Spații culturale nr. 61 (11)

Ionel POPA

Din romanele REÎNTREGIRII
Radu Ciobanu: „HERALZII”

Chiar din timpul războiului (Primul Război Mondial) a înflorit o bogată floră literară hrănită de marele eveniment. Până pe la anul 1930, s-a ajuns la o adevărată inflaţie, încât puţine flori au oferit parfumuri şi culori de opere majore: „Această literatură e plină de opere onorabile sau modeste, dar şi multe mediocrităţi, nicidecum de capodopere” (Nicolae Balotă). Analizând această producţie literară, cercetătorul Maurice Renneau clasifică romanele PRM în două mari clase: 1. Proze scrise sub formă de jurnal de front, alcătuite din notaţii ale vieţii de „cârtiţă a tranşeelor”, dusă de soldaţii care luptau nu numai cu duşmanul, dar şi pentru supravieţuire; 2. Proze-roman care prezintă războiul ca eveniment, situaţie existenţială limită din perspectiva unui combatant, personajul principal fiind, de multe ori, şi naratorul (apud Sanda Radian, Prefaţă la Invazia ‘914, romanul lui Maxene van der Marcrch, trad.rom. 1986). Dacă literatul francez ar fi cunoscut şi romanul românesc (dar şi pe cel din ţările din fostul Imperiu Habsburgic) al PRM, schema propusă ar fi fost, fără doar şi poate, mult mai complexă şi nuanţată.
Literatura PRM scrisă până la 1930 (am luat această dată drept limită deoarece atunci abordarea narativă şi problematică a temei se schimbă radical, în sens modern) şi-a creat un pattern ideatic şi stilistic. Evident că pattern-ul respectiv nu anulează nici individualitatea autorului, nici specificul naţional al literaturii căreia îi aparţine. Faptul că majoritatea autorilor a luptat pe front a pus o pecete pe modul de abordare a evenimentelor asigurând autenticitatea celor narate. Unele romane tind spre caracterul de frescă, scenariul lor epic având două coordonate: frontul şi spatele frontului, fiecare cu laitmotivele sale: bombardamente, atacuri, retrageri, sânge, răniţi, mutilaţi, cruci, ploi, frig, noroi, ruine, mizerii – lecţia naturalismului n-a fost uitată – şi, respectiv, politicieni demagogi, afacerişti şi speculanţi oneroşi, sărăcie, suferinţe, nesiguranţă, căderi morale. Uneori evocarea acestui univers tragic este întregită cu inserţii în trecutul imediat izbucnirii războiului sau cu imagini ale urmărilor războiului: sărăcie, boli trupeşti şi sufleteşti, mutaţii ideologice ori prăbuşiri psihice definitive. Exceptând cazurile de maculatură belicoasă (a existat şi aşa ceva) literatura PRM e una antirăzboinică, pacifistă, care demitizează războiul ca faptă eroică. Ca scriitură şi construcţie în descrierea realităţii, scriitorii merg pe linia unui realism dur, într-un stil aproape nud. În general, febra cu care se urmăreşte descrierea realităţii şi condamnarea războiului face ca surprinderea frământărilor interioare ale personajelor, a vălmăşagului de gânduri, sentimente şi senzaţii, să fie fugară, făcută pe orizontală. Tocmai de aceea textul care trebuia să fie unul romanesc (epic şi psihologic) devine pagină de reportaj. Asta nu înseamnă că lipsesc tentativele de a da întâmplărilor, situaţiilor, dialogului şi personajelor semnificaţii profunde, de a le ridica la rang de simbol. Dar nu totdeauna intenţia devine şi reuşită deplină.
Dacă urmăm aprecierea lui Nicolae Balotă, pe lista cu „opere onorabile” putem trece : Focul (1916) de Henri Barbusse; Cruci de lemn (1919) de Roland Dorgeles; Calvarul – Cartea întâi. Surorile (1921, scris la Paris) de Alexei Tolstoi; Cazul sergentului Grişa (1928) de Arnold Zweig; Adio, arme (1929) de Ernest Hemingway. Lista poate fi completată doar cu două opere cu adevărat majore: În furtunile de oţel (1920) de Ernst Junger şi Pe frontul de vest nimic nou (1929) de Erich Maria Remarque şi cu capodopera Pădurea spânzuraţilor (1922) de Liviu Rebreanu. Despre romanul lui Rebreanu, în 1923, Constantin Rădulescu-Motru opina că ar fi trebuit să apară simultan în mai multe limbi europene.
