Spații culturale nr. 61 (7)

Cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Mistere de Bucuresci

Doina Ruști povestește despre trecut ca o Șeherezadă a vremii de azi. Despre Bucureștiu` fanariot și lumea lui pestriță. Despre țoalele ei multicolore și calești pitorești. Amoruri senzuale și practici rituale. Petreceri cu lăutari și manele. Despre turci și greci, boiari și țigani. Politichia valahă și-a` ei dedesubturi. Despre mistere și vrăji, licori și otrăvuri fără de scăpare. Mirodenii, bucate, zaharicale care mai de care mai îmbietoare. Despre eroi ciudați și întâmplări, la fel. Petrecute, chipurile, în cea capitală ș-amu` existentă, pe maluri de Dâmboviță. Pe scurt, poveste într-un spațiu de epocă. Mustind de fantezie. În mare, convingătoare, la cetit, atrăgătoare. Chiar dacă pe alocuri se mai forțează nota, întru literatură…
Cărțile*, două, ce o ascund între coperte ispititor, țin de ficționalul autohton. Ducându-mă cu gându` la Rodica Ojog, de exemplu. Le recomand meritat. Căci Șeherezada lor autoare condeiu` fain are, de necontestat. Creează, prin slova-i în chipu` d-atunci, tablouri cu aer de taină. Momindu-te iute să stai până-n zori cu ochii la ele, cuprins de fiori. Altfel spus, final, curiozitate la cote înalte neîndoielnic stârnind, romane cu parfum de odinioară vrednic alcătuind…

*Doina Ruști, Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii, Ed. POLIROM, 2015, 2017

***

Călătoru’ cărturar, contemporan cronicar

Este, în cazu` de față, Titus (Constantin) Vîjeu. A multe știutor, prin lume umblător. Pe foaie scriitor, de carte autor. Poet, traducător, fertil cugetător și harnic călător. Pământu-n lung și lat intens a colindat. Ochiu` și-a bucurat, secvențe-a adunat. Mintea și-a încărcat și s-a pus pe lucrat. A povestit bogat, eseuri a creat, cultură a iscat cu vârf și îndesat. Căci strânsura din volume (”Miazăzi – Miazănoapte”, ”Memorie de rezervă”, Ed. CLUSIUM, 1996, 2000) o dovedește clar. Și ne arată cert un condeier cu har…
A fost și-n Nord, și-n Sud, și-n Vest. Pe ape și pe sus, pe jos și cu folos. Prin porturi și aeroporturi. Catedrale, monumente. Teatre, universități. Muzee și parcuri. Pe străzi nenumărate, de ani, vitrine, oameni specific încărcate. Când s-a întors acasă, s-a așezat la masă și le-a descris pe rând. Imagini mii creând, trecutu` cu prezentu` dibaci îngemănând. Doar prin puterea slovei aproape excelentă, deplin eficientă. Ce merită parcursă de vrei să știi, să afli și să îți zboare gândul unde nu ai visat vreodat`…
Pe Titus il cunosc încă din tinerețe. Ne intersectam în Radio, des. Făcea emisiuni de artă și-l ascultam, firesc, mereu cu interes. De la el și alții de acolo învățând jurnalism, apăsat. D-aia, cu nesaț cetii de curând ăle două cărți și, pe cât mă pricepui, aste vorbe așternui, la revistă le dădui. Sugerând eu totodată publicarea laolaltă. Într-un tom revigorat, amplu, actualizat. Și c-un om la corectură să o facă pe măsură. Adică, fără fisură. Fincă poartă-n ele artă și cultură, vie-nvățătură și în viitor. Cin` le-o lectura, se va desfăta. Cin` le-o ignora, poate-o regreta…

Adrian BOTEZ

CURĂŢENIA POEZIEI

mi-ai spus – mereu – să şterg şi să
periez – să periez şi să
şterg – cu grijă şi
zilnic – slovele Poeziei – de pe
coperta şi
dinlăuntrul Cărţii – ca să rămână – mereu – totul
curat

…şi am tot şters şi
periat – şi am periat şi
şters – până când Poezia cu
pricina a căpătat
luciu – până când a căpătat o
patină de pictură veche
renascentistă… (unele vocale
s-au şters cu totul – de peste
tot – între
timp…)

