Spații culturale nr. 61 (10)
Cristina ȘTEFAN
IOAN ENACHE- Iudacainul – Prima carte a pocăinței
În poezia de factură religioasă la noi, începând cu „Psaltirea pre versuri tocmită“ a lui Dosoftei (1673), la „Psalmii“ arghezieni, se folosește sintagma: „Toţi marii poeţi români au tratat teme religioase”. Continuatori au fost în permanență și aducem câteva mari nume românești: Ion Pillat, Radu Gyr, A. Maniu, Nichifor Crainic, Traian Dorz.
Poporul roman a fost milenar creștin și chiar în epoca cea mai vindicativă credinței au existat poeți care au parcurs acest drum literar, cu toate riscurile asumate. Poetul Alexandru Teodorescu, sau Daniel Tudor, Sfântul, a organizat la Mânăstirea Antim din București, „Rugul Aprins“, o mișcare de „îndumnezeire a omului prin rugăciunea continuă“, în anii 1946-1950, la care au contribuit oameni de înaltă cultură: prof. univ. Tudor Vianu, romancierul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja, filosoful Mircea Vulcănescu și poeții de mare valoare, Ion Barbu și Vasile Voiculescu. Poetul Ion Alexandru, celebru ebraist, a scris poezie religioasă și a ținut conferințe pe teme biblice la Universitatea București, traducând Cântarea Cântărilor.
Este absolut natural ca un filozof poet, Ioan Enache să scrie poezie modernă pe una din temele profunde ale creștinismului: pocăința.
Azi există tendința înțelegerii profane a religiozității, a coborârii ei în cotidian, și la o simplă căutare pe google pentru sintagma „vorbesc cu Dumnezeu“ rezultă peste 7 milioane de răspunsuri. Există o întoarcere spre Dumnezeu în secolul decadent pe care îl parcurgem, unul al imoralității pe toate planurile vieții umane. Și astfel ajungem, sau ne reîntoarcem la Iuda și Cain, la ei luați împreună ca simbol biblic al crimei, teroarei și trădării tuturor principiilor de bine, frumos, de onestitate și conviețuire benefică omului.
Iudacainul poate fi un Numen – așa cum este Dumnezeu gândit, conceptual și nu senzorial, cum este iubirea sau nemurirea… un lucru în sine, cum îl numea Kant. Iudacainul este omul în raport cu divinitatea, este spiritul lui, de fapt, structura lui lăuntrică, dincolo de învățături, de civilizare milenară, de știința acumulată. Numenul Iudacain există genetic în noi, este baza noastră organizatorică sufletește, este ADN-ul caracteristic și orice înveliș anatomic am avea, acest sâmbure otrăvit va procrea mereu. Cel nominat Iudacain are în accepțiunea poetică a lui Ioan Enache „urmele blestemate“, „îmi prinde grumajii cu gheara“, înaintând „pe urmele fugarului Iudacain,/ca un vânător de recompense/ năzuind nebuneşte spre Ierihon“, el este acel care „smulge peceți“.
Volumul de versuri este conceput oximoronic între tenebrosul Iudacain și Cuvântul divin, cuvântul de rouă, simbolistică tensionată, dar cu investire metaforică performantă. Poezia aceasta este o fereastră deschisă a credinței noastre prin care vedem limpede. Înseși titlurile poemelor se succed ca repere în parcursul acestui itinerar spiritual al vinovăției și ulterior, al pocăinței. Este un vector al înfricoșării vinovate prin toți acești pași deveniți borne dramatice ale pocăinței în fața lui Dumnezeu: Răpire, Crucea din vârful unui toiag, Întoarcerea-n zădărnicie, Vedere prin iadul inimii mele, Sângele lor pe creştetul meu, Prizonierul din ocnele inimii, Semeţia gunoiului putred, Parabola în trepte a unui mort viu, Jălania gunoierei din veac
O călătorie a spiritului pe calea remușcării și a pocăinței urmează calea psalmică (sunt dese trimiterile la psalmii biblici) și frazarea puternică, interogativ- reflexivă aduc măsura metafizică a volumului la ideea shakespeariană că în noi, iudacaini, stă vina și nu în stele. Am căutat în volum speranța noastră, a păcătoșilor născuți și nu făcuți, am căutat sâmburele de lumină, miezul de iertare a fructului oprit din care roadem fără putința opririi sau măcar a cumpătării. Ioan Enache nu-și propune indicații și sfaturi, nu-și propune rezolvare a crepuscularei noastre meniri, dar vine creștinește cu rugăciunea ca terapie, ca leac vinii genetice, neînfrânte de veacuri:
„Dar, Ziditorule Bun, ascultă cum geme-n genune/ marele orb,/ci fă îndurare să plângă întunericul veac după veac,/ să se-aprindă din lacrimile lui aripile-flăcări,/ vie lumina din putregai să urce iarăşi în foşnet,/ fulg de cocor, mesteacănul, azur şi smarald.“ (Lumina din putregai).