În cazul romanului românesc inspirat de PRM se poate vorbi de sincronizarea lui cu romanul european similar. Câteva din romanele noastre sunt net superioare multora (vezi cele nominalizate anterior) din aşa numita literatură universală, atât ca problematică, cât şi ca realizare literar-artistică. E suficient să amintim Întunecare (1927) de Cezar Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) de Camil Petrescu, Cartea Facerii (1930) de Eugen Goga, Romanul Pădurea spânzuraţilor l-am amintit deja. Aici simţim nevoia unei paranteze: romanelor Întunecare şi Cartea Facerii li s-a reproşat tezismul, didacticismul socio-moral şi naţional. De la un punct încolo, ignorându-se semnificaţiile şi realizarea artistică, reproşul devine un moft. Să revenim. Făcând această apreciere la adresa romanului românesc, nu negăm valoarea şi nu neglijăm specificitatea celor din literatura universală, ci pledăm pentru aşezarea romanului românesc la locul pe care îl merită în concertul literaturii europene cu acest subiect. În acest concert, romanul nostru are câteva trăsături care îl individualizează în interpretarea partiturii.
Una din caracteristici care îl individualizează este bogăţia tipologică a personajelor şi varietatea tehnicilor narative şi a formulelor compoziţionale, unele din ele cu elemente de deschidere spre romanul modern de după 1920.
Dincolo de descrierea ororilor războiului, romanul românesc al PRM este şi un roman de idei, care în construcţia tramei sale implică problematizarea existenţei, procese de conştiinţă, drama individuală a celui de pe front ori din spatele frontului fiind permanent integrată în catastrofa universală, asta pe de o parte, iar pe de altă parte, e văzută, ca de altfel şi războiul, din perspectiva idealului nostru de libertate şi unitate naţională. Participarea României la PRM a fost prilejul, nu cauza realizării REÎNTREGIRII. Romanele noastre nu sunt doar romane despre război, ci „romane din război” (E. Bocuţa). Scriitorii noştri, de la 1916 şi până azi, au scris Romanele Marii Uniri.
Unul din aceste romane este Heralzii (1983) de Radu Ciobanu, Ed. A II-a revăzută – necenzurată, Ed. ICR, 2017.
Deoarece în DEX şi MDN definiţia cuvântului herald este incompletă şi chiar dacă cel necunoscător în simbolistică deduce din roman sensul simbolic al lexemului, ne permitem să spunem cititorului: heralzii sunt purtătorii şi anunţătorii veştilor de maximă importanţă, ei sunt persoane alese, sacre, iniţiate în cunoaşterea semnelor lumii, iar vestea transmisă de ei vine de la o instanţă supremă, divină. În roman este redată afirmaţia lui Nicolae Iorga: „Ziaristul este heraldul adevărului şi al dreptăţii”.
În romanul lui Radu Ciobanu, heralzii sunt gazetarii din Transilvania care, în condiţiile grele ale prigoanei antiromâneşti a autorităţilor imperiale de la Viena, intensificată în perioada dualismului austro-ungar şi înteţită în timpul războiului, au luptat, cu orice risc, prin scrisul lor, pentru apărarea identităţii naţionale şi pentru unirea cu ŢARA. Protagoniştii romanului sunt fraţii Nestor şi Voicu Prodan, ziarişti şi conducători ai două gazete româneşti importante din Transilvania. Faptul că cele două jurnale nu sunt numite vrea să spună că toată presa română din Imperiu e angajată în lupta naţională. Prin câteva detalii topografice şi peisaj, de atmosferă , autorul lasă să se înţeleagă că este vorba de două ziare importante, unul din Sibiu, celălalt din Braşov.
Romanul este o cronică a anilor hotărâtori ai războiului pentru România (1916-1918), evocarea făcându-se prin perspectiva celor doi heralzi – Nestor şi Voicu Prodan. Prin rememorări, evocarea coboară până în anii copilăriei celor doi fraţi, centrele narative şi de semnificaţie ale romanului. Autorul renunţă la naraţiunea clasică: nararea unui şir de întâmplări în succesiunea lor temporală. Formal, materia epică este distribuită în şase mari capitole, structura narativă având două fire epice în care, alternativ, protagonişti şi naratori sunt Nestor şi Voicu, şi cu relatări ale Naratorului. Romanul începe simbolic cu scrisoarea imaginară a lui Nestor adresată cititorilor de peste ani. Scrisoarea este expresie a profesiunii sale, dar şi o justificare a jurnalului său. Undeva în jurnal, Nestor afirmă: „Dar având o pană în mână, nu mă mai tem de nimic. Este un sentiment mai vechi acesta: scrisul mă apără, îmi dă putere. Cât timp pot să scriu, mă simt tare şi la adăpost de orice primejdie. Şi mai intervine apoi conştiinţa că acesta e modul cel mai eficient de a fi util pentru ai mei.” Aceasta e tabla de legi a lui Nestor Prodan, dar şi a celor ca el.