…nu va mai rămâne – curând – din
Poem – decât amintirea
conştiincioasei curăţenii…

BAGAJELE VIEŢII

bagajele vieţii mi le duce
altcineva – înainte : eu
rămân într-un
clarobscur odihnitor
liniştitor – şi privesc din
urmă – complet detaşat – cum nişte
bagaje – ale
unei vieţi – înaintează
singure – spre o calmă
atotiertătoare lumină…

Fapte culturale

Emilia ALBU

Tradiție și continuitate

În tinerețe am citit „Erasmus din Rotterdam”. M-a impresionat în mod deosebit această personalitate copleșitoare a Renașterii, homo mundi, descrisă strălucit de Ștefan Zweig. Aceeași stare mentală, aceleași trăiri emoționale le-am avut citind „Știință și destin – Giorge Pascu”, de Ioan Dănilă și Corina Tîrnăveanu. Personalitatea complexă a profesorului universitar: lingvist, filolog, istoric literar, traducător, folclorist, editor, istoric, publicist, om al cetății este viu ilustrată prin stilul științific, explicit, riguros folosit de autori, prin transparența, acuratețea ideilor și rafinamentul interpretărilor vastului material documentar. Cititorului, indiferent de specialitate, i se relevă cu ușurință portretul spiritual al savantului, calitățile profesorului erudit. Cartea oferă totodată deschidere spre contextul sociocultural al vremii și prezintă foarte interesant locuri, evenimente și oameni din perioada vieții și activității marelui cărturar (mă refer nu doar la ambianța academică a Iașiului, ci și la descrierile referitoare la Zlatna și împrejurimi).
Fiind repartizată la terminarea facultății ca profesoară de psihologie și psiholog școlar la Liceul „Alexandru Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureș, am trăit sentimentul că am intrat într-o citadelă de educație și cultură. Acesta a fost în percepția mea Papiul anilor 1970-1980. La întâlnirile cu absolvenții din acea perioadă le spun acestora că pentru mine Papiul de atunci a fost o adevărată Academie. Printre „academicieni” se remarca cu pregnanță profesoara Corina Tîrnăveanu prin ținuta intelectuală, distincția profesională, spiritul activ, creativ, tonic, elevat, prin simțul estetic și vocația culturală. Asemănarea cu tatăl ei, profesorul Giorge Pascu, este, după părerea mea, evidentă. Portretul realizat universitarului ieșean de I. D. Lăudat, el însuși universitar, discipol al profesorului, sugerează însușiri care, cred, se regăsesc în personalitatea Corinei Tîrnăveanu: „Ca om, Giorge Pascu era de o inteligență vie […]. Prindea ușor latura slabă a argumentării într-o chestiune, de orice natură ar fi fost. Disprețuia pe îngâmfați, se apropia cu prietenie de oamenii sinceri. Nu-I putea suferi pe ariviști”.
În ceea ce privește latura științifică a activității, menționez doar câteva situații care confirmă disponibilitatea profesoarei Corina Tîrnăveanu pentru cercetarea științifică: participarea la simpozioane științifice organizate la Târgu-Mureș, Cluj-Napoca și București, colaborarea la experimente didactico-științifice de nivel județean sau interjudețean, nemaivorbind de susținerea cu deosebit succes a lucrării de gradul I. A dovedit multă inițiativă ca profesor metodist coordonator la Casa Corpului Didactic Mureș, contribuind la răspândirea informației științifice de specialitate și a tehnologiei didactice moderne, inclusiv prin invitarea unor cadre universitare prestigioase din domeniu. Din dragoste și interes pentru limba și literatura română, profesoara Corina Tîrnăveanu a inițiat și susținut cu consecvență acel front comun pentru cultivarea limbii române, imprimând în școală o atmosferă generală de respect pentru exprimarea corectă orală și scrisă.
Cariera profesională a distinsei dăscălițe este un exemplu de devotament, dăruire, profesionalism și conștiinciozitate, așa cum ea însăși îl descrie pe tatăl ei, renumitul profesor universitar Giorge Pascu. Moștenirea genetică și culturală a reputaților profesori Speranța și Giorge Pascu nu se oprește aici. Corina Orza, fiica Corinei Tîrnăveanu, este profesoară de limba și literatura română de vocație și o prezență plăcută în constelația dascălilor mureșeni. Fiica acesteia, Cristina Manoilă, este intelectual cunoscut, de aceeași formație umanistă – limbi străine –, cu valențe remarcabile în comunicare, iar eminentul licean Dragoș Manoilă, strănepotul Corinei, este o promisiune, un talent despre care vom mai auzi cu siguranță.
Atunci când mi-a propus colega și prietena mea Corina să am această intervenție, m-am simțit onorată, dar am avut o clipă de ezitare, gândindu-mă că doar nu sunt filolog. Citisem deja mare parte din carte (o citeam alternativ cu soțul meu) și eram copleșită atât de conținutul, cât și de stilul lucrării. Astfel, am folosit șansa de a-mi exprima acum revelația și admirația față de opera științifică a unei personalități de foarte mare anvergură și valoare pentru patrimoniul cultural românesc și european. De asemenea, este o bună ocazie să aduc aprecieri și mulțumiri autorilor, să-mi manifest bucuria de a fi parcurs această lucrare atât de bine construită, realizată în manieră științifică, documentată, care pune în lumină personalitatea complexă a savantului Giorge Pascu, „filolog total, pionier în câteva domenii care fără aportul său ar fi întârziat nedrept dezvoltarea științelor umaniste în România”, după cum apreciază omul de litere și cercetătorul Ioan Dănilă.
Cartea de excepție la care ne referim este nu doar un omagiu adus marelui cărturar, ci și un elogiu adresat fiicei acestuia pentru consecvența cu care, într-o colaborare excelentă cu distinsul filolog, conferențiarul Ioan Dănilă, a realizat un act de restituire culturală, de recuperare a tezaurului științific creat de Giorge Pascu. Felicit încă o dată pe autorii cărții și îmi exprim admirația și considerația pentru acei oameni generoși, cu deschidere spre cultură din Târgu-Mureș, Bacău și Zlatna, care întrețin vie memoria înaintașilor.

Radu CÂRNECI

Bal mascat

…Doamna mea, cine eşti, cine sunt
tânăr ieri, azi m-aduni în cărunt
zveltă, tu, pom albastru în dans
ceruri vechi peste cer în balans
când ne-apropie timpul abund’
Doamna mea, cine eşti, cine sunt!…

(…mândră-ai fost, mândru eu; au rămas
semne adânci peste gând, pe obraz
au plecat rând pe rând cei plecaţi
şi suntem cei din urmă mascaţi –
ce duios acest ultim popas
mândră-ai fost, mândru eu, am rămas…)

…o, ce vals între cer şi abis
ce minuni în minuni am deschis:
m-ai ales cel mai tânăr din şir
şi mă tragi dinspre moarte-n admir’
şi-mi surâzi, blând surâs, ca un vis –
o, ce vals între cer şi abis…

Virgil DIACONU

Pajura albă

Nici nu terminasem psalmii, când în cortul meu a intrat Ar-Kadan, mai marele peste oaste. Durerea de pe chipul său nu avea nevoie de cuvinte, şi de aceea am vorbit întâi eu:
– Când fecioara ta a venit la mine, s-a aruncat în genunchi şi mi-a cerut să-i aflu sorţii în duhuri şi semne. O fi crezut pesemne că sunt din tagma ghicitorilor sau a necuraţilor care fac vrăji şi vorbesc cu spiritele, deşi – martor mi-e Domnul – eu nu am călcat nicicând pe urmele lor. Căci duhul lui Dumnezeu este mai puternic, iar dacă mi se dezvăluie câte ceva, numai prin voia Sa mi se dezvăluie. Acest lucru îl vei înţelege şi tu dacă vei asculta visul pe care Domnul mi l-a trimis cu o noapte înainte de sosirea fiicei tale. Şi poate că înţelegând cele întâmplate în vis, vei scoate din inima ta spinul care te chinuieşte.
Se făcea că eram în pustiu, departe de corturi, şi că acolo Satana tocmai se pregătea să-i sacrifice lui Azrael, îngerul morţii, o pajură pe care am văzut-o ca fiind albă şi neasemuită. Atunci m-am rugat fierbinte Domnului, căci în puterea Sa stau toate, văzute şi nevăzute. Şi Domnul a trimis unul dintre îngerii lui strălucitori, iar Satana s-a prefăcut într-o ceaţă repede risipită de vânt. Pajura s-a ridicat în văzduh, apoi i s-a aşezat îngerului pe umăr.
Toate acestea s-au petrecut în vis, iar ele ar fi rămas fără înţeles până astăzi dacă fecioara ta nu mi s-ar fi aruncat tocmai în dimineaţa acelei zile la picioare. Atunci i-am spus:
– Ştiu că îngerul morţii te cutreieră clipă de clipă şi că un duh necurat îţi şopteşte să te amesteci cu morţii. N-ai teamă! Va veni la tine un om. Nici tânăr, nici bătrân nu va fi, nici ştiut de oamenii locului. Tu nu-i vei desluşi chipul, căci el va fi o lumină. El îţi va umple sufletul, îmbrăţişarea lui te va pierde. Şi îngerul spaimelor te va părăsi. Numai de un lucru ai grijă: de lumina chipului său să nu te atingi, nici cine este străinul să nu întrebi! Căci dacă vei face aceasta, vei muri negreşit.
Aşa i-am spus. Iar tu vii acum să mă cerţi. Dar cumpăneşte! Şi dacă vei cumpăni drept, mă vei învinui poate că i-am dezvelit, înainte de vreme, firul sorţii. Însă sorţii şi i-a ales singură.

Fapte culturale

Mihaela BĂBUȘANU

Aniversări, comemorări:

Dr. Jules Cohn-Botea şi dorinţa de a împărtăşi

S-a născut în Bucureşti la 1 noiembrie 1928. Ar fi împlinit anul acesta, aşadar, 90 de ani.
În anul 1953 termină Facultatea de Pediatrie a Institutului Medico-Farmaceutic din Bucuresti.
Este medic specialist, membru al SMSPR (Societatea Medicilor scriitori şi publicişti din România), membru al SRH (Societatea Română de Haiku), membru al Clubului de Artă Fotografică al Medicilor. A înfiinţat pentru prima oară clase de recuperare pentru copilul cu intelect liminar şi a publicat 24 de articole de specialitate.
Ca activitate literar artistică a scris teatru, proză, epigrame, poezie, haiku, tanka şi senryu şi de fiecare datăa făcut-o foarte bine. De altfel era un perfectionist, nu îi plăcea să facă un lucru doar de dragul de a-l face.
Un astfel de exemplu sunt cele 7 piese pentru teatru de păpuşi pe care le-a pus în scenă la teatrul de copii V.Gomoiu din Bucureşti. Acest teatru a funcţionat timp de 14 ani, dând zeci de spectacole în spitalele de copii, grădiniţe şi şcoli. Spectacolele au fost premiate în concursuri pe ţară de cinci ori cu premiul II şi o dată cu premiul I, precum şi titlul de laureat. Textele au fost publicate în anul 2006 în volumul „Hai la teatru”. Scrie piese de teatru, publicând în anul 2000 volumul de teatru scurt „Puf de păpădie”, iar în anul 2001 volumul „Doi într-o barcă”. Din cele 9 piese, cinci au fost puse în scenă de artişti amatori sau profesionişti, unele fiind premiate la concursurile de gen. În cadrul Societăţii Naţionale de Haiku i se publică în anul 1995 primul foto-haiku. În anul 2000 publică volumul de haiku „Licurici ai gândurilor mele”, iar în anul 2001 publică „Imagini în boabe de rouă”, fotohaiku şi tanka. În anul 2003 publică „Reverberaţii”, poeme haiku şi tanka comentate. În 2006 publică un eseu despre senryu într-un volum împreună cu Vasile Moldovan. E prezent şi în volumul colectiv „Lumina din oglindă” şi în numeroase
antologii de haiku.
A organizat şi prezentat şi expoziţii de foto-haiku la Constanţa în cadrul Conferinţei Internaţionale de Haiku, la Facultatea de Medicină, la Centrul Cultural din Haifa (Israel).
Amintim şi câteva dintre premiile obţinute: premiul Orion pentru cel mai bun senryu pe anul 1997, premiul III la concursul de haiku, Slobozia, 1998, premiul III la concursul Ad visum, Maramureş, Menţiune de Onoare la The 7th contest haiku and The 9th contest haiku Mainichi Japon, locul I la concursul Romanian Kukai iulie 2007. A fost un mare medic, o personalitate unică, complex şi ludică şiun scriitor adevărat.
A murit la Bucureşti, în 26 decembrie 2017, la vârsta de 89 ani. În noiembrie 2017, i-am adresat ultimul „La mulţi ani!” virtual, iar domnia sa mi-a răspuns:
Cohn Jules: Vă mulţumesc din inimă pentru urări şi pentru dragostea noastră comună pentru Foto-haiku. Am ţinut 6 prelegeri cu fotohaiku prezentate prin proiecţie pe ecran şi urmate de comentariul personal. Au fost primite cu multe aprecieri pozitive. Numai bine, sănătate şi realizări”.
În 15 mai 2014, cu prilejul primei ediţii a activităţii „Japonia departe-aproape de Bacău” pe care o organizam la Bacău, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din str 9 Mai, nr 7 şi a primei expoziţii de foto-haiku din Bacău, realizată împreună cu colaboratorii mei de atunci, poeta Oana Gheorghe şi fotograful Broşu Constantin, îi trimisesem invitaţie şi domniei sale. Iată ce mi-a răspuns atunci:
„Stimată Doamnă vă muţumesc pentru invitatie, dar din păcate nu pot ajunge . Sper să postaţi pe internet câteva ca să văd dacă avem aceaşi poziţie faţă de foto-haiku. Vă trimit un fotohaiku, de fapt senryu doar aşa ca început de drum. M-am răzgândit… şi o foto-tanka. Cu stimă Jules Cohn Botea”.
„Stimată Doamnă, am trimis un mesaj referitor la expoziţia de Fotohaiku. Felul cum a fost trimis mă face să cred că nu l-aţi primit. Aţi vrea să-mi confirmaţi primirea? Mulţumiri anticipate Jules C.B”.
Eu: Nu, nu l-am primit, dar vă mulţumesc anticipat! Nu ştiu unde anume l-aţi trimis; poate la unul dintre colaboratori? Oricum ar fi, vă mulţumesc şi vă doresc o Duminică plăcută în continuare!
JCB: „Acum le-aţi primit, se găseşte mai sus, numai că nu mai are ataşament. Cel de al doilea are ca haiku: N-am oprit pe pod ///sub noi curge liniştit///apa şi timpul”
Eu: Minunat! Mulţumesc!! le-aş reposta eu să fie publice ca şi comentarii la evenimentul nostru, dar parcă nu au acelaşi farmec…. dacă vreţi, o puteţi face dvs. la proaspăta postare a mea de acum. Ne-am fi dorit să fiţi alături de noi la eveniment.
12.05.2014 09:47
„Vă răspund printr-un senryu :„Ce drag îmi este /// cel care mă laudă ///. . .ştiu că-i obiectiv. Importantă este expoziţia care trebuie să iasă bine, fără termeni de comparaţie. Dar puteţi accesa la pagina mea „Fotohaiku Album”. Sunt aproximativ 21 de exponate. În 24 de ani de când fac lirică japoneză, am fost tot timpul preocupat de un singur obiectiv: „Dorinţa de a împărtăşi”. Încerc să vă trimit un articol în temă. Cu bine, succes!”.
Şi iată articolul pe care domnia sa mi l-a trimis atunci:
„În anul 1992 am avut şansa să-l întâlnesc pe prof. Florin Vasiliu în cenaclul pe carer îl conducea în cadrul S.R.H.; aici mi s-a dezvăluit pentru prima oară frumuseţea liricii nipone. Am început să studiez, să scriu şi să tipăresc prima mea carte de haiku
„Licurici ai gândurilor mele.” Anul 2000. În acest răstimp am avut multe dezamăgiri, deoarece prieteni, colegi, intelectuali veritabili, nu vibrau la acest micro poem, nu-l înţelegeau. Simţeam nevoia imperioasă de a face ceva ca haiku-ul să fie înţeles de mai multă lume. Nu intenţionam să măresc numărul de poeţi de haiku, aşa cum nici dacă citeşti romane care îţi plac nu devii şi scriitor. Am propus în cenaclu, ca un prim pas, foto haiku pe vremea când nici nu se ştia că această formă de prezentarte a haiku exista în lume. Prof. Florin Vasiliu a reacţionat pozitiv imediat şi mi-a publicat primul meu foto haiku. Desigur că această îmbinare între fotografie şi poezie făcea haiku-ul mai explicit. Am publicat „Imagini în boabe de rouă” cu foto-haiku şi tanka. Ca o palidă recunoştinţă, acest volum l-am dedicat maestrului meu ,prof. Florin Vasiliu. Aprecierile pe care le-am primit de la neavizaţi m-au făcut să perseverez. Astfel, am publicat volumul „Reverberaţii”, haiku şi tanka comentate de autor, unde am relevat şi aspectele filozofice ,uneori grave, ale unor poeme.
