Spații culturale nr. 61 (8)

CENACLUL LIRA 21

Selecție realizată de Cristina ȘTEFAN

Teodor DUME

Teodor Dume, jurnalist, scriitor şi poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile școlii generale din satul natal și Şcoala profesională ,,Înfrăţirea” din Oradea. Este absolvent al Liceului ,,Înfrăţirea” din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din Bucureşti.
A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989. A fost director general al ansamblului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea, care a funcţionat pe lângă Casa Ştiinţei şi Tehnice a Tineretului.

între două respiraţii

pe aici n-a mai trecut nimeni
sub buzele grinzii crăpate de timp
singurătăţile sufocă tăcerea
la ora când toate
umbrele adorm
sub piele
e multă tristeţe
curge înspăimântător
ca o clepsidră
cu vieţi
picură ultimul fir
timpul exersează
prin mine
se plimbă tăcut Dumnezeu
printre coastele strivite
de singurătate
picură liniştea
nu mai e nimeni
mă agăţ de culoarea cerului
aerul s-a rarefiat
timpul sinucigaş de cuvinte
îneacă umbrele
din trupul dezbrăcat
porneşte un nou început
urmele adâncite pe margini
vorbesc de o trecere
tălpile miros a iarbă
între cele două respiraţii
se joacă un copil

colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut…
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…

Ca o candelă

uneori mă aprind şi ard
ca o candelă
luminez fiecare colţ
fără teamă
intru peste tot
o parte din mine
se caţără pe ziduri
până dincolo de orizonturi
cealaltă parte
e o clepsidră prin care
mă scurg în culori
pentru toate anotimpurile
care încep din mine

Nuța CRĂCIUN

„M-am născut în cel mai frumos sat de munte de pe Valea Grădiştei, satul Bucium, jud. Hunedoara, într-o primăvară pe care m-am străduit s-o port mereu pe dinăuntru.“

malul adâncit al cuvintelor

când devii trist rămâi singur în pragul casei tale
ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului
te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
şi nimic nu explică moartea

construieşti singur temniţe în care îţi închizi pe viaţă culorile
laşi liber negru culoare pe care poţi fredona în voie
după îndoielile sufletului tău
noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai poţi duce
nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie
care să-ţi mişte puţin sufletul
aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de dragoste
îţi înmuia oasele
că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi visau liber
istorii simple fără eroi şi fără cuceriri

acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit
iar moartea lor nu e decât un mod de a marca timpul
un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe degete
cu sens fără sens nu-ţi mai pasă
ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare
se alunecă doar dintr-un timp în altul
până când oamenii din jur devin oameni normali
iar normalitatea o uşă falsă
mai falsă decât zâmbetul Mona Lisei

formă de vis

suntem singuri şi goi ca o pădure fără anotimp
numai tablourile tale cu liliac din vremea
în care iubeam amândoi acelaşi pirat orb a lui Stevenson
numai ele în frumuseţea lor adâncă
mai amintesc de vremea aceea în care bucuria
ne bătea mai tare decât inima

iubirea e un zbor urcat la stele dar rătăcit uneori
de la reguli un zeu bizar care îţi cere
să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei

un cântec de laudă ce uită să amintească de ocna artistului
ce nu-şi înconvoaie spinarea
şi nu se supune loviturii de bici
tu spui că fiecare floare e o amintire a oamenilor despre rai
dar ai început să te îndoieşti de logica lor
ca un pictor rău ce ţine lumina ascunsă în pivniţe
şi nu-şi mai învaţă mâinile să iubească

nu poţi picta doar frumosul ţi-am spus
trebuie să inventezi amănunte
să construieşti o imagine vie dincolo de cea moartă

să vânezi mereu umbra îngerului
ascuns printre oameni

era frig în noi ca-ntr-o biserică

soarele răsărea direct din mlaştină
ne ţinea împotmolite zilele

ne-am despărţit atunci fără cuvinte
fără explicaţii şi fără puncte de suspensie
aşa pur si simplu ca o plimbare cu bicicleta
pe străzile unui sânge părăsit

era frig în noi ca-ntr-o biserică
aerul picta icoane
sub coaste stăteau puii de frig
singuri