Partea I şi a III-a conţin jurnalul lui Nestor ţinut de acesta în anul de detenţie, 1918. El e arestat şi întemniţat într-o închisoare militarizată pentru că a refuzat să semneze „Declaraţia de fidelitate” faţă de guvernul maghiar al lui Tisza. În primele săptămâni de detenţie, Nestor e aproape distrus moral pentru că îi este interzis să scrie. După intervenţia lui Mecena, Nestor primeşte cele necesare scrisului. Autorităţile maghiare motivează „favorul” afirmând că din moment ce România „a capitulat”, românii nu mai reprezintă un pericol. România rămasă singură pe frontul de est şi sud, când armata rusă cuprinsă de febra revoluţiei bolşevice părăsise în debandadă frontul, iar ajutorul promis de aliaţi întârzie, este nevoită să încheie un armistiţiu. Monarh patriot şi luminat, Ferdinand I nu semnează armistiţiul. Comandantului închisorii şi înaltului oficial aflat în inspecţie (autorităţilor austro-ungare) care îi comunică „capitularea” României, Nestor le dă un răspuns memorabil prin demnitate şi prin încrederea că viitorul îi aparţine: „Înfrângerea României nu înseamnă că Imperiul va supravieţui şi nici că noi, cei de aici, vom înceta lupta.” La părăsirea sufrageriei comandatului unde a fost „invitat” pentru a i se da „marea veste” şi că va primi cele necesare scrisului, nevasta comandantului, o urâciune morală desăvârşită, având martori pe Regierungsrat Johan von Leberch, însoţit de un spilcuit locotenent de husari, exclamă indignată, cu dispreţ şi ură: „- Ce miros greu a lăsat omul ăsta. Îmi îngăduiţi să aerisesc puţin eminenţă?” Auzind-o, Nestor îi dă replica cuvenită: „-Acesta e mirosul Imperiului, stimată doamnă.”
Jurnalul lui Nestor e o naraţiune în toată puterea cuvântului, numai notarea zilelor de scriere dă iluzia de jurnal. În notaţiile sale despre ceea ce poate afla că se întâmplă în închisoare, Nestor inserează rememorarea a o serie de întâmplări din viaţa sa, a familiei şi a românilor din Transilvania, numai aparent cotidiene şi banale. Rememorările devin mici povestiri cu anumite înţelesuri politice, morale, chiar filosofice. Toate se leagă narativ şi ideatic, născând o mare poveste despre realitatea din Transilvania din vremea dualismului austro-ungar. Iată, spre exemplu, „povestea cu ceasornicul de aur” al profesorului Torok Atila, care predă istoria spunând şcolarilor români, umilindu-i prin îngenunchiere, prin prinderea nasului în ceasul de aur, că ei se trag din tâlharii din temniţele Romei cesarilor. Mica poveste ilustrează politica de umilire, în toate modurile posibile, a românilor de către stăpânirea ungară. La sfârşitul relatării întâmplării prin care a trecut şcolarul Nestor Prodan, ziaristul Nestor Prodan se adresează „cititorului de peste ani”: “Nimic nu e de uitat, cititorule de peste ani, şi de aceea te întreb şi te rog să judeci fără patimă – căci peste ani o vei putea face – ce înseamnă bătaia, oricât de zdravănă, pe care o ia un abject turnător de profesie, faţă de teribila umilinţă la care e supus un neam întreg în sufletul imaculat al copiilor săi.” „Bătaia” pomenită este o altă întâmplare rememorată înaintea celei cu ceasul de aur. Gazetarul Nestor e permanent filat de un securist sub acoperire al stăpânirii. Acestuia românii din satul lui Nestor îi administrează o „bătaie zdravănă”, obligându-l să dispară din peisaj. Dârzenia, demnitatea şi unitatea românilor transilvăneni e elocvent ilustrată de „povestea armindenului” (p.47-49). Tatăl Prodanilor a fost arestat, dus în primărie şi bătut de jandarmii unguri pentru că armindenul de pe poarta sa era de fapt tricolorul românesc. Satul l-a eliberat. Iată dialogul din familie, după ce aceasta s-a întors acasă: „Acasă, după ce am rămas numai noi, tata i-a aşezat blând mamei mâna pe creştet: <>. Mama s-a strecurat uşurel de sub mângâierea lui şi şi-a făcut de lucru la plită. <<Cât de puţin mă cunoşti tu, Ioane>> spuse ea cu un fel de tristeţe. <<Aşa-i, oftă tata, omu-i făcut din taină şi trup şi când începem să ne cunoaştem, trebuie să ne gătăm de plecat>>. Mă întrebam tocmai unde trebuie să plecăm, când s-a întors spre noi [cei trei copii ai familiei Prodan]: <><<Văzut>>. <<Aţi băgat bine la cap?>><<Băgat>>. <<No, aşa>>, făcu el concluziv, cu un aer mulţumit.”
Fără comentarii!
Nestor îşi amintește şi de Isaia Măriuţ, preotul din sat, care a pus să se zugrăvească pe bolta dintre pronaos şi naos un curcubeu în care se zărea steagul sfânt al românilor. Plină de emoţia amintirii momentului intrării României în război împotriva Imperiului şi consemnarea evenimentului în ziarul condus de el, rememorarea e o înălţătoare poezie imnică către Patrie (p.53; spaţiul limitat de cronică nu ne permite să reproducem paginile respective). Povestea despre Mitilineu, clopotarul bisericii, oferă un exemplu de jertfă pentru libertate şi unitate naţională. Numai Mitilineu ştie cum a reuşit să se urce pe acoperişul inaccesibil al bisericii pentru a desfăşura tricolorul. Pentru fapta lui, stăpânirea l-a spânzurat în grădina biserici. Nestor îşi rememorează şi discuţiile avute cu tatăl său, care îi cere explicaţii pentru ceea ce scrie el în gazetă. La una din întrebările tatălui, fiul răspunde: „Azi nici un necaz nu trebuie să treacă înaintea necazurilor neamului. […] Şi lucrurile astea n-au nimic de-a face cu tinereţea sau cu bătrâneţea, toţi trebuie să fim români şi atât. ..”
Fiind vorba în roman despre lupta grea a românilor transilvăneni pentru libertate şi unitate naţională, dată fiind înteţirea prigoanei antiromâneşti din anii premergători războiului şi din timpul lui, romancierul uşor putea cădea în păcatul şovinismului. Dar nici vorbă de xenofobie şi şovinism la fraţii Prodan şi la celelalte personaje asemeni lor. Argumente? Exemple suficiente. Amintim doar: Nestor e căsătorit cu o nemţoaică vieneză, acceptată şi iubită de familie; Nagy Janci, gazetar ungur şi amic cu Nestor, e căsătorit
cu românca Lelia; medicul penitenciarului militarizat, în pofida tuturor presiunilor comandantului închisorii, face numai „politica” meseriei; deţinutul Gyri, condamnat pentru că şi-a ucis socrul ungur, e om şi apoi ungur. Mai sunt în roman şi alte detalii care ilustrează lipsa şovinismului la români.
Capitolul II, IV $i V narează odiseea lui Voicu, din momentul trecerii în Ţară, în Bucureşti şi apoi la Iaşi ca ziarist recomandat Profesorului de Andrei Moga. Relatarea aparţine alternativ Naratorului şi lui Voicu. În primele pagini este introdusă scrisoarea-testament a lui Flaviu, vărul fraţilor Prodan, scrisă în ziua precedentă nopţii când Flaviu dezertează de pe frontul sârbesc. Scrisoarea e adusă lui Voicu de către Luca Domnaru, ordonanţa lui Flaviu care, rănit, se întoarce acasă. Scrisoarea, care începe cu următoarea frază: „Numai ţie, Voicule, pentru că mi-ai fost ca un frate, aceste rânduri chinuite, care pot deveni testamentare”, cuprinde, pe lângă ultimele dorinţe, relatări despre situaţia de pe front unde în prima linie sunt trimise trupe austro-ungare formate din români transilvăneni. Cele trei capitole conţin scrisorile pe care Voicu le scrie lui Nestor, dar pe care nu le poate expedia. În totalitate, paginile evocă situaţia dramatică a ţării aflată în cea mai mare parte sub ocupaţia trupelor germane şi austro-ungare.
Partea a şasea aparţine Naratorului. Nestor a fost eliberat, numit comandantul Gărzii Naţionale din oraş. El soseşte a Blaj pentru a întâmpina avionul-solie din ŢARĂ. Finalul apoteotic, în mod simbolic, e plasat la Blaj pe Câmpul Libertăţii, vatră românească sfântă, la 1848, la 1911 şi acum, 1918. În evenimente este implicată ASTRA – simbol al permanenţei şi unităţii românilor. Evocarea momentului este construită ascendent prin focalizarea pe câteva detalii de adâncă semnificaţie: 1. Sosirea lui Nestor la Blaj şi topirea lui în mulţimea care se îndreaptă spre Câmpul Libertăţii; 2. „Primii care s-au înfăţişat pe Câmpul Libertăţii încă înainte de ora 10, sunt copiii”; 3. Solemnitatea şi măreţia aterizării avionului; 4. Ofiţerul român înmânează reprezentanţilor Consiliului Naţional Român mesajul prin care se anunţă oficial că armata română va trece Carpaţii după ce transilvănenii îşi vor proclama Unirea cu Ţara la Adunarea de la Alba Iulia programată pentru întâi decembrie. Pilotul, ofiţerul Alexandru Pandele, îi înmânează lui Nestor un plic din partea lui Voicu, aflat în refacere după rănirea pe front. Alexandru Pandele este fratele Soranei, soţia lui Voicu. Transilvania şi Ţara s-au unit! 5. Avionul rămas pe Câmpul Libertăţii este „vegheat de cinci moţi cu căciuli negre şi sumane din pănură albă. Fiecare poartă pe umăr o puşcă”.
Secvenţa finală a romanului pare realizată de un mare regizor de film. Ultimul cadru, pe fundalul mulţimii, proiectează imaginea lui Nestor care într-un gest simbolic îşi scoate pălăria.
În comentarea romanelor se vorbeşte de protagonişti, de personaje principale, secundare, episodice. În cazul acestui roman (desigur, nu e singurul) schema nu se poate aplica întru totul. Toate personajele sunt absolut necesare, prezente când şi unde trebuie în trama romanului. În cartea lui Radu Ciobanu sunt multe personaje: pe de o parte, „gazetarii bătrâni” formaţi la şcoala lui Bărnuţiu, iar pe de altă parte „tinerii oţeliţi”. Cele două generaţii nu se află într-o relaţie de adversitate, dimpotrivă, dincolo de deosebirile de tactici de luptă, bătrânii, cum este cel numit Mecena, sprijină pe tineri. În roman sunt prezenţi mulţi ţărani, oameni simpli plini de cuviinţă şi demnitate, într-o permanentă luptă în numele idealului lor de libertate şi unitate naţională. Amintim pe tatăl fraţilor Prodan; pe preotul Isaia Măriuţ, cel cu tricolorul în curcubeul zugrăvit în biserică; pe bătrânul cantor Todericea Moşic; pe clopotarul Mitilineu; pe Strugur, baciul stânii păltinarilor, care „trecea prin vama cucului când voia. Pe mulţi dintre ai noştri i-a trecut el în ţară şi multe ziare şi cărţi şi scrisori au umblat în desagii lui dintr-o parte în alta”; pe bătrânul Borza al cărui fecior, Octavian (Tavi) care „cunoştea munţii ca pe ograda părintească, avea legături cu ciobanii şi negustorii de dincolo şi făcea contrabandă, trecând prin vama cucului îndeosebi cărţi, ziare şi reviste”. Tavi a intrat în legendă. Până la urmă s-a stabilit la Bucureşti făcând negoţ. Bucureștenizați, Tavi şi cioplitorul în lemn Cornel Drăgan, trimis de ASTRA la studii, nu s-au considerat niciodată dezrădăcinaţi. Cei doi vor îmbrăca haina ostăşească românească şi vor lupta pe front. Aşa va face şi tânărul poet Cassius, ucenicul lui Voicu. Să nu uităm pe Flaviu; pe soldaţii-ţărani, Luca Domnaru, ordonanţa lui Flaviu şi pe ordonanţa care cu preţul vieţii străbate ţara pentru a duce acasă la „măicuţa bătrână” trupul locotenentului său, Pandea Leon, ucis mişeleşte [în Braşov] de un sas şovin; pe maiorul Dragomir, cel care îi spune lui Voicu: „Nu ştiu când va fi asta [Unirea]. Există însă un ceas misterios al istoriei, a cărui bătaie n-o aud decât mulţimile. […] Eu cred. În momentele decisive, ziarele consemnează un fapt împlinit. […]Am spus că va suna în curând? […], dar e bine să precizăm în raport cu ce este acest curând. În raport cu mileniul de asuprire? Sau cu o viaţă de om? Sau cu această campanie militară?”; pe Generalul care, la întrebarea lui Voicu cu privire la viitor, îi răspunde: „În mai puţin de doi ani vom avea o Românie întregită [suntem în anul 1917] Dumneavoastră n-aveţi dreptul să vă îndoiţi, ci datoria să credeţi! Ei, drăcie, ia te uită la ei, dumnealor se îndoiesc! […] Să mergi dumneata în tranşee, să mai înveţi câte ceva despre acest popor.” Să menţionăm figurile feminine luminoase şi luptătoare: Ingrid, Lelia, Daciana, Sorana. Cu un rol bine marcat în scenariul epic şi semnificaţiile lui sun prezenţi: Profesorul, alias Nicolae Iorga, şi Andrei Moga, alias Octavian Goga.
Nestor Prodan e jurnalistul de vocaţie, cu o înaltă conştiinţă naţională. Dârz şi demn înfruntă prigoana antiromânească a stăpânirii străine. Acelaşi luptător este şi Voicu Prodan. Dacă fratele său e omul hotărât, dintr-o bucată, el este ceva mai complicat, frământat de întrebări, chinuit de îndoieli, înclinat mai mult spre meditaţie. Pe scurt, e un fel de Ştefan Gheorghidiu (personajul lui Camil Petrescu), dar fără să fie egotist.
