Fărădelegea lui Călin – Codul civic (!)
Potriveala naibii! După ,,contenciosul” de azi, nu-mi mai trebuie nici bomboane pe colivă.
M-am ‘grijit de-ale mele, fără folos, de parcă n-aș fi avut suficientă minte cât să creez o stare perfectă de înțelegere. Am fost potrivit mai degrabă pentru ,,tagma” celor cu alienație, debilitate, la cap – spre neconfuzia cu picioarele – și deci, ca și membrii ei, de pus sub limitativa interdicție. După cum și poziția copilului – filmul care a produs sintagma – mi-a venit mănușă, cei puși în cotidian cu fața la perete, se-ntorc cu nuiaua să articuleze, după regulile sfatului bătrânesc de odinioară, cu efect de restrângere a exercițiului funcțiunii. Dar alineatul al doilea, în dreptul căruia am evadat pe pustii, are referiri la interdicții pentru minorii incapabili, deloc capacitați ori restrânși la acțiuni și răspundere. (Art. 164)
Interdicțiile judecătorești se pot cere, în general și particularizat, de către cei vizați într-un articol anterior, 111. (Art. 165)
Să nu fii senil, altfel adios alegere personală de tutore, pentru el și lucrușoarele lui. (Art. 166)
Aceleași direcții furnizate de Art. 167, de apariție a curatorului special, cu nimic diferit de zonele din Codul Civil, unde îi sunt înscrise îndatoririle, într-o perioadă nu tocmai fastă, de interdicție a celui ,,curat”.
În corolar, câte sunt cuprinse și stau sub semnul interdicției, se pun în practică de complementul curentei legi, Codul de Procedură Civilă. (Art. 168)
O limbă constituie cel mai afurisit argument că treburile stau sub toate îndoielile posibile. Terță și al treilea, opusă terței și cunoscută de al treilea. Lipsa de capacitate. Coerență incoerentă, cuvinte fără sens direct. Art. 169 are un substrat temporal misterios, învăluit în osânza hotărârii judecătorești și mușchii publicității formale. Nu înțeleg nici eu, n-o să desferec pentru voi nicidecum tainele.
Nebunia la ospiciu, sub tutelă și supraveghere medicală permanentă, după rezoluția judecătorilor, rapid. (Art. 170)
Seducția particularizării. Un Art. 171 și pentru regulile interzisului. Aceleași ca la oricare minor.
Chiar așa? Sănătos încheiate actele, după interdicție să fie lovite de nulitate? Indiferent de nivelul ei (serioși să fim, zero e zero) relativ? Nu știu eu în ce grad, simplu cititor, n-am cum să-mi închipui, fără un șablon la dispoziție, dar sper să se refere doar la o suspendare. (Art. 172)
Chinuitor, domnilor, trei ani bătuți pe muchie pentru tutore, în slujba ,,pierdut cap”-ului, căpătându-și dreptul de înlocuire ca un ocnaș, la termen. Motivul temeinic al Al. 2? ,,M-am săturat!” Probabil, ca să scape înainte de vreme. (Art. 173)
Uzul lui de și pe creează uneori disconfort vizual. La școală găsirea cuvântului în poziție corectă și descifrarea denumirii specifice se făcea prin interogare. ,,Să îngrijească”, pe cine? Și nu de cine. Așa încât tutorele are grija interzisului ,,… spre a-i grăbi vindecarea…” – nu bănuiam că la ,,angajare” trebuie studii doctoricești și puteri magice – și a îi face viața mai bună. Mijloacele? Veniturile ,,ușchitului” și de este nevoie și bunurile. ,,… toate…” O altă lacună a Art. 174 face dubitabil rolul permanenței tutorelui, având în vedere o eventuală îngrijire într-o instituție sanitară. Al. 3 ne scoate din poziția copilului – bântuie… – și ne duce-n mariaj la soț – de ambele sexe -, suplimentând lista celor ce pot aviza locul de tratament, acasă sau la ,,ospiciu”, lângă consiliu și medic alăturând lor, pentru căsătoritul ,,debilizat”, partenerul din certificatul aferent căsniciei legale (uneori așez virgulele bine).
