenii cară apa prin case, prin curți și prin fântâni, o împrăștie toată ca pe boabe pentru pui, cum parcă sapă în apă ca-n pământ după un trup. O fată ce a îndrăznit să dea la schimb făptură ei mică și sălbaticul dintr-o iapă frumoasă pentru un copil.
L-o salvat pe ăla a lu’ Gheorghe și pe ea o înghițât-o pământul și apa de la Dumnezo!
Și sufletul meu de după gratii și-a tras pielea și peste mâini. Mi-era frig, așa cum ți se face când cârtești cu sufletul gol către Cer.
N-am mai auzit nicicând ce e cu acel copil salvat de o fată ce a renunțat la viață, plecând la Dumnezeu călare pe o iapă.
Au găsit-o în Valea Arieșului ca pe-o piatră aruncată departe, departe de vatră, până sus, sus, acolo unde Dumnezeu stă bătrânește și cheamă pe câte unu.
Așa s-a îmbrăcat fata ce a încălecat pe o iapă sălbatică și s-a înecat într-o vale. Părul era încâlcit de soare, și iarbă, și apă, zici că era o copilărie despletită de zbor, iar chipul ei era alb ca neatinsul de mâini. Ochii îi ținea aproape închiși, dar nu m-am temut că dacă mă uit în pupilele de fată înecată, mă ia și pe mine cu ea. M-a speriat când pumnii ei s-au strâns sub ochii vii și apoi, ca un prins între lumi, și-a desfăcut mâinile ca o pasăre ce renunță la pământ cu pieptul în sus, dezgolit, ca a unui nou născut ce se roșește de plâns.
Așa era îmbrăcată în ziua aia tăciune, într-un suflet ce-a mocnit încă o dată și apoi, călare pe o iapă, a putut să facă drumul crucii pe apă până sus, sus.

Florentina Loredana DALIAN

Scrisori netrimise (4)

