Literadura nr. 19 (4)

Iuliana PAȘCA

Iuliana Pașca (n. 26 martie 1991) a studiat Limba și Literatura Română – Limba și Cultura Chineză la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (2010-2014) și la Universitatea Zhejiang din Hangzhou, China (2012-2014).
În 2017, a absolvit cursurile masteratului internațional Conflict Analysis and Management din cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Cluj-Napoca, apoi s-a mutat în Milano, Italia, unde a lucrat într-un ONG care promovează drepturile copiilor. Din 2019 a predat limba engleză la o școală din Barcelona, Spania, iar în 2020 s-a întors în România, de unde colaborează ca traducător cu reviste din Spania și din Canada.
A publicat poezii în Albumul ARTivated (Cluj-Napoca, 2015), Antologia Cercul Poeților vol. II (Cluj-Napoca, 2018), Antologiile Paradisul Iubirii și Poezie cu Izoleta (Baia-Mare, 2020), Antologia Clepsamia (Milano, 2020), dar și în reviste de literatură, precum „Ecreator”, „Festival for poetry”, „Wildsound” „Ithaca Dublin”, „Cronograf”, „Sintagme Literare” etc., în acestea din urmă adăugând și eseuri, interviuri și traduceri.
Debut în volumul trilingv Reflectările unei molecule (Ed. Ecreator, Baia Mare, 2020), volum distins de revista „Literadura” cu Premiul Marin Ifrim pentru debut.

Dualitate

Afară – o lume cu bube
și riduri în jurul ochilor de lumină
străzi pustii între inimă și soare
pe care picură lacrima singurătății;
oameni inerți ca lumânări de oase
în așteptarea ultimei licăriri.

Înăuntru – o altă lume (sau aceeași?)
cu visuri surpate
în pietrele arterelor,
simțiri interzise,
oameni care merg
spre marginea ființei
cu sufletele în palme
flori înghețate
peste dorurile din morminte.

Gândurile de necuvântat
trăiesc în această lume interioară
fundamentală,
iar existența lor
creează o sirenă infernală
ce iese dintre
picioarele tăiate ale Adevărului.

Iluzii

Din culisele unui teatru imens,
un univers rece
a înlemnit animatorii
cu indiferența unui zeu.
În noaptea interminabilă,
haosul infertil domină
ultimele sentimente
agățate de sforile unei marionete
ca niște franjuri de gheață.

Printre degetele mâinilor cioturoase
privește cu ochi visători
speranța.

Renaștere continuă

Am încetat să mai simt.

Așa se întâmplă de fiecare dată
când nu-mi înfășor sufletul
în cel puțin trei straturi de nepăsare.

Mi-au înghețat picioarele și de acolo
a început sfârșitul.

(eu umblu desculță
prin gerul din oameni)

Degeaba am luat vitamine
și am inspirat șoapte calde,
nu erau pentru mine.

N-am decât să aștept primăvara,
care-mi va aduce răstignirea
ca să mă pot renaște.

Sinestezie

ascult cum
nepământesc de radios
un fulger se desprinde
din cerul de marmură,
iar tunetul eliberează
ploaia
ce se întoarce la rădăcini
cu viața pe viață gustând
candoarea nirvanei.

Bleu’ Marin
(Lui Marin Ifrim)

Efemeri,

tranzităm
de la suprafața formelor fără fond
spre un vid deja reîncarnat
în suma experiențelor noastre.

Privim pe fereastră
orașul scăldat în sângele ploii
ca o trilogie de fotografii
unde trecutul, prezentul și viitorul
sunt brațele aceluiași fluviu.

Curentul marin
cunoaște sângele ploii,
intră în jocul fluviului
și influențează clima
gloriei locale.

Identitate

Singură,
în mijlocul oamenilor
grăbiți, nervoși, îngâmfați.
Întinzându-și gâturile urâte,
fiecare cu ce nu are
se înalță în fața celorlalți.

Ignorată,
înaintez prin mulțime,
tot mai dezamăgită,
că se pierde esența,
iar acești roboți cu ego
se uită cu dispreț la ei înșiși.

Alexandru SFÂRLEA

ATENTAT LA SIGURANȚA LIRICĂ A OMENIRII

(… Și e cum spun, și nu e cum spun,
lirismul se smiorcăie prin sufletele care stau
închircite și nesigure de ceea ce cred despre ele
tot felul de locuitori ai acestei planete
îmbâcsite de atmosfera de jelanii
care fac de nesuferit orice înmormântare;
încerci să uiți de asta și să vezi cum trăiesc oamenii
cu gâtlejuri mai uscate ca iasca, încât ai putea aprinde
-frecând de ele Groenlanda – un foc până la înălțimea cefei
unui simplu nemernic și biet infractor.
Carevasăzică, imperfecțiunea de a fi om este egală
cu sumbra necesitate de a te înjosi în fața
jumătății de om călare pe jumătate de iepure șchiop
și din acest moment te vei gudura pe lângă mai- marele
care stă proțăpit peste Univers și spune:
,,Ahhhh… aaah… voi muritori care vă întoarceți cu spatele la
puhava și inefabila fragedă și contorsionată Nemu-ri-hiii-hii-ire!”
Mă uit într-un ciob
de la oglinda spartă cu capul de un poet – și încă ce poet –
oglinda răsfrânge pe altcineva,
atunci simt că-mi iese din călcâi o subțirime ca de lipitoare
și-l provoacă pe Ahile, dar ăsta e pe la mironosițe, aștept
intervenția lui Platon cu peștera lui, cu izgonirea poeților,
și parcă-l văd – voi parcă nu – cum stă cu bărbia împinsă-n sus
cum era a mamei mele când a murit în satul natal Cihei –
asta era cândva și nu pretind să simtă cineva ceva,
fiecare este prizonierul propriei nenorociri și încercări
de-a nu avea de-a face cu suicidul
-Cioran a murit cu ideea asta-n gură – voi profeți
care pupați șișul înfipt în gât pe jumătate,
veți spune că eu am luat-o razna precum șoaptele
din gâtul unui mut, precum văzul din ochiul unui orb
și precum scânteia care a fost întâia iubită
cu care nu a putut avea copii Prometeu –
Revin și spun că spre Omenire se îndreaptă o ură de sine
fără margini, o ciocnire de interese incomensurabile și nimănui
nu-i pasă de nimeni, de parcă aș spune pentru prima oară eu asta;
vin și spun și fața mea e un făraș din piele și oase tocmai bun,
întrucât adun mizeria și scârboșenia și vomele umanității, apoi invoc
pe madam Nimenioaica: iubirea cea incredibil de castă și sfâșietoare,
cei care învârt cravașa Poeziei peste scăfârliile de poeți
cred că încearcă să se cațere pe liniile trase
spre acel pisc dinspre care se aud
smiorcăieli semantice: aproape că molfăiesc file din umberto eco,
de fapt totul este asemeni ștecherului scos din priză
și-asemeni unei duminici ticsită cu vrăbii
ciripind de parcă și-ar mărturisi păcatele așa de iute și de-ncâlcit,
încât să fie totul de neînțeles și indescifrabil.
Omenirea strănută și geme,
poeții ating cu inimile și creierul lăuntrurile ei, nu se poate ațipi,
nu poți încerca să te sustragi
coronavirusului chinezesc, poți smulge o tulpină surâzătoare
din ADN și să o fluturi deasupra capului ca pe o sperietoare de ciori;
dar nu mai ai pe cine să sperii, nu mai ai cum să știi cine mai are chef
să se lase speriat dacă spui că ai murit, că da, domnule, ești mort,
te bați în piept cu crucea: ești crezut pe cuvânt,
oh, bună dimineața și uite cum ți se năzare să mai trăiești
încă o zi, nu-ți pasă că seara, noaptea, dimineața, ziua se-ncaieră
și cât sânge curge, încât mai-marii peste Omenire
înghit în sec și Omenirea se-ntinde lată la pământ
și vin boschetarii și-o agresează de parcă nici vorbă
să urle New-York-ul Parisul sau Wuhan-ul, voi fericiți nenorociți,
cum e să nu-ți mai știi de nume, de mamă, de pământul
în care vei fi îngropat și de lirismul care ticăie-n ritm cu inima
și așa murdărit de sânge pretinde că
nu mai e mult și el va refuza să moară în locul tău…)

TIMP DILATAT

(… Acest trup lânced aproape înrudit cu igrasia
pare-a fi apt a acompania ritmul împleticit
al celulelor canceroase, exasperarea și cerbicia cu care acestea
chinuie omul pe patul de spital; cu un fel de surescitare
își dilată porii, spre-a-ngădui timpului stors
ca un tub de hyaluronic 3D
să-i invadeze intimitatea –
Decuseară începuseși deja
să-ți simți inima un pic mai grea, mai densă și mai somnoroasă,
iar drept urmare, abia mai îngaimi cuvântul ataraxie pe silabe,
apoi, în proximul vis – năclăit de realitatea mofluzo-confuză –
flutură zdrențuit și decolorat drapelul trupesc din piele de găină…)