Numărul mare de personaje nu i-a inhibat romancierului arta portretului. El dă dovadă de suficiente resurse creatoare pentru a face din personajele sale oameni vii, unele chiar memorabile prin înfăţişare, comportament, gândire, vorbe. În portretizare, scriitorul combină armonios portretul fizic cu cel moral-psihologic, ştie când să introducă un detaliu (de vestimentaţie, de coafură, un gest, o privire, o vorbă) pentru a da identitate şi individualitate personajului. Când e vorba de personaje reale, consemnate de istorie, apelează la propoziţii sau sintagme rostite de acestea sau le parafrazează gesturile sau activităţile. De exemplu, în portretizarea lui Andrei Moga foloseşte expresia „epopeea pătimirii noastre” şi amănuntul preluat din fotografia lui Goga: „O şuviţă blondă îi căzuse pe frunte şi în ochii puţin bulbucaţi, îi jucau licăriri stranii”. Despre Profesor scrie următoarele, ansamblând într-o imagine copleşitoare, de vulcan ce erupe, activităţile marelui istoric şi aprecieri făcute de alţii: „scormonea arhive, răscolea biblioteci, scria carte după carte, ţinea conferinţe la Ateneu şi cursuri la Universitate, vorbea la Academie şi polemiza în Parlament, edita ziare, manifesta cu studenţii pe stradă şi, unde cădea, cuvântul lui scăpăra şi lăsa locul ars, ca pietrele căzute din cer”.
Unele personaje sunt adevărate simboluri. Un astfel de personaj simbol este bătrâna care are grijă de casa lui Tavi Borza, plecat cu cei trei feciori pe front. Ce avea de păzit bătrâna împotriva ocupanţilor? „Avea într-o tainiţă nişte făină, nişte fasole uscată, o tablă de slănină.” Luînd cunoştinţă de casa lui Borza şi aflând de la bătrână că pe copiii lui Tavi îi cheamă Virgiliu, Valeriu, Viorel, Virginia, Valeria şi Viorica, Voicu îşi zice în sinea sa: „Nu mai era nici o îndoială, mă aflu acasă, într-un post avansat al Transilvaniei noastre”. Apropo de numele personajelor. Generalul îi spune lui Voicu: „Dumneavoastră ardelenii aveţi nume frumoase, dar neobişnuite […] Cum se explică?” Voicu îl lămureşte că numele lor sunt de origine romană, greu traductibile, ele fiind un mijloc de luptă împotriva politicii de maghiarizare practicată de „regatul sfânt maghiar”.
Un alt portret cu putere de simbol este cel femeii [„Mama cu pruncul”] pe care Voicu o cunoaşte la popas de noapte, când împreună cu armata se retrage în ţară, şi cu care va călători până la Bucureşti. Femeia „Era în doliu şi basmaua neagră îi scotea în evidenţă paloarea feţei obosite, cu cearcăne sub ochi. Nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani, dar suferinţa o maturizase mult mai drastic […] Culoarea ochilor nu i-o puteam distinge în reflexele mereu schimbătoare ale focului. Îi dădea de mâncare copilului, un băieţel de vreo patru ani, învelit într-o pătură. Pe urmă îi potriveşte aşternutul pe fân să-l culce.” În portretul de Pieta putem citi o cvadruplă semnificaţie: durerea Transilvaniei sub stăpânire străină/situaţia dramatică a României; lupta dintre viaţă şi moarte; împietrirea unei iubiri nimicită de război; simbolul MAMEI. Numele femeii nu este altul decât … MARIA.
Dintre personajele negative amintim pe renegatul Emilian Jorj, ziaristul despre care Nestor spune că e „subvenţionat de statul ungar cu scopul de a crea subtile diversiuni care să ne scindeze şi să ne abată atenţia de la ţelul nostru suprem.”
Reuşite nu sunt numai portretele individuale, ci şi cele ale personajului colectiv. Sunt de menţionat două secvenţe în care personaj este mulţimea. Prima, cea din Centrul Iaşului , în care, în prezenţa mulţimii entuziaste, unitatea militară formată din soldaţii români din armata austro-ungară, luaţi prizonieri de ruşi pe frontul din Galiţia, depune jurământul pe Tricolor şi pleacă pe front. A doua: mulţimea venită pe Câmpul Libertăţii de la Blaj pentru a întâmpina avionul din România.
Limba este excelent folosită ca mijloc de portretizare a personajelor. Vorbirea lor e perfect adecvată condiţiei lor sociale, politice, intelectuale şi de vârstă.Să amintim diferenţele de lexic şi pronunţie dintre bătrânii gazetari şi „tinerii oţeliţi”; comportarea verbală a bătrânului Prodan ori cea a ţăranului Luca Domnariu. Limbajul, expresiv se caracterizează prin permanentul echilibru între limba literară, limba populară, ardelenisme, neologisme.