vântul îngheţat cădea din stele
cu zgomot
ca o cheie pe gresia din bucătărie

de dragoste

mi-ar fi plăcut să fiu o femeie frumoasă
să pot desface în fâşii transparente
privirea ta opacă
să o simt cum curge peste umerii mei
goi

să te pot minți
doar puțin
aşa cum fac femeile frumoase
cărora li se iartă totul

să te ademenesc cu un zâmbet
luat de gata dintr-o pagină de vip
iar tu să mă urmezi fără să eziți
până la marginea lumii
şi dincolo de ea

să uit toate intâmplările rele
care m-au urmărit prin toate odăile de închiriat
în care am locuit
să mă priveşti în ochi iar sângele meu
să urce pe o scară până la cer

apoi să vină acel cuvânt nespus de secole
să-mi intre în sânge odată cu aerul

Aurel CONȚU

Poet din Piatra Neamț , se prezintă ca fiind „Scriitor liber profesionist la S.C CONTU SRL” și nonconformist.

Mind Games

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte
zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil
o imagine aproape orgasmică la vedere
femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos
(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)
femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc
sugând incitant băuturi colorate cu paiul
sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White
chiar dacă lipsesc valurile mării
bulele efervescente de șampanie din pahare
e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho
și ele ciulesc urechile
Adulter
Alchimistul
Învingătorul este întotdeauna singur
– ,,stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”
– și mie îmi place, supralicitez,
din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni
care să fi citit Paulo Coelho!
– ”niciodată nu e prea târziu, domnule,
bei o cafea ?”
imaginile se succed foarte rapid
prin vidul memoriei
țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului
reproduc inexplicabil mirosul cafelei
fumul de țigară
zgomotul tocurilor înalte
soneria
fâșâitul rochiilor de mătase
și se repetă extenuant
ca într-o zi a Cârtiței
când descopăr cu groază că m-am blocat în timp
într-o noapte de întâi ianuarie
trasă la indigo
care se va repeta și mâine
și pe care o știu pe de rost
altă noapte nu va mai sosi niciodată
zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel
în același oraș
la aceiași dată din calendar
cu același Paulo Coelho recitit
și repovestit
într-o limbă a surzilor…

Entropie

există zile în viața mea când mă cutremur
pe o scară Richter de la unu la zece
(cel mai adesea spre opt!)
atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine
și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții
printre mormane de moloz și cadavre
desprinse din gânduri
cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle
n-a văzut nimic
nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea
pe care o simt ca un obiect fizic
înțepenită între oasele craniului
separată de trup
oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic
parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele
cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort
trebuie acoperite
uitasem
deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității
în care apăream mort
și mă cutremur
nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap
dar acopăr oglinda
ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns
să rup fila aceasta din Cartea Destinului
ca Polichinelle
mintea mea e plină de contradicții
nu-și asumă niciodată nimic
nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive
pe contrareacțiile ei
conștiința morală îmi apare ca un simplu proces entropic
de dezordine și de destructurare a minții
în termenii celei de-a doua lege a termodinamicii
un efect secundar al creșterii entropiei
sfârșitul…

Vid metafizic

apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște

Fractalii

Nu am nevoie de întreg Pământul,
dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,
un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,
sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ,,frangere”,
(a sparge în fragmente!),
redenumit fractal.
În tot ce ne-nconjoară exist-o simetrie rece, un mister,
o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,
de la cristalele de gheață ale lui Fournier,
l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută
Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,
desprinse de origini în mod accidental,
sunt similare cu tiparul mumă
și pot oricând să se întoarcă în original,
urmând parc-o predestinare, un algoritm universal.
Din volumul în lucru Geometrii.

Radu Luca DUPEȘ

Poet, economist din Bacău, discret în spațiul on-line cu succes literar pe diverse site-uri literare, un fidel membru al Lirei21.