Pe Mihnea îl cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, la un Congres internaţional pe teme de cardiologie, unde el participa ca medic, iar eu ca translator. Transpirasem în cabină, de emoţie şi datorită încordării cu care lucrasem, fiind pentru prima dată în situaţia de a face translaţie în direct, în căşti, şi fără a fi avut dinainte un material din care să ştiu cât de cât despre ce se va discuta, fiind astfel în imposibilitatea de a mă pregăti. Colac peste pupăză, colega care-mi asigura schimbul la două ore, dându-mi timp să-mi revin pentru o nouă „rundă”, avusese un trac teribil înainte de începerea lucrărilor, ceea ce a făcut să-şi piardă vocea. Astfel că toată conferinţa a rămas în cârca mea, oricum prea fragilă pentru ce avea de „cărat”. Mă descurcasem bine (avusesem timp să zic înainte un „Doamne, nu mă lăsa!”), dar la final am simţit nevoia să mă întind undeva în zăpadă (de unde zăpadă, că era toiul verii), să zac acolo nemişcată până ce scăpam de toată emoţia adunată, ca atunci când, copil fiind, o ţigancă îmi dăduse găuri în urechi. Direct cu acul încins, fără vreun soi de anestezie. Rezistasem eroic, pentru că îmi propusesem, dar la sfârşit, ca să nu leşin, am ieşit în curte să îmbrăţişez plapuma albă de zăpadă, până ce mi-am revenit.
La congres, din lipsă de alt soluţie, căutam un pahar cu apă minerală, pe are mi l-aş fi turnat în cap, dar deh!, convenţiile trebuiau respectate. Deşi le urăsc, mărturisesc că sunt una dintre acele persoane care le încalcă rar.
Aşa mi-a apărut Mihnea în cale şi-n viaţă, întinzându-mi un pahar cu apă, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul. L-am privit atunci ca pe salvatorul meu. Mă întâmpinase firesc, de parcă ne-am fi cunoscut, cu un zâmbet sincer şi o privire caldă. Îşi scosese batista să mă şteargă pe frunte; probabil încă mai transpiram, dar cine ce mai putea să simtă? Şi-a explicat gestul, prezentându-se totodată:
– Sunt doctorul Mihnea Radian. Ştiu câtă nevoie are uneori o frunte de batista celuilalt. Am făcut operaţii multe şi grele, dar n-am ieşit niciodată din vreuna atât de transfigurat pe cât văd că sunteţi. Trebuie să vă fi fost tare greu.
– Impresionată, ce să zic? El, medicul, care salvase vieţi, putea să-mi adreseze mie, care prestam o activitate atât de neînsemnată pe lângă a lui, astfel de cuvinte. I-am spus-o, nu din modestie; chiar credeam asta.
– Greşiţi, a ripostat, tot zâmbind. Să luăm ca exemplu acest Congres. V-aţi gândit că un singur cuvânt sau o singură expresie interpretată greşit ar putea schimba destine?
Nu mă gândisem. Parcă mai aveam cu ce să gândesc! M-aş fi mirat să mai fi putut gândi în următoarele zece zile, la cât mă simţeam de „stoarsă”. Exagera, desigur. Dar, neavând vlagă să-l contrazic, i-am lăsat ultimul cuvânt; şi cred… ba nu, sunt sigură că l-am îndrăgit în clipa aceea.
La serata care-a urmat, am mai făcut ceva conversaţie, am dansat vreo două dansuri împreună, apoi ne-am despărţit. Aşa cum se despart oamenii. Şi totuşi, altfel. Îmi intrase în suflet. Cred că şi eu lui. Dar pe atunci nu ştiam asta. El a plecat primul. Îi priveam maşina depărtându-se, cu acel sentiment cu care priveşti plecând din gară trenul pe a cărui treaptă n-ai mai apucat să pui piciorul, rămânând cu întrebarea unde te-ar fi dus.
Între timp l-am uitat, nu de tot, fireşte, dar îmi vedeam de cărările mele, cu bune, cu rele, aşa cum mă pricepusem să mi le aleg.
Cu trei luni în urmă, m-am pomenit cu un telefon de la el. E ciudat cum, deşi nu-l mai auzisem de la prima şi ultima noastră întâlnire, i-am recunoscut vocea, una dintre acele voci care te fac să visezi, să simţi că, dincolo de ceea ce exprimă cuvintele, trebuie să mai fie ceva, un ce anume, de magia căruia ai vrea să te laşi învăluit. Îmi făcuse pe scurt rezumatul celor aproape trei ani, la capătul cărora ajunsese să lucreze ca asistent medical în Italia (urmând ca amănuntele acestei „deveniri” să le aflu la revederea noastră) şi m-a invitat să petrecem sărbătorile de iarnă acolo, la el, în Italia.
Şi iată-mă apropiindu-mă cu emoţie de orăşelul în care urma să ne cunoaştem cu adevărat, unde aveam să aflu, sorbind fiecare silabă, povestea celui care mă cucerise cu un pahar cu apă şi o batistă.
Nae terminase surprizele, Ligia rămăsese „agăţată” de noi (bineînţeles că n-o aştepta nimeni, prilej pentru Nae s-o ameninţe c-o lasă-n drum la fiecare ieşire de pe autostradă, neîndurându-se, totuşi). Pentru mine, însă, nimic din toate acestea nu mai conta, ajungând – în cele din urmă – în braţele celui pe care îl aşteptasem o viaţă. Sau cel puţin aşa credeam.
Oricât mi-aş fi dorit să rămân cu el, imediat, lucrul acesta n-a fost posibil, întrucât a trebuit să fac cunoştinţă cu cei cu care împărţea locuinţa – o casă destul de mare şi bine pusă la punct, închiriată de la un italian.
Mi-i prezentă, aşadar, pe Vasile, o rudă mai îndepărtată de-a lui, despre care am aflat că era singurul cu acte-n regulă, pe Nina, soţia acestuia, cea care, din generozitate, avea grijă oarecum şi de Mihnea, pe Alexa, fiica lor şi pe Crin, fratele mai mic al lui Vasile. Dintre toţi, Nina mi-a plăcut cel mai mult, am simţit-o caldă, apropiată, bucurându-se de bucuria lui Mihnea şi, implicit, a mea. Pe Alexa n-am plăcut-o foarte mult, un copil răsfăţat, de vreo doisprezece ani, care cerea tot timpul atenţia celor din jur, inclusiv a lui Mihnea, spre atenţia căruia tânjeam şi eu şi pe care, evident, n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni. Paradoxal, uneori iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la suprafaţă egoismul din noi, într-o măsură pe care nici n-am fi bănuit-o.
Vasile mi-a părut destul de aspru şi de greoi, iar Crin – bădăran de-a dreptul. Nici măcar n-a catadicsit să-mi întindă mâna ca răspuns la mâna mea întinsă.
Dar nu, nici aceste fleacuri nu mai contau, căci – nu-i aşa? – eu venisem la Mihnea. Cu toate speranţele târâş, cu toate zborurile nezburate, cu toate dorurile nealinate şi mai ales… mai ales c-un suflet plin de iubire. Iubirea aceea care te face egoist şi care îşi cere imperativ drepturile. Toate drepturile!

Aniversări

Februarie

4-Dumitru Dănăilă
4-Denisa Comănescu
5-Nicolai Tăicuțu
7-Spiridon Râmniceanu
7-Mihai Marius Mâncu
8-Iulian Teodor Fetcu
8-Mihai M. Macovei
8-Manuela Camelia Sava
11-Ovidiu Cameliu Petrescu
12-Dan Puric
19-Liviu Ioan Stoiciu
21-Dan Gabriel Onțeluș
22-Maria Monalisa Pleșea
27-Ana Maria P. Androne

Martie

2-Girel Barbu
4-Aurelian Mareș
9-Ștefan Dima Zărnești
12-Costel Suditu
18-Casian Crăciun
22-Elena Radu
23-Daniela Șontică
25-Mihaela Grigore Burlacu
30-Cătălin Adrian Țânțăreanu

Aprilie

3-Florentin Popescu
5-Tudor Cicu
16-Nina Beldie
16-Nistor Tănăsescu
17-Beatrice Vergu (Homeucă)
19-Trandafir Sâmpetru
23- Mihail Milea (Sava Bogasiu)
26-Călin Ghețu
26-Emil Proșcan
30-Passionaria Stoicescu

Distribuie: