Literadura nr. 19 (6)
Codruța VANCEA
Spre pace
seceră timpul amintirile
uneori ni se pare că
miroase a trandafiri pe rănile învechite
avem pe tălpi nisipuri din mare
ne jucăm pe degete cu mii de cuvinte
alegem din nou și din nou
cele mai potrivite
ne îndepărtăm de figurile bizare
care desfac puzzle-uri din frustrare
se nasc noi raze în zare
pe alte cărări ce-și caută
picioare umblătoare
ne deschidem din nou unii către alții
cu multă răbdare
Obișnuita zi de joi
sunt trează într-o dimineață de joi
am visat că poeziile mele sunt scrise
în antologia cu cele mei frumoase poezii ale anului
în casă miroase a coji de portocale și a cafea
iar tu ești tot aici în același loc de atâția ani
am în mâini doi bulgări albi
ninge cu fulgi mari de nea
în ceștile noastre de cafea
am o carte în dar pe masă
citesc titlul surprinsă
Inimă îndrăgostită.
O istorie neconvențională a iubirii
știu că a fost scrisă de o femeie
care a fost și este iubită
de un bărbat puternic și inconfundabil
distrată
îmi caut poeziile
care nu sunt în antologia celor mai frumoase poeme ale anului
bulgării mei sunt la fel de albi în fiecare iarnă
Normala la suprafață
dintr-un martie neadecvat
străin de orice primăvară cunoscută
stau pe o suprafață subțire
cu o formă ciudată, neregulată
aud cum scârțâie talpa mea când calc pe ea
uneori plâng precum o fiică ce-și iartă mama
care a închis-o într-o colivie de mică
până când i-au crescut muguri de aripi
s-a strecurat greu și a zburat
uneori râd precum o mama fericită
ce-și strânge pruncul la piept
cu mâna ei pe creștetul lui
cu sufletul ei în palma lui
în ultima vreme
stau cu brațele în jurul normalei la suprafață
pentru că ea e într-un echilibru perfect cu planul meu
tangent la suprafață
mă sprijin pe ea
pe normală
o ador
încet anotimpurile trec
fiecare plan are normala sa unică
Poveste de iarnă
niciodată iarna nu și-a ascuns amintirile
pentru că nu putea să rămână la fel de albă
ca zăpezile copilăriei
în palmele tale mici
de copil
cu pieptul strâns în brațele unui uriaș numit destin
îți cauți inocent darurile
încă nu știi cum să te bucuri de ele
dar vei învăța în fiecare zi
să le cunoști gustul
să înțelegi că iernile pleacă și vin
nu tu
tu ești cel care a murit puțin
Sfat de copil
sunt tot felul de zile
unele limpezi și curajoase
altele mici și cleioase
în care mă duc în grădină
îmi iau gălețile de vopsele
înmoi vreo trei pensule groase
apoi pe imaginea albă a zilei pictez ce-mi vine la îndemână
întâi cerul, apoi noaptea, apoi soarele sus în spatele lunii
printre toate acestea pictez păsări
păsări de toate felurile
semn că se crapă de ziuă
o dâră de culoare neagră
și ziua se face dintr-odată neagră, precum noaptea
cu pensula în găleata cu culoare portocalie
desenez pe cer câteva stele
la picioare mele răsar câteva flori de gălbenele
azi a venit în vizită copilul din vecini
s-a uitat curios la tablourile mele
m-a întrebat
dacă nu ar fi interesant să
pictez în mijlocul zilei un elefant
cu elefantul mereu ai companie
lângă el orice îți pare
insignifiant
alege o inima de elefant
Nopți și pisici
vecina mea are părul foarte lung
de culoare albastră, cer înainte de apus
pisica ei neagră are trupul lungit pe pervaz
mă privesc amândouă foarte curioase de la fereastră
eu nu mă arăt surprinsă
nu are rost
să le întreb la ce coafor au fost
mă gândesc că noaptea este întoarsă pe dos
nu mai e neagră
este un albastru
strălucitor
o văd într-un combinezon de nylon
puțin indecentă
puțin neglijentă
are chiar și un dinte
galben
când zâmbește se vede un cerc aproape perfect
înțeleg târziu că-i luna
îmi e totuna
e problema ei
stele nu stau pe cer
sunt toate într-un coș de nuiele
la mine în curte
sporovăiesc
nu au chef
mi-au zis
să fie în noaptea aceasta cap de afiș
nu le gonesc
dimineață devreme
vecina este tot la geam
cu părul ei negru tăciune
pisica stă pe pervaz
o BRITISH SHORTHAIR
cu părul albastru turcoaz
George IONIȚĂ
psihedelic
am împărţit luna în două
o parte pentru tine
cealaltă mie
şi noaptea a devenit mai tristă
grunjoasă
nici câinii nu mai ştiu
la care să latre
de dup umbre
regina nopţii îşi scutură parfumul
înnebunind fluturii…
amuşinez aerul acesta irosnic
şi-mi apăs urechile
să nu mai aud ţârâitul greierilor
ascunşi până în mintea mea
să pot măcar visa
să ascult iar Ummaumma…
ai luat cu tine…
ai luat cu tine doar amintirile –
câte au mi rămas
lăsând aici
scăunelul cu trei picioare
nu îţi va mai fi de folos
şi oricum
el trebuia să rămână aici
apoi ai încuiat încet uşa
trăgând parcă de timp
o dată…
de două ori…
şi ai pus cheia cu grijă
sub preşul ţesut de mama
din cârpe colorate
ai inspirat adânc din aerul acesta
de toamnă târzie
şi m-ai întrebat
„acum, încotro mergem fiule?”