o scrisorică despre somnulică

Abia aștept s-adorm, iubire, să dorm o lună, chiar un an, să dorm ca somnul, în neștire, să doarmă-n mine un motan. Să dorm în pat, să dorm în gară, să dorm en-gross și en-detail, să dorm din iarnă până-n vară ori din septembrie în mai. Să dorm pe burtă și pe spate, să dorm în cap, să dorm în fund, să dorm de dimineață-n noapte, să dorm mergând, să dorm profund. Să crape soarele de ciudă, să moară luna de necaz, să nu mai fie apa udă, să nu mai fie gazul, gaz. Să dorm ca după o beție cu votcă, bere și rachiu și dup-așa peripeție, să dorm ca mortul în sicriu. Să dorm pe frunze de salată, să dorm prin parcuri, pe asfalt, să dorm cum n-am dormit vreodată, ca pe tărâmul celălalt. Să dorm acum și ieri și mâine, să dorm și-n somn, să dorm și treaz, să zac ca un coltuc de pâine lăsat la vrăbii, pe pervaz. Să dorm ca în copilărie, să dorm ca un soldat în post și să mă doar(m)ă-n pălărie că dorm pe mine ca un prost. Mai bine dorm așa, iubire, ca un bandit, ca un actor, decât să dai despăgubire, de dorul tău când o să mor.

o dimineață

Așa cum viața nu e poezie, nici eu nu sunt un zarzăr înflorit de Paște, nici tu o coală albă, de hârtie, fără de care versuri nu s-ar naște. Nu am prin buzunare praf de stele și nici o lună galbenă și mare și nici nu știu să-ți desenez romanțe, nici să-ți întind Pământul la picioare, nu-ți leg la umeri aripi să te-nalțe. Nu stau să număr zile, nici silabe, nu-ți scriu în palmă mere, nici alune și, mai ales, nu merg, pe picioroange, răcnind din toți bojocii „lumee, lumee”. Nu mă arunc în valuri cu stafide, nu mă transform în cozonac cu nucă, dar nici măcar sub ploile acide nu mă încearcă azi un dor de ducă. Mi-e sete și mi-e foame iar de tine, mi-e liniște, mi-ești mare și mi-ești munte și nu mă doare clipa care fuge de sub pedeapsa tâmplelor cărunte. Da, știu: nici poezia nu e viață, nici eu un ou de ciocolată-amară. Doar tu, aceeași dimineață, ce-mi umple cana-n fiecare seară.
Unde
– Ce-ți place să faci?
– Ce-mi place să fac?
– Citește ceva vesel sau uită-te la o comedie!
– O să citesc ceva vesel sau mă voi uita la o comedie.
– Nu te doare nimic, de ce te complaci să-ți plângi de milă?
– Nu mă doare nimic, de ce mă complac să-mi plâng de milă?
– Uite, afară e soare, sunt femei frumoase, reale, nu himere!
– Da, afară e soare, sunt femei frumoase, reale, nu himere.
– Nimeni nu vă dădea vreo șansă.
– Nimeni nu ne dădea vreo șansă.
– Nu te lăsa pradă melancoliei!
– Nu mă las pradă melancoliei.
– Nu lăsa tristețea să te cuprindă!
– Nu las tristețea să mă cuprindă.
– Nu trăi în trecut!
– Nu trăiesc în trecut.
– Nu te mai gândi la ea!
– Nu mă mai gândesc la ea.
– Nu te mai iubește!
– Nu mă mai iubește.
– Nu te-a iubit, de fapt, niciodată.
– De fapt, nu m-a iubit niciodată.
– I s-a părut că te iubește, deci, n-o acuza!
– N-o acuz, i s-a părut că mă iubește.
– Au trecut ani, ar fi trebuit s-o uiti…
– Au trecut ani, ar fi trebuit s-o uit.
– A fost doar o aventură, o experiență.
– A fost doar o aventură, o experiență.
– În primul rând pentru ea.
– În primul rând pentru ea.
– Dar și pentru tine…
– Dar și pentru mine.
– Nu trebuia să te bagi în așa ceva.
– Nu trebuia să mă bag în așa ceva.
– Fii sincer și recunoaște că nici pentru tine nu a fost dragoste!
– Sunt sincer și recunosc că nici pentru mine nu a fost dragoste.
– Ți-a plăcut doar să…
– Mi-a plăcut doar să…
– Era o chestie care trebuia să se termine!
– Da, trebuia să se termine.
– Ar trebui să te mulțumești cu ce ai trăit -mult, puțin- alături de ea.
– Ar trebui să mă mulțumesc cu ce am trăit -mult, puțin- alături de ea.
– Las-o să-și trăiască viața!
– O las să-și trăiască viața.
– Abia acum iubește cu adevărat.
– Abia acum iubește cu adevărat.
– Nu mai repeta ca un papagal ce ești!
– Repet ca un papagal.
– Ești bolnav, ești nebun, ești fără scăpare!
– Sunt bolnav, sunt nebun, sunt fără scăpare.
– Trebuie să înțelegi, o dată pentru totdeauna: ești penibil!
– Trebuie să înțeleg, o dată pentru totdeauna, că sunt penibil.
– Să știi că regretă sincer trecerea ta prin viața ei.
– Știu că regretă sincer că am trecut prin viața ei.
– Dacă ar avea o putere supranaturală, ar face în așa fel încât perioada aia să nu fi existat.
– Dacă ar avea o putere supranaturală, ar face în așa fel încât perioada aia să nu fi existat.
– Ar fi fost bine să nu te fi cunoscut niciodată. Și pentru ea. Și pentru tine.
– Pentru mine ar fi fost bine să nu mă fi cunoscut niciodată?
– Ce e cu tine, de ce nu vrei să te ridici din praf, să te scuturi și să mergi mai departe?
– Ce e cu mine, de ce nu vreau să mă ridic din praf, să mă scutur și să merg mai departe?
– Înțelege: ești ridicol!
– Înțeleg că sunt ridicol.
– Râde lumea de tine, chiar nu-ți pasă?
– Râde lumea de mine, chiar nu-mi pasă?
– Îți pasă, dar nu ești în stare să tragi de tine.
– Îmi pasă, dar nu sunt în stare să trag de mine.
– N-am cum să te ajut dacă tu nu vrei.
– N-ai cum să mă ajuți dacă eu nu vreau.
– Nimeni nu te poate ajuta dacă nu o scoți din minte.
– Nimeni nu mă poate ajuta dacă nu o scot din minte.
– Vrei s-o scoți?
– Vreau s-o scot?
– Eu cred că vrei, dar nu reușești pentru că nu ești întreg la cap!
– Tu crezi că vreau, dar nu reușesc pentru că nu sunt întreg la cap.
– E fericită, pentru ea nu exiști!
– E fericită, pentru ea nu exist.
– De ce nu poți exista pentru altcineva ori măcar pentru tine?
– De ce nu pot exista pentru altcineva ori măcar pentru mine?
– Nu uita să-ți iei medicamentele!
– Nu uit să-mi iau medicamentele.
– De ce ți-ai scos perfuzia?
– Oare de ce mi-am scos perfuzia?
– Ce ne facem cu tine, că nu te putem ține aici la nesfârșit?
– Oare ce-o să vă faceți cu mine, că nu mă puteți ține aici la nesfârșit?
– De ce nu dormi?
– De ce nu dorm?
– De ce nu mănânci?
– De ce nu mănânc?
– Unde-ți sunt prietenii?
– Unde-mi sunt prietenii?
– Unde ți-e viața?
– Unde mi-e viața?
– E cu altcineva.
– E cu altcineva.

flash

o umbră vinde mărar la colțul blocului
ceva mai la stânga încă una
mături flori lighene
de plastic
la dreapta alte două
rechizite cărți de colorat nu te supăra frate
în gheretă o umbră repară acordeoane
sub balcon aruncă boabe de mei
un copil
sunt vrabia
sunt copilul
sunt boaba
sunt umbra

Andrei Ștefan COSTACHE

Frică

Atinge-mi oftatul așa cum
atingi cu frică păpădia speriată
că mâine se va împrăștia in
ruinele verii!
Cântă-mi despre tine cum
strada mătură amintirea în care
am ajuns să locuiesc ca un
păianjen ascuns în struguri
din copilăria ta!
Ne luăm rămas bun de la
fricile acelea desuete
țintuite în ferparul necrologului
care nu știa că va fi inventat
Facebook!

Gina ZAHARIA

metafora din pieptul tău

amândoi am hotărât să înnoptăm lângă râul Gange
auzisem că aici păsările își împrospătează cântecul într-un ritual
aproape angelic
puteam fi martorii care învață cum se dezmiardă apa și cerul
în diezi
pe valuri pluteau jurăminte de dragoste
din când în când se zbenguiau într-un vârtej
ca niște copii care trag de colțul unei zile
să facă loc bucuriilor de mâine

căutătorii de noroc lăsaseră urme peste tot le-am șters cu mâinile goale
dar imediat au apărut altele și altele
puteam fi neutri în această poveste cu maluri de suflet
dar știam câte ceva de la carnavalul în care am nimerit și am aflat
că putem păstra masca aceea fermecătoare
pe care o pierduse cândva
un bolnav de iubire

la noapte va fi iarăși vară cât să adorm la pieptul tău
și să aud sângele plimbându-se pe arterele care duc gândurile noastre
într-un singur sens
e minunat să te trezești în metafora pe care ai dăruit-o
fără să știi că respiri prin toate silabele ei
și ți-a devenit leagănul în care păstrezi saltul
dintre două inimi