Din arsenalul liric al autorului întru această stare cathartică, poetul îi incumbă un limbaj ales, bine echilibrat între arhaisme ( vultan, osândă, jigănii, știoalne, sângiuiri, prihană, stârv, ocări) și neologisme ( neuroni, homicid, ego, confecționer, antidot, poligon, hipnoză, astral, mantra). Vocabularul bogat și performant aduce metafora la cote rar întâlnite în poezia contemporană. Ascultăm o Cântarea Cântărilor în registrul căinței, o lecție melodioasă a spiritului, cu atât mai profundă cu cât realizează o stilizare aproape de absolut al ceremonialului pocăinței:
„Mai dulce decât harfele vântului / atârnate pe-un ram/ de mesteacăn această cântare!“ (Nevăzutul , la vedere)
Părinții noștri ne învață că: „Predispoziţia omului către păcat, proprie firii căzute prin actul iniţial al neascultării adamice, îi determină acestuia orientarea sa către ceea ce pare doar formal a fi adevărul, prin lucrarea diavolului, ca exponent exemplar al răului. Acest rău, deşi neintegrat ontologic firii noastre, devine complementar acestei firi: “prin acela prin care toţi am păcătuit“. (Rom. 5, 12).
„Necesitatea unei permanente reactualizări şi reîmprospătări a relaţiei cu Dumnezeu, realizată prin faptele răscumpărătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, face ca Sfânta Taină a Pocăinţei să fie privită cu toată responsabilitatea. Pocăinţa, ca Taină a Bisericii, este una dintre multele probe ale iubirii şi bunătăţii divine, căci fără ea viaţa noastră ar cunoaşte nenumărate frământări morale şi spirituale fară ieşire.“( Credinţa — The Faith Magazine, Vol. LXV – No. 4, October – December 2014, Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta).
Acest volum de poezie, al pocăinței, realizează un dublu corolar: primul ar fi viziunea creștină a mântuirii prin pocăință asupra existenței umane și al doilea ar fi poezia ca menire educativă prin artă. Ioan Enache, filozof școlit universitar, aduce metanoia în cuget și simțiri ca menire existențială ubicuă și salvatoare umanității.
Octavian MIHALCEA
SENSIBILITATEA ELANULUI ASCENSIONAL
Volumul bilingv (româno-englez) pe care ni-l propune Evelyne Maria Croitoru, Piloții de vânătoare (Editura Anamarol, București, 2017), conține situări în orizontul filonului pasional, cu toată diversitatea presupusă de această extrem de generoasă temă existențială. Cele două suflete îndrăgostite se identifică într-o uniune situată undeva în siajul sacramentalului, intensa latură poetică părând a fundamenta sentimentele. Nu lipsesc nici momentele de cumpănă, resimțite acut: „Cuvintele tale/ Rostogolite/ Ca niște pietre/ Colțuroase,/ Sub un soare/ De gheață,/ Mă-n-fășoară-n/ pieire.// Prin abur gri/ Ființa mea,/ Frântă petală/ Alunecă-n/ Amurgul/ iubirii.” (Pietre colțuroase). Scopul final propriu acestor acte ale trăirii este elevarea, chiar dacă pericolele pândesc în proximitate. Visele sufletului au o accentuată sensibilitate, acolo unde își găsesc locul și sfâșieri cotropitoare. Elementul acvatic însoțește majoritatea tribulațiilor interioare ale poetei Evelyne Maria Croitoru, ce are Frumusețea drept temă predilectă. La fiecare pas putem intui tentația paradisiacului. Specialul poem Piloții de vânătoare, care dă și titlul cărții, evidențiază versuri preamărind elanul ascensional caracteristic acestor aviatori. Iată și o explicitare lirică a desprinderii de teluric: „Zborul,/ Nu are nevoie de cuvinte./ Poartă lumina ochilor,/ Departe,/ În boabe mici,/ De cristal,/ Lichid.