În luna februarie 2008, am deschis prima expoziţie de Foto-Haiku din ţară, în sala Rondă a Cercului Militar Naţional pe o perioadă de 14 zile. Expoziţia a fost vizitată de peste 7oo de persoane. Majoritatea nu auzise pînă stunci de hailu, de tanka sau senryu. Numărul mare de vizitatori a constituit un adevărat record pentru sala Rondă. Am ţinut zeci de mini lecţii de haiku, bucurându-mă de cum reacţionau un număr mare de vizitatori, tineri şi bătrâni, elevi şi studenţi. Convingător mi s-a părut următorul fapt: un domn în vârstă, după ce a stat şi a meditat la fiecare din cele 40 de exponate, la plecare l-am întrebat
„V-a plăcut?” iar el după o pauză mi-a răspuns „Mâine vin cu soţia”. Am descoperit că mulţi veneau trimişi de alţii care văzuseră expoziţia. Pe o măsuţă era un caiet , pe care era tipărit „ Ce impresie v-a făcut ?”
Nu toţi scriu , dar din cei ce au scris merită citate unele rânduri. Am ales de la vizitatori anonimi, care nu cunoşteau nici fenomenul, nici autorul.
–„Expoziţia mi-a umplut sufletul de linişte, meditaţie şi relaxare.”
–„Felicitări. Mi-aţi mişcat sufletul şi umplut ochii de lacrimi.”
–„Mulţumesc pentru lecţia preţioasă. Încerc să trăiesc timpul prezent şi să mă bucur de el.”
–„Impresionant şi în acelaş timp duios, dar şi dezvăluind adevăruri profunde.”
–„Destul de trist, dar foarte real.”
–„Felicitări pentru iniţiativă. Haiku merită să fie cunoscut şi românilor.”
–„Felicitări pentru duminica gândului, prospeţimea condeiului şi subtilitatea poetului.”
–„Mulţumesc pentru bucuria ce am trăit-o azi.”
–„Vă mulţunesc, aveam nevoie de acest dar.”
Dacă expoziţia mea a reuşit – după cum a reieşit- să facă mai cunoscută omului de pe stradă fenomenul Haiku, atât de frumos şi uneori atât de grav în mesaj, înseamnă că tot efortul pe care l-am făcut
a meritat.
28.01.09 (Dorinţa de a împărtăşi- Jules Cohn Botea)”
Nu cred că există ceva mai nimerit pentru a încheia acest remember decât cuvintele domnului doctor ca răspuns la multele şi frumoasele urări de la mulţi ani scrise cu prilejul ultimei sale aniversări: „ Doamne cât mă emoţionează urările voastre, dar şi ce bine îmi fac. Este grozav să ţi se confirme că nu ai trecut degeaba prin viaţă. Îmi revin din memorie versurile lui Al.Filipide: Trăim în grabă şi nerăbdători,/ Zburăm prin timp ca pasărea prin ceaţă,/ Atât de iute-ncât de multe ori,/ Alunecăm alăturea de viaţă. Sper că versurile acestea nu mi se potrivesc şi am trăit aplicând un singur principiu: Să-ţi pese . . . . . . . . . .de cei care au nevoie de tine.. Vă mulţumesc.”.
Şi „Există un loc cu cerul mereu senin la capăt de drum. Trebuie să crezi asta doar aşa îl poţi găsi” (tanka de Jules Cohn Botea din Reverberaţii (2003).
Făcând o analogie cu versurile de mai sus, sperăm ca Jules Cohn Botea să îşi fi găsit odihna binemeritată, în acel „loc luminat, în loc cu verdeaţă, (…), de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea” .
„A pomeni pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viaţă” spunea pr. Florin Botezan şi, prin această scurtă rememorare, ne dorim ca Jules Cohn să rămână viu în amintirile noastre. Pentru că, fără nici o urmă de îndoială, o merită pe deplin.