Fapte culturale

Nina Elena PLOPEANU

Zile de trecere sau un an din viața unui critic literar

La Festivalul de poezie Emil Botta de la Adjud, desfășurat între 12-14 octombrie 2018, am avut bucuria să cunosc mulți iubitori de poezie, de literatură în general. Printre aceștia s-a numărat ziaristul și criticul literar Cornel Galben, autorul jurnalului intitulat Zile de trecere ( Caietul roz, care completează, sper să nu greșesc, Caietului negru și Caietului maro), apărut la Editura Studion, Bacău, 2017. Așa cum afirmă autorul acest nou jurnal continuă însemnările din Ieșirea din lume (2012), Ultima sută (2013), Primul prag (2014) și 1000 de pași (2016). Cartea amintită ascunde între coperțile sale roz strident cu inserții albe ( parcă s-ar fi jucat un copil trăgând cu pensula tușe dezordonate în sus sau în jos într-un zig-zag nedefinit ce ne duce cu gândul la „Vie en rose” sau mai degrabă la un roz bacovian) un an, 1 ianuarie-31 decembrie 2016, de caznă, de peregrinări și rugăciune. Am scris aceste rânduri determinată de câteva coincidențe sau întâmplări pe care le-am sesizat răsfoind volumul de 147 de pagini. Pe oamenii despre care vorbește, pe cei ce se îndeletnicesc cu scrisul îndeosebi, i-am văzut sau i-am cunoscut și eu cu diverse ocazii. Prin multe din locurile pe unde a umblat m-au dus și pe mine pașii în același timp (lansarea cărții Castanii orbi a doamnei Mariana Rogoz Stratulat la Panciu. Îmi amintesc că atunci a vorbit de cu totul altceva și destul de puțin despre poeta amintită ) sau în vremuri diferite ((Câmpulung, Mânăstirea Nămăiești, Galați, Bacău, Onești etc. Întâmplarea face ca stareța Mânăstirii de la Nămăiești, Ana Lucia Nedelea, să fie o veche cunoștință, o persoană pe care o știu încă din copilărie deoarece ne-am născut pe aceiași uliță la câteva case distanță, am învățat la aceiași școală unde am avut cam aceiași profesori, ne-am închinat și ne-am împărtășit în copilărie și adolescență la aceiași biserică într-un sat din județul Dâmbovița, ). Curiozitatea de a-l cunoaște pe omul și pe criticul Cornel Galben mi-a fost sporită de afirmațiile poetului Liviu Ioan Stoiciu, care ne-a uimit pe cei prezenți la Festivalul de la Adjud, atunci când a spus că „ omul acesta a stat doi ani într-o mănăstire”. Pe moment mi-a venit în minte Umberto Eco autorului romanelor Numele Trandafirului și Pendulul lui Foucault. M-am dus cu gândul la o variantă românească a primului roman amintit mai sus, care până acum lipsește din literatura noastră, deși material există. Nicidecum. Jurnalul nu amintește despre perioada de penitență a autorului, ci de viața sa laică de zi cu zi, împărțită între munca de documentare, de editor, de participare la diverse activități culturale, omagieri ale unor personalități, lansări de carte, concursuri literare la Bacău, la Onești, Galați sau prin alte locuri. În paginile cărții am descoperit multe nume consacrate de scriitori din filiala USR Bacău, prozatori, poeți sau critici literari pe care autorul îi cunoaște foarte bine ( a scris despre ei în cele șapte volume de Personalități băcăuane, apărute la Editura Corgal Press, între anii 2000-2014, în Scriitori băcăuani vol. I, Editura Corgal Press2012, sau Poeții Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010, Editura Pallas Athena, Focșani, 2015), dar despre care nu spune foarte multe lăsându-l pe cititor cu propriile impresii sau punându-l să citească printre rânduri.
Cartea conține puține evenimente legate de viața personală sau de de activitățile domestice. Se ferește de amănuntele nesemnificative. Este fericit când se roagă, când vorbește cu Dumnezeu și când rostește rugăciunea inimii. Este preocupat și de alte domenii lumești. Îi place fotbalul, se necăjește când pierde timpul vizionând la televizor o partidă proastă. Este un pasionat cinefil, dar își face reproșuri când în loc să se odihnească vizionează filme de doi bani. Citește foarte mult, pasiune pe care o are din tinerețe, din facultate și din perioada cât a lucrat ca ziarist. De altfel este într-o continuă luptă cu timpul și cu neputința de a face tot ceea ce și-a propus. O zi este mult prea scurtă pentru câte ar vrea să ducă la bun sfârșit. „Foamea de timp” este o constantă a omului de cultură Cornel Galben. Vineri, 30 notează „S-a dus și septembrie! Ca de atâtea ori îmi vine să-mi dau pumni, dar tot continui să irosesc zilele pe care Dumnezeu mi le dăruiește”. Uneori, conștientizează că puterile îi sunt limitate și mulțumește Divinității pentru cât poate să ducă la bun sfârșit. Nemulțumit aproape în permanență, nu numai de sine ci și de ceilalți, răbufnește când pe 28 decembrie 2016, de ziua dumnealui de naștere, fiul, nora și nepoții îi acordă doar 40 de minute, după ce zilele libere de Crăciun le petrecuseră cu alți membri ai familiei, fără ca măcar să-l sune. Deși evenimentele din viața personală sunt puține, ele nu lipsesc. Astfel Duminică, 7 consemnează: „Prima săptămână din august s-a și dus! Începută prost, am încheiat-o măcar frumos, în această după-amiază bucurându-ne de bucuria Teodorei Iustina, care a fost foarte încântată că, de ziua numelui, i-am cumpărat un tort, din care s-a înfruptat pe săturate cu Ana Sofia, Geanina și Ionuț”.
Cu doar două excepții (1 ianuarie și 2016, debutul anului și 1 septembrie, începutul anului bisericesc), evenimentele sunt consemnate doar ca zi și dată, luna nefiind specificată, cititorul o poate intui după sărbătorile religioase, care sunt amintite cu precizie deoarece participă regulat la slujba de la biserică sau la schit la Oituz, ( unde a avut privilegiul de a fi în apropierea părintelui Macarie, pe care actualmente credincioșii îl găsesc la Mânăstirea Monteoru) fiind un creștin practicant. Are convingeri religioase ferme și este îngrijorat de ceea ce s-a votat la Sinodul din Creta, deoarece documentele date publicității sunt ambigui. Mărturisește că este confuz, ca mulți alții, și ca orice creștin adevărat se întreabă „ce să facă și în cine să mai aibă încredere”. Teama de o întoarcere la anii de prigoană din primele secole ale erei creștine, îi dau posibilitatea criticului Cornel Galben să amintească de romanul Creștinătate: incursiuni în tărâmul tăcerii (Editura Editgraph, Buzău, 2013), scris de Ioan Dumitru Denciu pe care l-am cunoscut destul de bine la Cenaclul Duiliu Zamfirescu din Focșani. Smerit, pios, îngăduitor cu cei din jur, nu poate să treacă peste abuzurile unor ierarhi și, ca orice muritor, se zbate între două lumi (cea a lui Dumnezeu și cea a păcătoșilor) neputând să se hotărască să nu mai slujească la doi stăpâni. „În mine, de fapt, continuă să se lupte doi indivizi și sper ca bunul Dumnezeu să-l îndepărteze de această cale pe cel ce încă se scaldă în nimicurile lumești și să-l întărească pe celălalt, care, în pofida unor semne evidente că îl are în suflet pe Iisus, tot mai bâjbâie, tot mai are ezitări, tot nu s-a hotărât să taie nodul gordian o dată pentru totdeauna!”.
În ultima zi a anului 2016 consideră că ar fi timpul să facă un scurt bilanț. Ajunge la concluzia că „am fost atât de risipit anul acesta încât am în jur doar un gol imens”. Dar tot el se consolează cu speranța că „anul ce vine va face uitate aceste neîmpliniri și, cu ajutor de la Dumnezeu, mă va conduce măcar, măcar în plan duhovnicesc, spre cămile visate”.