la o ţigară
să te trezeşti în fiecare dimineaţă
doar cu perna în braţe
cu toate visele nevisate
să-ţi faci singur cafeaua
şi să-ţi aprinzi o ţigară
să tragi adânc fumul în piept
ca pe o îmbrăţişare
uitând să mai respiri
apoi alta şi alta
până se umple scrumiera
abia atunci poţi mormăi
scrâşnind printre dinţi
mama ei de viaţă!
într-o gară
stau ascunşi călătorii
peronul e gol
şi abia de mai picură norii
o ploaie deasă
măruntă
cui îi mai pasă de ceasul
care nu mai arată orele
că iar întârzie acceleratul
trenul acesta care trece
numai o dată
în care mulţi n-or să încapă
şi vor rămâne aici să se petreacă
în gara asta mică şi roşie
de toţi uitată
plină de praf şi de noapte
înecându-şi amarul
într-o cinzeacă…
dialogând la ora cinei
e ora cinei…
ne aşezăm în jurul mesei
cei care am mai rămas
eu
gândurile mele
şi nelipsitul invitat
tic-tacul bătrânului ceas
să mai pot schimba şi eu o vorbă
el tic
eu tac…
așa dialoghez în fiecare seară
şi am un motiv să mai beau o votcă
să-mi mai aprind o ţigară…
Corina Ligia PĂTRAȘCU
Auzi
cum scârțăie
pragul nopții
vrei să-mi ții
cumpăna apelor?
în miezul zilei
mi se-ntunecă cerul
când te chem
strâng la piept
urmele pașilor
nu vezi
visez
cum mă lași
nopții
nu știi
mă frânge
clipa
când pleci
auzi
ruperea?
Evadare
M-am hotărât să fug
în sfârșit am îndesat
în buzunare tot în cel
drept, un codru de pâine
o nucă, hârtie roz,
habar nu am de ce
roz, un ruj în buzunarul
stâng o cutie cu chibrituri,
un nasture, o bomboană nu
știu de ce am lat inima
în pungă, o bucată de pământ.
Emoție de iarnă
Întâlnirea lor crease
o poveste de iarnă
inimaginabilă, viața
strigase curajoasă
din trupul roz al mamei,
se născuse abur stelar
răspândind lumină vie
în raiul creat curgea
laptele și mierea
perplexe, tăcerile gângureau
ochi mângâiau inexprimabil
o inefabilă, emoție de iarnă…
Zbor
când mă trezesc
văd urmele aripilor
crescute în noapte
talere de argint țin
ninsoarea de la căpătâi
când mă aștern
zilnica moarte
îmi înflorește nuferi
așteptând înălțarea
și dorința vie
să te reîntâlnească.
Irevocabil
Cortegiul de arbori
își desprinde frunza;
spre soare îndreaptă
brațele și fruntea
a trosnit o creangă…
frunze-ngălbenite
umblă îngrozite
căutând lumina,
la cer se ridică
risipind în zare
miroase amare
în clinchete slabe
se-aude refrenul
din lacrima fadă
a ultimei frunze…
cortegiul de arbori
și-a lepădat frunza;
pe pământ așază
brațele și fruntea.
