Propoziții pretențioase – Azotit
La țară doar n-o predomina mirosul de levănțică. Vacă, porc și populație aviară.
În cartierul Țigarete – se numește altfel, probabil, contează puțin spre deloc – sunt adevărate crescătorii. Te simți rural să vezi oameni în toată firea mânând boalele dinspre calea ferată spre casă – de-o mai fi aceea casă când aici masa, aici animalul și excrementele dămfuitoare – și mai rural când ,,admiri” inși după coada gâștelor. Gata să-i declari…. Oameni fără ocupație. Și-mpânzesc orașul la periferii, expunându-și exemplarele până aproape de șoseaua Focșani.
Căile ce dau în ea le-am descris, cu un minim lux de amănunte, iar pe ele am întins covoare, ca vechii azteci, de tablă, după cunoscuta metodă ,,așchia nu sare departe de trunchi”. Casă lângă casă, la distanță oarecare sau în segmente de proporții diferite. Întrebarea este: înainte sau înapoi? Pe bulevardul Eroilor…. Spre cimitir. Mai mult de Florin, nașu lui Chelu n-am răzbătut, dincolo de el au ,,tronat” mai mult spoitori, moara, încă vreo doi speți de case și terenul de sport al Școlii nr. 6. Peste drum adevăratul pretendent la jilț….
Fără vreo ranchiună anume, n-am căutat înadins să avizez înhămarea la cele de nevoie noii lui construcții. O dată fiindcă cel mai stringent interes al lui ținea de mici remedieri pe urmele altor meșteri. A doua oară fiindcă a tot amânat fabricarea setului de jgheaburi și burlane vreo jumătate de an, chiar mai bine. A treia problemă se reducea la lipsa spațiului în spatele vecinului de alături. Să te cocoți cu scara invers, fără multe puncte de sprijin, fără letcoane virate repede pentru a nu se răci. Chinul de pe lume. Așezat ca vai de mine și cu promisiunea ca după încheiere să nu mai calc bătătura. La alte asemenea ,,asperități” se trec zorzoanele, seurile cu mai mult de 11 elemente, modelele trase pe la încheieturi.
Dacă m-am tot învârtit pe lângă destinația finală, să poposim la Spot. Pentru de unele ,,prejudiciate” averii patronului meu de atunci. La adăpost de aversă, de șiroaie de ape răzlețite pe pereți și mici verificări ,,modernismului” incumbat clădirii de arhitect din același motiv pluvial. Ceva de avivat orgoliile de cățărători, de remediatori, de meseriași buni să completeze operele de artă murală, de-un rafinament și o perfecțiune rar întâlnite la fitecine în anii jumătății doi ai/a deceniului – dublu acordaj -, nici chiar în ogrăzi mai ,,curățele”. Materiale de purtat cu mănuși, găuri perfecte în aticuri – profilurile ce îmbracă zidurile ieșite moț și neadăpostite de vreun acoperiș -, două redistribuiri ale burlanelor din zona spălătoriei casnice, la etajul unu, pe terasă, o chichiță de astupat mai mult de câteva picături de ploaie, un lung șir de frontoane între policarbonatul celei mai înalte cote și învelișul din tablă ondulată, presărată cu praf de piatră și de lățimea unei țigle, greu abordabile – în vârful omu-lui vântoasele se întrec în vuiete și rafale -, încât ne axarăm pe cât posibil pe eficiență și mai puțin pe linia ață. După vorba meșterilor ,,din avion nu se vede” – și-am admirat destule făcându-și rondul, gata să facem accidentul pământean – și credința noastră că nu-i nimeni nebun să se mai urce după coborârea noastră. Fuseră și două jgheaburi la nivelul doi, pe terasa de deasupra birourilor, cu largă deschidere către bulevard și fosta întreprindere de butelii și, după rondul temeinic făcut cu ocazia rememorării actuale, un întreg acoperiș de adăpost, de la același nivel, tot terasă, dar în dosul construcției, pe trei laturi și vedere și spre ,,trei castani”, ,,azilul de bătrâni” etern. Lângă piscină, suit pe grinzi de lemn, învelit în policarbonat, de-un adăpost cu soare nu prea arzător.