Spiritul de observaţie şi de selecţie a detaliului, darul narativ şi de construcţie poate fi ilustrat cu numeroase exemple elocvente. Un aspect ce nu trebuie ignorat este introducerea în trama romanului a documentului (texte din ziarele vremii, secvenţe din discursuri etc.) Prezenţa acestuia nu e decorativă, ci necesară pentru întregirea şi autenticitatea evocării situaţiei politice şi morale a momentului istoric.
În orice roman, una din provocările căreia scriitorul trebuie să-i facă faţă este dialogul. Radu Ciobanu trece cu brio această probă. În Heralzii, dialogul nu păcătuieşte de lungimi care duc la logoree şi lipsă de substanţă. Replicile şi fragmentele de monolog interior sunt prin încărcătura lor ideatică (politică, morală, filosofică) adevărate oglinzi care reflectă personalitatea, calitatea personajului.
Cu toate că se dovedeşte un bun portretist, romancierul nu este un descriptiv. În Heralzii, tablourile de natură sunt foarte puține şi minimale, dar au în context valori simbolice. Pe front, Voicu e surprins într-un moment de înserare: „Se însera, întunericul cobora văzând cu ochii, dar la apus, în spatele munţilor, stăruia o lumină stranie, puţin înfricoşătoare: o fâşie de cer, verde ca un iezer, de unde culorile se amestecau ajungând la un mov somptuos care încununa crestele negre. Vântul bătea tot dintr-acolo şi aducea mirosul pădurilor de pe care încep să se topească zăpezile”. De mare poezie şi semnificaţie este scena-tablou pe care o numim „Ghiocelul-clopoţel”: „Biruie totuşi primăvara. Norii se alungă şi printre ei, cerul e de un albastru rece şi pur. Vântul mai poartă miresmele zăpezii, dar soarele biruieşte. [un soldat descoperă pe buza tranşeii un ghiocel]. L-a scos cu grijă, cu bulb cu tot […]. Se mai strâng în jurul lui vreo trei […] îi văd concentraţi asupra clopoţelului alb ca asupra unei descoperiri miraculoase […] De după colţul tranşeii, apare căpitanul Margeri din misiunea franceză […] soldaţii îl salută milităreşte, numai soldatul care „ţine floarea la vedere, ca pe o flăcăioară albă” stă doar drepţi]. Francezul se opreşte brusc şi, după o clipă de ezitare, se apleacă, apropiindu-şi nasul de ghiocelul din mâna aspră şi crăpată a soldatului. Ştie probabil şi el prea bine că e o floare fără miros şi totuşi se vede că se bucură de mireasma ei amăruie, de pământ reavăn şi viaţa plăpândă. Când se îndreaptă, are o expresie de beatitudine. Ai noştri încep să râdă destinşi şi bonomi. Între timp ajung şi eu la faţa locului. <> ţine francezul să mă facă părtaş şi pe mine la descoperirea lor. Râdem cu toţii, reuniţi într-o stranie legătură în jurul unui fir de verdeaţă. În cele din urmă căpitanul zice<> şi pleacă mai departe râzând […] soldatul se apucă să aşeze floarea înapoi în pământul moale, de pe buza tranşeii. <>. Poate pentru că l-ai lăsat să-l miroase…>>. <<Păcatele mele, pentru atâta lucru?! Măcar de-ar mirosi, da-i numai o leacă de buruiană cu duh…>>”.
Cu o descripţie simbolică începe romanul: imaginea închisorii, în care este închis Nestor, o clădire „cu ziduri groase, puţin oblice ca de fort […] strivită de ninsori şi tăceri.” Din când în când se aude sunetul de toacă, ca un „ţipăt strivit de o mână apăsată ferm peste o gură nesupusă”. De fiecare dată deţinuţii tresar „ca nişte vietăţi ciulite în scorburile lor, încercând să desluşească un semn neaşteptat de afară, care ar putea să însemne o primejdie, o schimbare, o veste.” Atunci „cei mai mulţi se ridică şi adaugă o linie pe răboj”. În roman sunt disipate şi alte simboluri: clopotul, biserica, focul, frigul, mlaştina.
Scriind un roman grav în care totul e problematizat, pus sub semnul dezbaterii, scriitorul n-a uitat umorul. Sunt câteva momente (chiar secvenţe de biografii, ca cele din biografia lui Flaviu până la trimiterea lui pe front) pline de umor, Dar atenţie! Umorul nu este prezent doar pentru a descreţi frunţile până la râs, ci pentru a spune ceva cu tâlc. E ilustrativă scena cu în care Domenic Borza îl întreabă pe consulul român la Budapesta ce părere are despre „legea Apponyi”. Neştiind ce să răspundă, consulul încearcă să iasă din situaţia penibilă printr-o butadă, parafrazând o poruncă din Vechiul Testament: „Voi, românii din Transilvania, trebuie să aveţi o singură politică: să creşteţi şi să vă înmulţiţi cum scrie în Sfânta Scriptură.” Voicu, care povesteşte întâmplarea, mai scrie în epistola pentru Nestor: „Se vede că Dumnezeu l-a auzit şi s-a mâniat, căci l-a bătut, dându-i de ginere pe Viţan [un ardelean], care a pus în lucrare << singura politică>> şi i-a făcut până acum patru nepoţi”. În paranteză fie spus: problema familiei este expusă de Nicolae Iorga într-un articol din care romancierul reproduce un semnificativ fragment.
