Literadura nr. 19 (7)

Livia DIMULESCU

Se făcuse târziu

La început fusese un târziu pe orizontală.
Îndărătnic, cerul adusese
Un târziu pe verticală.
La început,
Mă adăpostisem sub un rid.
Acum, sufletul meu se pulverizase
Și mă bombarda
Dintr-un târziu
Ce picura de sus, atât de sus
Încât bagajul era gata făcut.
Cerul fugea, oamenii se ascundeau,
Cuvintele se înjumătățeau.
Totul ajungea prea târziu,
Încât pământul
Își amintea de copilărie
Și primul cuvânt ofta.
Era, mereu, târziu.

1
Femeia la cincizeci de ani

are copacul doldora de fotografii
Zugrăvește constant
casa în care lipsesc oglinzi.
La baza copacului
cresc din ce în ce mai multe
cruci,
sub care morții sforăie,
se dau cu nămol,
se-nghesuie să primească
iertare și mir.
Femeia la cincizeci de ani
nu mai are puful fin
sub aripile rămase înfipte
în albumele cu fotografii.

2
Femeia la cincizeci de ani

învață să meargă cu spatele.
Are în bagaje sute de perechi de pantofi
desperecheați
pe care-i schimbă din doi în doi ani,
până ajunge să încalțe
șoșonii din cauciuc
în care stau imaculați pantofii din lac:
în drum spre grădiniță, cu ciorapii din bumbac.
Părul scurt, tuns bărbătește
crește în intersecție. Mama îl împletește în două cozi anemice,
de care atârnă ca niște clopoței
fundițe roșii. Sprâncenele sunt subțiri
cât să deschidă privirea-
plantă carnivoră cu care observă totul în jur.
Ele se unesc la rădăcina nasului
care miroase tot
până în ultima clasă de liceu. În general,
femeia la cincizeci de ani
are câte un pantof păstrat
din doi în doi ani
învață repede să meargă
marșarier
pe drumul bătătorit din trecut.

3
Femeia la cincizeci de ani

așază o pânză de păianjen
pe față.
Locuiește într-o casă
în care mobila se macină.
Oglinzile stau cuminți
cu fața la perete-coșcovit și înnegrit
pe la colțuri. Fotoliul are forma
trupului greoi,
o trage de mânecă trecutul. Înapoi.
Pe noptieră e un
fluture cap-de-mort,
rămas de cu seară
lângă ceașca de ceai
și somniferul care-o ademenește:
intră în trecut ca-ntr-o poveste.
Ea nu vede ceața de-afară.
Pe ochi are aceeași pâclă;
Păianjenul țese întruna.

4
Femeia la cincizeci de ani

se-așază la masă.
În jur, pe rafturi, sau agonizând pe pereți
stau figurinele ei de ceară. De Paște și de Crăciun
aprinde câte o lumânare
și ele se scurg, se cutremură ca un pământ
și-n farfuria ei
stalactite și stalagmite se-ncolăcesc, se întrepătrund
ca șerpii, ca părul împletit
prins într-un colac de salvare
de-asupra creștetului
fumegând
de gânduri îngrămădite în cufere vechi,
închise cu un zăvor ruginit
îi ies din nări, din urechi, vâjâie camera, casa,
locul în care stă demult, stingheră,
pustnică mută cu ochii priponiți în cer.
Pe limbă are cenușă, mâncarea e râncedă,
Mai pune sare, puțin piper, în furculița din inox
își vede chipul-un drum atât de lung.
Mănâncă și din prezent
și din trecut
În cameră s-a făcut frig, lumânările s-au stins.
Femeia la cincizeci de ani
se-așază cuminte
pe-un pat de stalagmite
și-i picură în creștet
câteva stalactite.

Silvian Apollo

Jumătate Iona

Jumătatea carne – jumătatea piatră
înnoda razele soarelui de copaci
pe principiul nedestrăbălării.
O acțiune ce prevenea
năpârlirea tuturor aștrilor.

Jumătatea piatră – jumătatea carne
se amesteca în mâncărurile mele
și-mi înnoda la milimetru intestinele
ca nu cumva să îmi pierd trupul
și astfel să-mi roadă sufletul în gol.

Jumătatea – jumătatea
era atât de obsedată încât
apuca un capăt din mușchiu-i striat
și un capăt din piatra-i descusută
cu bicepsul-forcepsul mai înainte
și-apuca… și-nnoda… și-nnoda…

și-nclin să cred că
mai înnoadă și astăzi.

Iulia DRAGOMIR

Născută pe 4 decembrie 1976 la Ploiești, absolventă a Facultății de Litere și Științe, UPG, specializarea română-engleză; Membră a cenaclului literar,, ,,Atitudini’’, al Casei de Cultură I.L. Caragiale din Ploiești, membră a cenaclului literar online a revistei „Literatura de Azi’’, coordonat de Daniel Cristea Enache.
Volume: Tu, care știi că te iubesc, Karta Graphic, 2015
Cea mai frumoasă parte din mine, Atu, Sibiu,2018
Leac pentru pustiu, editura Eikon, București, 2019
Colecția-Poeți cu atitudini-Iulia Dragomir, edit. Tritonic, 2019

Rugă

Aveam atâtea gânduri despre noi
încât abia știam ce să fac cu ele,
prin orice chemare și dans de iele
mi-am căutat drumul spre tine, șuvoi.
Se vedea în priviri, fuior în jurul sufletului,
se auzea în suspinul nopții, în râsul alergării:
Când te văd, exist! Când te aud, se cutremură
zarea!
Când te ating, zâmbește vremea cu aripi de
porumbel
la culesul viilor.
Când te simt, vuiește în cânt marea.
Am atâtea gânduri despre noi
încât abia pășesc
să le pot adulmeca în voie adâncul, conturul,
direcția și întruparea.
În tine mi-e căutarea,
să mă hrănesc cu ochii din strălucirile inimii
măiestre,
am atâtea gânduri, ferestre!

Semnătură

Nu știu cum se vor alinia șinele amiezii,
cum vor aluneca înspre povestea așternută
la picioarele cerului,
cum se vor revărsa mișcările vremii
să întoarcă în miez licuricii,
să mi se așeze pe nas
și să le privesc din geana orizontului
cu uimire și bucurie ca un copil ce țipă,
chicotește, neștiind cum să își exprime fericirea
decât cu țopăieli până la buza soarelui,
culegându-i razele și răspândindu-le în privirea
neclintită de zumzet.
Până una alta, s-au impregnant în mine,
semnătură pe pielea sufletului,
cu litere, ore înaripate,
ce își dau mâinile la prinsul în hora ce bat
toaca,
deprinde pașii în dansul tinereții fără de
bătrânețe
și al vieții fără de moarte.

Gabriela Mimi BOROIANU

S-a născut la data de 13 iunie 1967 în localitatea Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți. A debutat în anul 2013 cu antologia „Cioburi de vise”.
Volume: Cântând iubirea – Editura Editgraph 2014; Balada iubirii – Editura StudIS 2015 Jurnalul unei muze – Editura StudIS 2016 – Efemeride – Editura StudIS 2017; Nostalgiile cuvintelor – Editura StudIs 2018.

Umbră

Ne-ncăpătoare îmi părea, deodată,
Această lume abstractă, de nevoi,
La cusături pleznea! Iubirea – iată –
Cum se umfla ca vinul în butoi.

Şi m-ameţea, cu damful ei ciudat,
Ameţitor, de suflet dat în pârg;
O gură doar, din mustu-i am gustat
Şi-n ham de bună voie-am tras cu sârg!

Şi pot să jur că îmi făcea plăcere
Când ape mă treceau în aşteptări,
Mă risipeam furtună prinsă-n vele
Şi m-adunam ca paşii pe cărări…

Înghesuit mi se părea şi cerul
În lunecarea blândă a unor ochi,
Albaştri şi adânci precum misterul
Ce-asupra mea rostise un deochi!

Nici soarele nu mai avea lumină
Îi cheltuise aurul, pe tot
Pentr-o cosiţă blondă. Doar puţină
Păstrase la-ntuneric antidot!

Nopţile, însă, pe brațul ei de ceară
Îmi legăna oftatul timpuriu
O lună blândă – sora mea de seară
Şi-a nebuniilor ce le tot scriu…

Ca să respir îmi trebuia parfumul,
Salcâmului bătrân, furat de vânt
Şi somnambul, de zi, căutam drumul
Unde pierdusem tot ce-aveam mai sfânt…

Nici azi nu ştiu dacă m-am regăsit,
Ori sunt doar umbra celui care-am fost,
De iele parcă sunt afurisit
Căci fără tine nu-mi găsesc un rost…

Descătuşare

Îmbătrânește coaja ce mă ține
Inele-s tot mai multe şi mai grele,
Dar fiinţa mea ascunsă în suspine
Se scutură senină, azi, de ele…

Şi caută ca mugurul lumina
Descătuşând, din el, esența vie
Că-i tânăr sufletul închis în tina
Acestui trup bătrân legat de glie…

Când se deschid din coaste spre-nălţimi
Mlădiţe de lumină înverzite,
Înmuguresc aripi de heruvimi
În visele pe ramuri răsărite.

De m-o desprinde zborul de pământ,
Lăsând în urmă răni, dezamăgiri
Îmi voi rescrie viața prin cuvânt
Copilărind râzând în amintiri!