// Duce semnul cerului,/ În monade pure,/ Ca pe o amforă/ De sărbătoare…// Zborul, Dacă ajungi/ Să-l simți,/ devine geamănul/ Pentru care/ O singură inimă,/ A ta,/ Duce ofranda de sânge/ Ca pe un obol…/ Săgetând ploaia cu zborul tău,/ Aduni stropii,/ Sub gene de nori…/ Zborul nu are nevoie de cuvinte”. (Zborul). Este subliniată și susținerea divină de care beneficiază acești veritabili temerari care trăiesc, nu de puține ori, existența în clipă. Paradigma albastrului marchează cu acuitate substanța versurilor Evelynei Maria Croitoru, în pofida unor tronsoane ideatice subliniind laturile negative ale mundaneității. Pozitivitatea naturii are darul de a inspira sufletul întru semnificative gesturi lirice. Registrul diafanului însoțește numeroase dintre călătoriile ideatice din carte. Poeta oferă cu deosebită generozitate efluviile unei sensibilități eclatante: „Vouă, curgători prin venele mele,/ Strămutați în ochii/ Ochilor din voi,/ Vouă, roditorilor/ De mai departele meu,/ Vă dau învelitoarea mea de cer,/ Spre a vă acoperi cu ea,/ Ca și cu lumina,/ Spre timpul/ Suflând a Tăcere”. (Vouă)
Mihai VINTILĂ
Eliade și brăilenii. Povestea unui cerc magic
Perspectiva de analiză propusă în acest volum a fost posibilă grație faptului că Brăila a reprezentat, prin particularitățile specifice (mediu economic solid, multiculturalitate girată de prezența mozaicului etnic, un învățământ performant) o adevărată pepinieră de spirite dinte cele mai remarcabile pentru cultura națională -și nu numai – cu care Mircea Eliade a relaționat într-un fel sau altul (colaborare, prietenie, neînțelegere, adversitate).- ne informează Valentin Popa în Prolog. De fapt, de aici, pornește această carte, aici își are originea și de aici își trage esența.
Mircea Eliade nu ar fi Mircea Eliade fără influența lui Nae Ionescu, brăileanul cel mai cunoscut în epocă. Personajele care interacționează cu Eliade și la care face referire autorul sunt, pe lângă profesorul amintit mai sus, un adevărat model pentru Eliade, Mihail Sebastian, prietenul atipic, Vasile Băncilă, alt mare brăilean născut în zodia filosofiei românești, Perpessicius, din rolul cronicarului literar, Mihail Polihroniade, din postura militantului de dreapta, Anton Dumitriu, în rolul contestatarului de stânga și cuplul Mihai Vâlsan și Eugen Schileru mai mult în posturi tangențiale dar pline de farmec și savoare.
Pornind de la această schiță Valentin Popa trece la treabă. Conturează mai întâi personalitatea și opera lui Nae Ionescu. Descoperim cum s-a făcut aproprierea dintre profesor și Eliade și prin informații istorice și filosofice înțelegem de ce a avut loc această apropiere. Ea este mai presus decât cea dintre profesor și discipol și trece la un alt nivel și anume la aceea dintre creator și geniu. Sunt amintite informații dintre cele mai diverse, uneori suculente precum intrarea lui Eliade în corpul profesoral al Universității București prin renunțarea profesorului la unele ore și la plata lor pentru a le încredința tânărului protejat. Astfel, având un venit oarecum stabil Mircea Eliade se va putea arunca în jurnalism, în scrierea de cărți, poate primi un stipendiu de la statul român pentru o călătorie în India care va fi finanțată parțial și de plățile făcute de ziarul Cuvântul aflat sub conducerea lui Nae Ionescu. Practic profesorul creează discipolului condițiile de a învăța, de a scrie și mai mult decât atât îi oferă o tribună unde să scrie. Pornind de la aceste legături Mircea Eliade devine o prezență curentă în literatura timpului, în polemicile și dezbaterile literare. Odată cu această asumare vine însă și partea mai puțin frumoasă. Avem o apropiere prin intermediul profesorului de ideile extremei drepte românești, avem o prigoană făcută sub regele Carol al II-a pornid de la domiciliu obligatoriu ajungând la internarea într-un lagăr. Toate însă sunt efemere și nu fac decât a adăuga experiențe care îi vor da posibilitatea tânărului Eliade de a se maturiza, de a descoperi drumul de urmat.
Cu Mihail Sebastian prietenia apare prin intermediul implicării în gruparea Criterion și prin colaborarea la ziarul Cuvântul. Sebastian intrase încă din timpul liceului în atenția profesorului Nae Ionescu care, impresionat de personalitatea și cunoștințele tânărului brăilean, îi acordă posibilitatea de a scrie. Cronicile literare semnate de Mihai Sebastian au devenit un fapt curent în presa literară a timpului. Prietenia cu Eliade s-a legat pornind de la punctele comune : profesorul Nae Ionescu și literatura. Este adevărat că a fost implicată și o femeie în această poveste dar Sebastian a fost cel care a făcut pasul în spate și care a acoperit apoi cu discreție legătura sa cu viitoarea doamnă Eliade. Literatura însă, a fost liantul cel puternic. Cărțile semnate de Eliade au fost prompt semnalate de Mihail Sebastian, pozițiile sale politice de la început sprijinite dar treptat alunecarea spre dreapta a lui Eliade a dus la o retragere a lui Sebastian dar sentimentele de prietenie în ciuda vicisitudinilor au rămas. Interesant sunt la acest capitol incursiunile pe care Valentin Popa le face, în paralel, pe evenimente între Jurnalul portughez a lui Mircea Eliade și Jurnalul lui Mihai Sebastian. Abordarea dă farmec și consolidează în același timp informațiile dar și conturarea momentelor. Separarea dintre Sebastian și Eliade are loc prin decesul primului când unul va intra în istorie iar altul abia va începe să își scrie istoria.
Vasile Băncilă interacționează cu Mircea Eliade doar prin prisma profesorului Nae Ionescu și uneori prin polemici de presă mai ales datorită pozițiilor sale din revista Gândirea. Moartea profesorului Nae Ionescu duce și la îndepărtarea celor doi mai ales că exista și o diferență de vârstă în favoarea lui Băncilă dar și datorită preocupărilor literare diferite. Vasile Băncilă se va aventura pe direcția Lucian Blaga iar Eliade înspre istoria religiilor.
Perpessicius face cronici de întâmpinare favorabile cărților publicate de Eliade dar nu se avântă să evidențieze aspectele neconvingătoare din acestea. El rămâne doar la poziția criticului literar binevoitor, impresionat de cultura autorului recenzat dar care nu intră în profunzimile operelor literare poate pentru că se aștepta la apariții viitoare mult mai consistente.
Mihail Polihroniade are o relație strânsă cu Eliade atât din poziția sa de asistent universitar dar mai ales din cele de redactor șef de gazete. Pozițiile politice se întâlnesc, erudiția nu lipsește iar subiectele sunt multiple. Și în acest caz profesorul Nae Ionescu este primul liant dar apoi prietenia continuă pe bazele descrise mai sus. Publicistica, în special, este cea care îi aduce pe baricade comune, să susțină bătălii contra acelorași ținte. Nu putem ști spre ce ar fi mers această prietenie deoarece Mihail Polihroniade moare în închisoare odată cu lotul legionarilor împușcați din ordinul lui Carol al II-lea.
Anton Dumitriu este criticul cel mai hotărât a lui Eliade. Atât pozițiile sale literare, cât și cele politice îi sunt luate în colimator. Colaborator al unor gazete de stânga, Anton Dumitriu este primul care feliază cărțile lui Mircea Eliade pentru a arăta șubrezimea unor demonstrații și informații, pentru a lovi în imaginea de erudit pe care Eliade și-o construise în epocă. Uneori, atacurile sunt la limita limbajului alteori, sunt erudite și bine documentate. Din păcate, între cei doi autori nu a avut loc o polemică propriu-zisă. Anton Dumitriu publica iar Eliade nu îl băga în seamă. Ajunsese la soluții extreme Dumitriu doar, doar, de va primi un răspuns. Îi trimitea articolele prin poștă, îl suna la telefon, ajunsese chiar să angajeze o persoană feminină să-l sune și să dezbată pozițiile sale cu Eliade! Cu toate aceste încercări Mircea Eliade nu a răspuns, nu s-a angajat în nici o polemică.
Mihai Vâlsan și Eugen Schileru sunt două personaje care au avut doar tangențial legături cu Mircea Eliade. Nu se poate spune că relațiile lor au fost mai mult decât unele de simple cunoștințe întâmplătoare. Totuși unele aspecte semnalate de autor prezintă interes mai ales pentru ineditul lor.
Privit în ansamblu acest volum de geografie culturală este pe bună dreptate intitulat studiu. Informațiile sunt pertinente, citatele abundente, bibliografia înfiorător de lungă și completă, informațiile literare și istorice bine detaliate și corecte, uneori enervant de bine documentate. Erudiția autorului se vede în modul cum construiește la fiecare capitol punctele de legătură, cum urmărește firul ideilor și cum reușește să se strecoare printre opinii diverse. Valentin Popa își folosește cultura proprie pentru a ne desluși nouă subtile relații, diverse chestiuni literare sau filosofice. Pentru cititor este o plăcere și un deliciu literar parcurgerea paginilor acestei cărții.
Ar trebui remarcată opțiunea integrării citatelor prin evitarea notelor de subsol fapt care dinamizează citirea și accesul la informație. Tot remarcabilă este și modalitatea de redare a informațiilor. Avem o poveste care curge parcă cinematografic și care ne aduce în față întâmplări, conținutul cărților, jurnale, scrisori, articole, evenimente și conturează persoane și personalități. Autorul este un maestru care reușește să scrie impecabil toate acestea. Este de departe cea mai bună carte semnată de Valentin Popa și mă aștept chiar să primească premii literare. Așa cum semnalează Cristian Bădiliță brăilenii alcătuiesc un adevărat cerc magic în jurul celui mai charismatic savant român din secolul XX. Eliade și brăilenii este povestea acestui cerc magic.
Valentin Popa, Eliade și brăilenii (studiu de geografie culturală), Brăila, editura Istros, 2018, 320 pagini.
Mihaela MERAVEI
Cu pași cerți, spre afirmarea poetică
Recentul volum de versuri al poetei Ana Gabriela Balan, apărut la Editura Grinta anul în curs (2018) și intitulat sugestiv „Ochii leului berber”, vine să demonstreze maturitatea poetică spre care se îndreptă autoarea, cu pași siguri, mai ales prin tematica preferințială a poemelor: problematica poetului/ scriitorului în ziua de azi, condiția operei de artă în societatea românească actuală, asumarea eu-lui prin iubirea de sine, problematica creației și sinele poetic, problematica morții și nu în ultimul rând iubirea.
Volumul conceput ca un tot unitar este alcătuit din patruzeci și patru de poeme, ultimele trei fiind traduse în limba italiana de către Denisa Balan, separate de lucrările grafice ale plasticienelor Sasha Segal – cea care semnează și conceperea copertelor – și Nelly Vass, și are drept prefațator pe dl. Prof. de Limba și Literatura Română, Petruș Andrei, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.
Autoarea surprinde cu luciditate și acuratețe problematica poeților din ziua de azi, „puii cuiburilor de rai”, care așteptă răbdători să le vină rândul la atenție și recunoaștere, așteptare prin frământările căreia se poate ajunge, uneori, la moarte și aici Ana Gabriela Balan se ia pe sine exemplu: „poeții, puii cuiburilor din rai,/ au așteptat răbdători pe pământ/ până s-au vândut frigiderele,/ televizoarele color,/ piscinele gonflabile/ până când săbiile împlântate în litere/ s-au transformat în câmpuri de maci// în spațiul dintre două cuvinte/ au privit foamea în ochi/ până când foamea planetei a explodat/ și s-au hrănit cu așchii// (…)// azi vin în fața voastră/ vând o carte/ la preț de o moarte/ și strig: nu-mi numărați bolile/ (…)/ sunt doar un poet/ femeia care scrie/ pe o cruce mai grea.” (pag 11/ „Poeții”).
Condiția operei de artă în ziua de azi este tratată de către autoare cu ironie. Realismul de care dă dovadă este apreciativ. Nu odată pentru opera lor și consacrarea acesteia, creatorii ajung la călătorii, mai mult sau mai puțin voite, în lumea lui Hades, așa cum remarcă și scriitorul George Călin pe coperta a patra a volumului: „Sentimentul căderii în veșnicia «Împărăției lui Hades» îl au majoritatea scriitorilor”. Ana Gabriela Balan face o paralele inedită între vânzătoarea de flori de la colțul străzii, coborâtă parcă dintr-un filmul din secolul trecut și poeți, (luându-se etalon), în ceea ce privește promovarea propriilor poezii sau cărți: „fata care vinde cărți,/ cumpărați, vă rog, o carte!/ cu banii câștigați voi umple/ străzile de vagabonzi/ (…)/ în timp ce , biet călător,/ aștepți tramvaiul / mergi în păduri, la cei dragi/cobori din rădăcini de copaci/ dar unde e tramvaiul?/ unde e pădurea?/ și întors din tărâmul lui Hades/ după zeci de operații pe cord deschis/ bântui pe holurile întunecate/ fără rost, între serviciu și se-haș/ cu ochii în telefon așteptând/ mesajul din raiul promis” (pag 13/ „Fata care vinde cărți”).
Există un dualism la poeta Ana Gabriela Balan, prin care își permite să râdă cu lacrimile curgându-i din ochi, sprijinită fiind de sarcasmul și ludicul subtil cu care își călăuzește poetica. Iată două exemple care vor susține afirmațiile de mai sus: „Maite și-a cumpărat păuni/ când e fericită duce pe umăr/ un păun vesel/ când e tristă duce pe umăr/ un păun care plânge” (pag 15, „Maite și-a cumpărat păuni”); „intru în zodia leului ca în arena de circ/ de teamă să nu îmi sfâșie fiara singurătatea/ cumpăr bilet la două lojă/ în una rând în una plâng/ lume lume intră dresorul/ îmi smulge din piept inima de fecioară/ îmi pune în loc steaua polară” (pag 16, „Zodia leu”).
Cum ne spune chiar în poemul eponim „Ochii leului berber”, autoarea încercă să facă din acest volum unul special, evidențiind faptul că leul berber este cea mai rară rasă de lei care mai există pe pământ. Lumea onirică în care intră în căutarea unui pui din această specie, aici cu sensul de poezie rară, poezie adevărată, o va face să treacă prin diferite stări. Din această acmee vor lua naștere versuri care prin luciditatea caracteristică o vor reîntoarce la realitatea obiectivă: „leii berber-singurii/ regi care se îndrăgostesc cu adevărat/ trăiesc în familii/ ochii leului berber sunt tabu,/ acum când scriu,/ doar doi,/ așezați pe ultimul exemplar/ nu l-aș clona,/ l-aș ruga să mă sfâșie,/ să urlu că doare// mușcătura/ dar și mai tare dispariția speciei rare -/ visez un pui,/ mă dau peste cap în căutarea mamei leone/ prin munții Atlas// (…) / nu mai visez nimic/ nu-mi place să visez privind în ochi leoaica” (pag 18, „Ochii leului berber”).
Uneori, poemele Anei Gabriela Balan sunt străbătute de influențe soresciene: „pe o insulă pustie/ aș lua cu mine o carte/ să îmi țină de cald de sete de foame/ de viață de moarte” (pag 26/ „Până la moarte”). Alteori, versurile prin geometria lor, prin rima (in)voluntară care le imprimă o anume melodicitate, sunt marcate și de o frivolitate venită din strădania generării acestei rime. Însă, ideea poemului va salva calitatea acestuia, cititorul fiind interesat de mesajul transmis, cum este cazul și în poezia: „Azi m-am trezit frumoasă”, în care iubirea de sine este concludent tratată: „azi m-am trezit atât de frumoasă/ încât îmi vine să îmi dăruiesc singură flori/ să-mi bat la ușă/ să-mi deschid/ să mă uit pe fereastră cum zbor/ să mă pun în cutie/ să mă leg cu funde/ să mă privesc cum nu mai mor” (pag 33, „Azi m-am trezit frumoasă”).
Starea de fericire pe care ți-o induce creația este asemenea unui bumerang, chiar dacă consumul interior pe care îl are poetul/a în timpul scrierii este sfâșietor, energia pozitivă resimțită la final depășește starea de aprehensiune avută, de cele mai multe ori, ca și cum te-ai afla în fața morții: „otrăvește-mă cu poeziile mele/ – bumerang/ dacă nu ți-au vindecat rănile ,/ n-au fost în stare să pună un buștean/ sub ștreang/ nu voi muri de uitare,/ atunci când scriu/ un pui de leoaică îmi iese din ochi/ se urcă pe tavan, sare pe pian și dansează” (pag 38, „Bumerang”).
Este remarcabil cum poeta face semantica cuvântului Dumnezeu, în poezia „ Tata, dumnezeu”, pag 41, conferindu-i un sens personal, punând un semn de egalitate între Dumnezeu și tatăl care i-a dat viață, cum între creație divină și poezie: „ tată, Dumnezeu e jumătate dumne-/ ata și jumătate zeu/ oricum aș împărți cuvântul,/ la sfârșit sunt doar eu,/ fără aripi, mănăstire zidită pe oase// în această singură zi/ când bătrânii au ochii de copii// tată,/ voi scrie/ a zbura, a iubi, a nu mai muri. M-ai înălțat în poezie”. De altfel, această temă a părintelui este tratată cu delicatețe și sentimentalism, autoarea dovedește, astfel, că poate rupe bariera frigidă a versului cerebral , tehnic, construit cu justețe și poate trece în lumea lirică unde metafora, comparațiile, inversiunile, asumarea eu-lui poetic duc spre o poezie modernistă sensibilă. Pentru a-mi susține afirmațiile am extras câteva metafore revelatoare: „zgârii cu unghiile tavanul/ îl deschid să citesc cerul ca pe o carte”, „picătură de sânge smulsă din inima acestui poem”, „stoluri de cărți cu aripi desfăcute”, „mi-am înghițit rădăcinile/ de teamă să nu uit unde sunt malurile”, „amintește-ți de copilărie atunci când toiagul/ nu se preface în șarpe”, „mâna mea scrie cu fulgi de curcubeu”, etc. Pe de altă parte, poetica Anei Gabriele Balan este una a existențialismului, spiritul ludic și ironia fiind intense, ermetismul expresiei, raționalul din versuri fiind trăsături care susțin neomodernismul.
Ana Gabriela Balan nu doar că iubește și stimează sorgintea scriitorilor, dar și compătimește poeții, cum remarca în prefață scriitorul Petruș Andrei: „poeta deplânge destinul poeților care mor tineri și își exprimă încrederea în destinul propriu și în menirea sa” (pag 5, „Regina de gheață a poeziei contemporane”), totuși, rămâne tributară ideii că poetul devine celebru atunci când nu mai este în viață: „De ce nu vii? De ce mai mult citim cărți scrise de poeții morți?/ (…)/ Mă joc cu moartea/ Poate o pierd/ Ca pe o jucărie din copilărie./ Mă joc de-a cititorul/ Intru în librărie, caut pe raft/ O carte cu numele meu, vânzătorul/ Îmi spune să am răbdare/ Poetul este încă în viață/ Să trec și cu mâine dimineață, cu puțin noroc/ Poate moare, vitrinele sunt deja pregătite” (pag 56, „O carte cu numele meu”). Adevărat că notorietate în ziua de azi se câștigă cu greu. Totuși, mecanismul ei nu diferă prea mult de trecut, însă, sunt și scriitori în viață ajunși celebri și voi da doar câteva exemple: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Dan Lungu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Florin Lăzărescu, recunoscuți atât în țară cât și în afara ei. Ei ne sunt oglindă și flacără vie. Prin ei fiecare pas pe care îl facem pe drumul sisific al creației este motiv de mândrie , bucurie și speranță.
Poeta Ana Gabriela Balan face pași cerți spre afirmarea poetică și o demonstrează și prin volumul despre care, tocmai, am vorbit, „Ochii leului berber”. Poezia ei este lucidă, echilibrată, ludică, dar și sensibilă, marcantă prin tematica abordată, iar poeta are deja însușită tehnica poetică și arta limbajului poetic. Cu perseverența de care dă dovadă, cu dragostea pentru poezie, poeți, creație, își construiește propriul drum, în care talentul este șerpașul în ascensiunea poeziei sale.
*Ana Gabriela Balan: „Ochii leului berber”, Editura Grinta, 2018
Valeria MANTA TĂICUȚU
Ipostaze ale eternului feminin
Cu noul său volum, Nicolae Pogonaru dă un sens modern străvechiului sentiment de iubire și reconstituie, cu mijloacele artistice contemporane, o viziune plastică, ironică până la cinism, a erosului. Versurile din volum m-au dus de multe ori cu gândul la Miron Radu Paraschivescu, nu numai datorită violenței limbajului și demitizării imaginilor îndeobște acceptate ca tabuuri, ci și datorită unei anumite inocențe care transpare din învălmășirea crudă de sutiene, bikini, țigări, alcool, muzică rock, chiuvete, camere sordide, țărmuri murdare de scoici, cartiere rău famate, plus femei, întrupând toate păcatele, viciile, durerile și neîmplinirile acestei lumi, dar, paradoxal, și aspirațiile spre gingășie și candidă simplitate. Poemul „Plajă”, de exemplu, amintește de romanțele lui Miron Radu Paraschivescu prin cadență și prin onestitatea nefardată a imaginilor: „Și aveai coapsele divine/ de top model, pe cinstea mea/ ai câștiga cum se cuvine/ La Play Boy dacă ai poza/ …/ am coborât mai multe trepte/ că musai să îți fiu egal/ știam desigur că pe fete/ normal e să le duci la bal. „Distanță dulce și cu fler”, purtându-și trena pe asfalt în ipostaza de regină a cartierului, femeia imaginată de Nicolae Pogonaru își nimicește moral partenerul, etern perdant în goana după fericire : „doar eu pierdut am fost la zar / găsit cândva la o răscruce/ o binevoitoare stas/ mă va răscumpăra pe-o cruce/ de la un Cain de pripas” („Zar”). Multe poeme structurate pe diversele și tulburătoarele ipostaze ale feminității reprezintă reale tururi de forță poetică. Enumerațiile ample realizează o viziune caleidoscopică a eternului feminin, în radiografie necruțătoare și nonșalantă. Cu greu s-ar mai putea adăuga ceva nou la multitudinea de ipostaze din care se construiește un nou etern feminin, oscilând între terestru și astral, angelic și demonic, precaritate morală și cădere în clișeu, sexualitate debordantă și uzura cotidiană. Iubirile lui Nicolae Pogonaru trec prin mahalaua cu dulci arome de paradis, unde femeia cu ochii ca două smaralde, cu gura și coapsele pârjolitoare provoacă poetice combustii, „iar coapsele la o adică/ de le-atingeai mai abitir/ simțeai prin corp cum te-nfurnică/ jdemii de kilowați vampir/ și ochii ei două smaralde/ imense sub un par rebel/ în preajma-i și acum mai arde/ mocnit aroma de channel” („Topless oblige”). Nu lipsește, din decorul postmodernist al iubirii, închisoarea: „sunt ani destui iubito de când în pușcărie/ eu stau și-aștept zadarnic să vii la vorbitor/ în fiecare noapte la gardieni simbrie/ plătesc să te anunțe că mă topesc de dor”. Iubita râvnită și înnobilată în visele pușcăriașului modern are cruzimi și mofturi moștenite de la toate femeile lumii: „de încercam atingeri sau vreun sărut cuminte/ cu ezitări timide până să mă aprobi/ tu îmi stopai elanul meșteșugind cuvinte/ | nu mă pupa-s răcită să nu iți dau microbi”. („Exil”). Locul de muncă al îndragostitului pârjolit de iubire devine închisoare: „mă simt în cancelarii ca într-o închisoare/ din care doar prin gratii te văd și te mai strig” („Exil”). „Doamna de mangal” imaginată de Nicolae Pogonaru se risipește în orgii sexuale, este pragmatică și mincinoasă, dar exercită o atracție devastatoare de femeie fatală: „nu mai ești tu doamna de mangal/ ce arzi frenetic la comandă/ pentru o noapte drept ofrandă/ unei orgii de buzunar” („Eva XX”). Există în poeziile adunate în acest volum o anume resemnare și un sentiment al inutilității revoltei care contrastează cu violența limbajului și care sugerează o asumare fără murmur a destinului pecetluit: „răpus de-atâtea patimi și grade de alcool/ în noaptea-n care anul ne spune pass-parole/ răgaz mai am o clipă poemul să-ți închin/ letargică e noaptea înc-un pahar cu vin/ discretei tale gratii o ușă ce s-a-nchis/ adânc între extreme de iad și paradis” („Revelion cu o damă de pică”). Uimesc, prin apariții neașteptate, crâmpeiele de gingășie: „mă simțeam așa mic și stingher sau eram clepsidra ce îți măsura/ farmecul curgător înspre mine” („Stop cadru cu schimbare de rimă”). Nicolae Pogonaru trăiește acut tragedia curgerii inexorabile a timpului într-un spațiu îngust, colorat crepuscular în mov: „provincia te-nghite, te mistuie încet (…) pe pânza-n care adună nuanțele de mov/ o să-ți transpară chipul de damă de alcov/ cu patimi de comandă mimetice trăiri/ oferte pentru-un aer pe care îl respiri” („Mov”). „Epilogul” aduce același aer trist de romanță à la Miron Radu Paraschivescu: „îmbătrânesc și-mi pare rău/ că nu mai pot să te iubesc/ cum te iubeam demult, o, hooo… !!/ cu tot elanul tineresc/ aș fi în stare, nu zic nu, să te alint în amintire/ dar vezi, frumoaso, că acu’/ prin păr, mai am și albe fire./ mai jinduiesc așa arare/ uneltele să mi le-ascut/ oțel ar fi prin buzunare/ și parcă nu m-aș da bătut./ de-aș fi ca-n poza pe copertă,/ mai tânăr mult cu niște ani,/ aș agăța câte-o expertă/ și nici nu m-aș uita la bani/ ‘geaba mă afișez prin bar/ și dau cu drink-ul în puștoaice/ la Felinare sau Omar/ ce-a fost odat’, nu mai se-ntoarce”.
*Nicolae Pogonaru: „Cartea cu femei”, Editgraph, 2018