Heralzii nu este un roman epic despre război, despre luptele de pe front, ci un roman de idei. Personajele sunt frământate de probleme de conştiinţă, de căutări de răspunsuri la întrebări despre viaţă, moarte, despre locul şi rostul omului în lume, în istorie. Personajele gândesc, meditează. Totul se coagulează în jurul luptei pentru unirea cu ţara. În contextul istoric dat şi al luptei pentru libertate şi unitate naţională, Nestor se întreabă ce este moartea. Răspunsul la care ajunge e următorul: „Convingerea mea intimă rămâne totuşi aceea că n-are rost [să ne înspăimântăm de ea, să ne gândim numai la ea]. De vreme ce, acum, tot acolo vom ajunge, socotesc că e mai bine să ne gândim la ce avem de făcut aici decât la cum va fi ceasul acela sau la ce va fi Dincolo”. Frica de moarte poate fi învinsă, zice Nestor, „De conştiinţa că ai lăsat în urma ta un semn sau cel puţin o bună intenţie […]Singurul lucru important rămâne, aşadar, s-o laşi [viaţa] în urma ta nepătată şi dreaptă”. Din astfel de gânduri şi vorbe înţelepte disipate în roman se poate alcătui un mic florilegiu, o tablă de legi: „Dumnezeu nu-i ajută decât pe cei ce ştiu a ajuta”; „[Dumneavoastră] n-aveţi dreptul să vă îndoiţi, ci datoria să credeţi”; „Atâta timp cât ne întrebăm şi gândim, încă nu e totul pierdut”; „A ţine copiii departe de istoria neamului lor e ca şi cum le-ai scoate ochii, dându-le apoi drumul în lume să cerşească”; „Fără umbra morţilor, cei vii nu s-ar fi trezit la adevăratul rost al vieţii”.
Unui romancier mai puţin dibaci şi copleşit de sentimentul nobil i-ar fi trebuit încă pe atâtea pagini câte i-au trebuit lui Radu Ciobanu ca să reînvie Marele Eveniment. Reeditarea romanului Heralzii de către ICR e un dar făcut tuturor românilor la aniversarea actului istoric de la 1 Decembrie 1918. ROMÂNII de azi trăiesc în credinţa şi speranţa că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat Maramureşul de Dincolo, Bucovina şi Herţa, Moldova de peste Prut, de la Hotin la Marea cea Mare vor reveni la trupul Ţării Mame.
Am recitit unul dintre cele mai mari şi frumoase romane româneşti despre REÎNTREGIREA Neamului şi ŢĂRII.

Silvia Ioana SOFINETI

mai stai

voalul ferestrei îți șoptește să mai stai
în gândurile tale, cu ochii spre frunzele
care abia se mai țin, ca și speranțele
pe care le-ai aruncat departe
printre stropii toamnei, printre nori.
mai stai, zice fereastra, nu mă despărți
și pe mine de ce e al meu
chipul tău îmi trebuie să mă oglindesc în el
să văd prin ochii tăi timpul
să simt trecerea norului umbrindu-mă.
mai stai, zic frunzele, măcar cât mai
putem și noi să rămânem
înainte să devenim una cu pământul
unește-ți lacrimile cu noi
să ne regăsim dincolo, în alt anotimp.
mai stai.

ritual

cărările noroite nu te duc spre crâng
deși acolo ai vrea să ajungi.
cum adică de ce? păi ce să faci în crâng
dacă acum acolo nu mai e loc cu verdeață.
te uiți chiorâș la mine, de parcă ți-aș povesti
despre pisica aceea care zbura
purtată de baloanele legate de coada ei.
cum care pisică? aia care trecu pe sub
așternutul tău, ziua-n amiaza mare
după două zile de priveghere.
s-a zis cu sufletul tău, gata
l-au luat baloanele pe sus
l-au dus spre adâncurile de dincolo
unde nu-i întristare, nici suspin
unde sper să fie verde

cromatică

pisica neagră întinde languroasă o lăbuță
un ochi e o planetă, celălalt un soare
cu unul vede sufletul
cu celălalt vede trupul.
gheara neascunsă sfâșie orizontul
împărțind ființa în două
de o parte albastru, de alta galben
în joaca ei, coada reunește jumătățile
le combină pe o paletă de lemn
verdele ivit se revarsă
acoperind întregul

Distribuie: