Fărădelegea lui Călin – Coduș civil
Să fie oare suficientă parcurgerea legilor? Sub nicio formă. Înșelătoarele-i meandre lingvistice converg în singura direcție dorită de legislator. Și-atunci la ce bune frazele, oficialele, ce dau speranțe de scăpare și iertare a greșitului?
Unele sunt cum trebuie. Nu induc, ele însele, niciun dubiu, sunt boicotate de altele, obstrucționatoare, aditive, specializate și excepționale. Sau de lipsuri. În simplitatea lui, Art. 161 omite modalitatea prin care se transferă bunurile către minor, din administrarea temporară a tutorelui. Un prim indicativ ar fi uzul lui ,,fost” pentru mai micul tutorat, fără protocol, fără uzanța ,,la împlinirea” sau ,,după împlinirea” vârstei de 18 ani. Celelalte situații neschimbând problema inițială. A doua problemă creează o punere în posesie nemeritată, excluzând decesul minorului și efectele transferului către moștenitorii lui (nici măcar stipularea legali), averea căzând plocon în ograda tutorelui sau moștenitorilor acestuia. Cât despre reprezentantul legal sau curatorul numit nici nu încape vorbă.
Dezambiguizarea descărcării se produce abia la Art. 162: de gestiunea preluată de tutore. În plus, se soluționează procedura de predare a bunurilor în parte: ,,… verificarea socotelilor și aprobarea lor…” Nu tu proces verbal, nu revizor contabil, nu reprezentant al instanței, o echipă care să numere bob cu bob avutul minorului. Abnormal. Al. 2 incumbă responsabilitate post-tutelei, prejudiciile căzând în sarcina sa. Uimirile anterioare sunt nimic pe lângă cele două problematici induse de Al. 3, un îndemn de terț care privește nestingherit de pe margine, dar ațâțător, asmuțind pe noul tutore împotriva vechiului, cu fraza lașului: dacă nu pui tu înapoi ce lipsește minorului, mă pune instanța pe mine să acopăr pagubele (noul ,,… are obligația să ceară acestuia….”, vechiului, ,,… sub sancțiunea de a fi obligat el însuși de a repara aceste prejudicii.”). O mârșăvie mârlănească. De parcă autosesizarea ori constatarea instanței de tutelă nu poate scoate de la infractor – se numește în continuare astfel cel ce creează prejudicii și daune sau altele asemenea – cea păpat și-a fituit. Și ce vină are viitorul tutore? De ce să-l condamni apriori doar fiindcă este următorul?
Coduș bun de sugerat codoșului. În cazul statal din urmă. Mă aduce bine Al. 163 în punctul de nevralgie precedent. Nu are pe nimeni, după deces averea minorului trece în bugetul țării, așa cum renunțarea la tutelă, în alte situații decât cele de la Art. 120 – peste 60 de ani, gravidă, copil de opt ani… -, sancționează pe ,,vinovat” cu amendă civilă ce este ,,… în folosul statului…” Măgării și aici. Tutorele poate fi ,,articulat” de trei ori la interval de șapte zile. Unde este chestiunea incriminată? Tocmai termenul și bineînțeles nu suma – salariul minim pe economie (s-a schimbat, este pe țară de vreo câțiva ani) -, ci ,,… care nu poate… ” depăși cuantumul. Îi dai sancțiuni de nivelul acesta unuia care prestează totuși o muncă, bogat, sărac, te gândești că nu exploatează nu știu ce întreprindere, ci un suflet de om și o mână de lucruri, altfel mergeai pe mâna Codului Penal și împărțeai amenzi după câtă strânsură are infractorul. E golănie pe față. În același vizat cod, neplata conduce la închisoare sau efectuarea zilelor-muncă în folosul comunității.
De-aia-mi zic: al naibii Cod Civil!
